Antimodernii Eminescu si Caragiale

Abstract

Having as a starting point Antoine Compagnon's recent book, The Anti-Moderns. From Joseph de Maistre to Roland Barthes, the present paper aims at examining the so-called philosophy of Mihai Eminescu and I. L. Caragiale, as it is manifested in their journalistic activity, but also in their literary work, where they develop an original social and political thinking. On the other hand, the paper will question several points of view belonging to some of the most important literary critics starting from Ibraileanu and Lovinescu and ending up with Eugen Simion or Marta Petreu. The main idea is that we can no longer accept terms such as extreme social criticism or mere irony and we need to define Eminescu's and Caragiale's thinking in terms of recent, more appropriate theories. That is why, the papers tries to prove that the above mentioned writers illustrate, to a certain point and in different manners, the concept of "anti-modernity", as it was defined by Antoine Compagnon. [PUBLICATION ABSTRACT]

Headnote

Key-words: modernity, anti-modernity, conservatism, national identity, Compagnon, Eminescu, Caragiale

1. Preliminarii

Interesul pentru gândirea social-politica a lui Mihai Eminescu, dar, mai nou, si pentru cea si a lui I.L. Caragiale cunoaste o ascensiune În ultimii ani. Tendinta, usor observabila, s-a concretizat În numeroase colocvii, polemici, anchete, articole sau volume, care si-au propus sa defineasca specificul publicisticii celor doi autori. Surprinzator, rezultatele nu (prea) au fost pe masura intentiilor. Una dintre cauze tine, desigur, de complexitatea activitatii scriitorilor mentionati. Dar nu este singura. Explicatia trebuie pusa, mai degraba, pe seama unui mod impropriu de abordare, pe care l-a sesizat, În cazul lui Eminescu, Ilina Gregori:

Dimpotriva, viata lui Eminescu trezeste În ultimii ani o curiozitate de-a dreptul Înversunata În rândul unor tineri autori (este vorba de "vârsta" atinsa În constiinta publica), subjugati nu atât de poetul, cât de gazetarul Eminescu (Gregori 2008: 20).

Goana dupa senzationalul biografic a acaparat, se vede, si istoriografia literara, Îndepartând-o de text si atragând-o pe terenurile nesigure ale ipoteticului sau ale speculatiei.

Care sa fie Însa unghiul optim din care trebuie abordata gândirea autorilor mentionati se dovedeste o chestiune deloc facila. Din punctul meu de vedere, el trebuie situat undeva la mijloc, Între interpretarile clasicizate, Încremenite În câteva poncife, si tentativele recente, care Încearca sa propuna cautarea de adevaruri definitive. Simptomatica pentru prima categorie se dovedeste viziunea lui Eugen Simion, care, comparându-i pe Eminescu si Caragiale, invoca o afirmatie cunoscuta, situându-se pe o pozitie clasicizanta:

contemporani, prieteni, doua caractere, doua atitudini ideologice, doua moduri de a se situa fata de lume, doua modele morale si spirituale. Unul reprezinta, cum sugereaza Pompiliu Constantinescu, spiritul nostru nocturn (misterios, mesianic, jeluitor, nostalgic), celalalt spiritul diurn (ironic, demitizant, relativizant, cârtitor) (Simion 2012: 46).

Din tabara "inovatorilor", l-as cita doar pe Theodor Codreanu, adept al teoriei conspirationismului, din perspectiva careia publicistica eminesciana apare ca Întruchipare a unei gândiri geniale, care avea sa scrie "CARTEA" si sa puna bazele unei Românii moderne etc. Ambele pozitii mi se par depasite. A ramâne cantonati Într-o anume grila de interpretare este la fel de pagubos ca a supralicita dimensiunile revelatiilor editoriale recente (corespondenta, manuscrise, exegeza etc.).

Pe de alta parte, exista o reala dificultate În a delimita specificul gândirii celor doi. Fara a intra În amanunte, amintesc faptul ca li s-au atribuit lui Eminescu si Caragiale etichete dintre cele mai diverse, de la junimisti, reactionari, paseisti, conservatori etc. la socialisti, (ultra)nationalisti, antisemiti, xenofobi etc. Eliminând din aceasta paleta bogata caracterizarile tendentioase, facute În functie de interesele celor care au realizat interpretarea, ramâne Însa o problema de fond (care este specificul gândirii lor?), dublata de una terminologica, Întrucât fiecare dintre apelativele mentionate Îsi dovedeste insuficienta. O sugestie facuta de Mircea Martin - "nu vi se pare ca ireductibilul Caragiale (Ion Luca) s-ar putea Înscrie Într-o asemenea «familie de spirite»?" (Martin 2008: 10) - devine stimulatoare În demersul de circumscriere a gândirii celor doi scriitori. Din acest motiv, miza acestei lucrari o constituie investigarea posibilitatii ca notiunea de "antimodernitate", asa cum este ea teoretizata de Compagnon, sa se potriveasca gândirii eminesciene, respectiv celei caragialiene.

2. Eminescu si grila antimoderna

Raportarea gândirii eminesciene la modelul conceptual propus de Antoine Compagnon ne obliga la o rapida rememorare a celor sase topoi considerati de eseistul belgian ca definitorii pentru antimodernitate: o figura istorica - contrarevolutia, o figura filosofica - anti-iluminismul, o figura existentiala - pesimismul, o figura teologica - constiinta apasatoare a pacatului originar, o figura estetica - sublimul si o figura stilistica - vituperatia sau imprecatia (Compagnon 2008: 20-22). În ce masura se potrivesc aceste trasaturi definitorii publicisticii eminesciene ramâne sa constatam În paginile ce urmeaza.

Sa notam, pentru Început, ca, În privinta conceptiei istorice, Eminescu este un reactionar, dar nu În sensul polemic pe care Îl atribuiau termenului gazetele liberale contemporane si nici În cel peiorativ dat de Lovinescu În Istoria literaturii române contemporane, ci În acceptiunea propusa de poetul Însusi În articolul De când cu Începerea...:

Prin reactie nu Întelegem - precum insinuati dvs. - o Întoarcere la un sistem feudal ce nici n-a existat cândva În tara noastra, ci o miscare de Îndreptare a vietii noastre publice, o miscare al carui punct de vedere sa fie ideea de stat si ideea de nationalitate, sacrificate pâna astazi sistematic principiilor abstracte de liberalism american si de umanitarism cosmopolit (Eminescu 1989a: 189).

Eminescu subliniaza, ulterior, În articolul Nu stim de unde pâna unde... ca "reactionar" este un termen-sperietoare În limbajul epocii, fiind utilizat ca modalitate de discreditare a adversarilor politici:

Ei bine, iata În ce consista reactie si liberalism În România. Daca un om Îsi mai are toate sâmbetele la un loc, atunci e reactionar, se-ntelege. Daca i-a mai ramas vrunuia niscaiva bruma de avere si crede a putea pretinde ca la decretarea de legi organice sa nu se voteze cu drumul de fier, ci sa se mai opreasca pe ici, pe colo, ca sa vaza de nu sunt interese atinse, atunci e reactionar (Eminescu 1989a: 242).

Un alt articol În care Eminescu Îsi defineste pozitia ideologica, aparându-se de acuzatia de reactionarism pe care i-o aruncau ziarele liberale, este Organele de publicitate..., În care demasca demagogia adversarilor care cautau sa Îl compromita În ochii opiniei publice:

Reactiune! Reactionari! Iata cuvintele magice ce trebuie sa ne spulbere În ochii tarii, iata acuzarea, pururea reÎnnoita pe care, desi s-a discutat de atâtea ori de noi, nu ne vom obosi de a-i arata adevarata valoare, adica desertaciunea (Eminescu 1989a: 203).

În raspunsul sau, desigur polemic, Eminescu surprinde prin a declara ca nu e reactionar, ci, dimpotriva, liberal, Însa În acceptiunea originara a termenului: "Noi declaram, si aceasta din toata puterea convictiunii noastre, ca suntem liberali În toata Întinderea cuvântului si În tot adevarul sau" (Eminescu 1989a: 203). Altfel spus, el se declara un adept al modernitatii, dar unul de factura moderata, asa cum sunt, de fapt, antimodernii: "cei rezervati si critici fata de modernitate, nu cei care adera la ea neconditionat" (Compagnon 2008: 5). Precizându-si pozitia, jurnalistul se dovedeste un elitist, respingând principiile egalitarismului revolutionar: "Aceea ce nu voim este sufragiul universal, sunt aspiratiunile republicane, despotismul si opresiunea prin multime, radicalismul si demagogia" (Eminescu 1989a, 203). De pe aceasta pozitie, Eminescu repudiaza Încalcarea legii, abuzurile si tot ceea ce contravine spiritului Constitutiei:

În rezumat, respingerea a tot ce este republica, mai mult sau mai putin deghizata, si conservarea Constitutiei cu monarhia constitutionala ce avem, iata statornicele noastre principii. Daca acei ce zilnic proclama liberalismul lor au principii mai liberale decât aceste, atunci recunoastem ca suntem ramasi Înapoi, dar totodata cata sa marturisim ca, de câte ori se vor face Încercari de a pasi peste limitele libertatilor si asezamintelor noastre constitutionale, noi ne vom face reactionari, În adevaratul si binefacatorul Înteles al cuvântului (Eminescu 1989a: 203).

Avem, asadar, de-a face cu un monarhism constitutional, În limitele adevarului si ale legii. Corect fundamentata, conceptia sa contravenea Însa realitatilor politice, bazate Întotdeauna pe dinamica negocierii, a compromisului si chiar a minciunii. Ceea ce politicienii foloseau la nivel de discurs, Eminescu folosea la nivel de gândire si, uneori, de traire. Daca pentru altii "liberalism", "conservatorism", "radicalism", "reactionarism" erau doar termeni dintr-o retorica de propaganda, pentru el erau chestiuni esentiale. De aici, inaderenta la realitatile vremii.

De precizat ca nu trebuie sa confundam "conservatismul" cu "conservatorismul" si ca, dintre cele trei subcategorii de contrarevolutionari identificate de Compagnon, conservatori, reactionari si reformisti, Eminescu se Încadreaza, mai degraba, În cea de a doua. Reactionarii sunt fideli unui trecut Îndepartat, dar nu doresc Întoarcerea la o stare de lucruri anterioara, cum nici redactorul "Timpului" nu preconizeaza Întoarcerea la epoca prepasoptista, pe care o elogiaza totusi, vorbind despre buna alcatuire a tarii si despre relatiile dintre domn, boieri si tarani, pe care le opune masivului aparat birocratic inventat de sistemul liberal. Eminescu nu vrea, În termenii lui Compagnon, "o revolutie contrara, ci contrariul Revolutiei". De aceea, exasperat de atacurile presei liberale, Eminescu reitereaza, În articolul Nu stim de unde pâna unde..., principiile dupa care se conduce si pe care le considera esentiale:

Conservatismul reprezentat prin organul nostru nu Înseamna asadar altceva decât mentinerea Constitutiei actuale tale quale, adeca buna-rea cum este si Împiedicarea de-a nu merge cu dezvoltarea constitutionala si mai departe, de pilda la sufrajul universal, la republica, la ostracism, la despotismul multimii. Constitutia actuala e adeca destul de liberala si nu mai trebuie largita de cum este (Eminescu 1989: 242).

Construindu-si un model propriu de evolutie a tarii, era previzibil ca Eminescu sa se opuna celui liberal, Însa refuzul nu Îl transforma Într-un retrograd, ci, asa cum vom vedea, Într-un visator.

În ceea ce priveste cel de-al doilea topos (caracterul anti-iluminist al antimodernilor), trebuie spus ca Eminescu Îl ilustreaza, partial, prin neÎncrederea În progres. Ea devine, de altminteri, un loc comun al antimodernitatii, asa cum arata acelasi Compagnon: "cea mai vizibila si mai simptomatica trasatura antimoderna si antifilozofica va ficontestarea permanenta a legii progresului" (Compagnon 2008: 69). Într-un articol din "Timpul" (9 decembrie 1878), intitulat Într-un studiu de politica..., Eminescu reia una dintre tezele sale fundamentale: primatul muncii ca unica posibilitate pentru progres, aratându-se sceptic fata de evolutia societatii În formele actuale:

Organizatia de astazi a favorizat fuga de munca; ea a ridicat elemente cari n-au nimic În fruntea statului, ca sa traiasca sau [sa] se Îmbogateasca din averea lui, si tot organizatia aceasta a facut si pe alte clase sa creaza ca numai prin politica poti ajunge la ceva. Astfel profesorii de universitate, În loc sa-si caute de treaba, fac politica; profesorii de licee si de scoale primare asemenea; ingineri, medici, scriitori, muzicanti, actori chiar, toti fac politica, pentru a parveni. Si acesta e raul cu desavÎrsire mai mare; caci relele actuale ar putea fitrecatoare, dar conrupÎndu-se Însusi nervul vietii oricarii societati, iubirea de munca, nu mai e nici macar speranta de Îndreptare (Eminescu 1989a: 131).

Cele trei paliere pe care le implica urmatoarea figura, cea existentiala, se regasesc În grade diferite la Eminescu. La nivel social, gazetarul se arata dezamagit de directia În care merge societatea româneasca. Un incident aparent banal, insubordonarea unui copist fata de un judecator sau a unor elevi fata de profesor, devine pentru Eminescu motiv Întemeiat pentru a deplânge proasta organizare sociala si lipsa disciplinei În administratie, dupa cum se poate constata În Probleme pedagogice. Cât priveste palierul istoric, neÎncrederea lui Eminescu ia forma recursului la trecut, prin care gazetarul urmareste scopuri persuasive, dupa cum demonstreaza Monica Spiridon Într-o laborioasa analiza a publicisticii eminesciene facuta din unghiul prozei literare1. Totusi, numeroasele trimiteri la istorie si la figuri memorabile de domnitori nu pot avea functie strict argumentativa. Ele tin si de o conceptie, adânc Înradacinata, potrivit careia prezentul nu se ridica la Înaltimea trecutului evocat ca epoca de aur, cu domnitori ca Alexandru cel Bun, Stefan cel Mare, Mircea cel Batrân sau Grigore Ghica, simboluri ale iubirii de tara.

În fine, la nivel individual, s-a tot vorbit despre pesimismul eminescian, cautându-se, de la Maiorescu si Gherea pâna la Mircea Cartarescu, sursele acestuia. Fara a intra În bogata bibliografie dedicata chestiunii, sa retinem ca semnificative pentru dezabuzarea lui Eminescu doua marturisiri. Prima, datând din finalul studentiei berlineze, marcheaza renuntarea la idealurile tineretii si intrarea Într-o alta vârsta a gândirii:

Am decis sa ma Întorc În tara peste câtava vreme si sa ma arunc iarasi În valurile vietii practice. Mi-e indiferent cum - eu si asa nu pot fifericit În lume (Eminescu, apud Pop 1978: 155).

Cealalta, mai vehementa, apare În corespondenta cu Iacob Negruzzi, caruia Eminescu i se plânge de munca la ziar:

Daca n-am mai scris multora din ei cauza e ca la "Timpul" am fiece zi de umplut o cola de tipar (Împreuna cu Slavici) si aceasta masturbatie intelectuala ne face incapabili de a ne aduna mintile (Eminescu 1989b: 348).

Daca primele trei dintre figurile specifice antimodernitatii erau ilustrate consistent, pacatul originar Îsi gaseste un ecou mai slab În publicistica eminesciana. Ostilitatea fata de progres, fata de democratie si fata de doctrina bunului salbatic se Întâlnesc În câteva pagini din publicistica sa, dar si atunci au dat nastere unor interpretari rigide:

Dati-mi statul cel mai absolutist În care oamenii sa fie sanatosi si avuti, Îl prefer statului celui mai liber În care oamenii vor fimizeri si bolnavi (Eminescu 1980: 31).

Antidemocratismul sau nu trebuie citit ad litteram, ci luat ca o poza prin care Eminescu sfida, polemic, retorica presei liberale, plina de promisiuni vizând drepturi si libertati neacoperite Însa În realitate. Motiv pentru care plasarea de catre Marta Petreu a citatului din Icoane vechi si icoane noua În continuarea opiniilor lui Stefan Zeletin (care vorbeste despre "nationalismul sentimental" si despre "strainofobie") si a lui E. Lovinescu ("misticismul national") mi se pare neconcludenta, Întrucât apartine unui registru diferit2.

O alta trasatura a antimodernitatii lui Eminescu, sublimul, deriva din patosul pus În slujba convingerilor sale, dar este subminata adesea de naivitatea solutiilor propuse. Nobila În intentii, gândirea sa pacatuieste Însa adesea la capitolul pragmatism, unde jurnalistul se vede prins În itele propriilor convingeri, de care nu se poate dezice, sau În complicatele lupte politice ale epocii, dominate de intrigi, compromisuri si tradari. Din acest motiv, Eminescu s-a trezit uneori În postura de a nu avea acces la informatii esentiale, ceea ce l-a dus la interpretari eronate ale evenimentelor, asa cum s-a Întâmplat, spre exemplu, cu ocazia Razboiului de Independenta si a Tratatului de la Berlin.

În schimb, cea mai elocventa dintre figurile antimoderne prezenta În discursul publicistic eminescian este vituperatia, semn al pasiunii cu care Îsi Învestea scrisul. Or, din acest punct de vedere, Eminescu nu precupeteste nimic În a-si apara crezurile. Vehementa cu care combate liberalismul de parada, În numele ideii de natiune sau pentru drepturile taranimii, Îl Împinge la fraze tari, la limita decentei, Încadrabile În sfera pamfletului. Abia intrat În redactia "Timpului", el se arunca În focul polemicilor cu "Românul", acuzându-i pe liberali de oportunism, Într-un limbaj pigmentat cu imprecatii xenofobe:

Astfel dar, pentru a Înlatura un pericol, pentru a astupa gurile flamânzilor liberali, pentru a evita ca proletariatul de ciocoi si cenusari sa intre În Întelegere cu dusmanul, ne-au adus pe noi ciocoii si cenusarii de liberali la putere si Într-adevar schimbarea În noi s-au facut iute-iute. Din antidinastici ne-am facut dinastici, din turcofili turcofagi, din rusofili rusofagi, si În sfârsit ne-am face orice-ar pofti M. Sa, numai la putere sa se Îndure sa ne lase - ca, Doamne mare, multi suntem si numai statul cu miile lui de locuri si locusoare Încape toata liberalimea, cu nevasta, cu copil, cu nepot, cu stranepot s.a. (Eminescu 1989a: 8).

Este doar unul dintre multele exemple când Eminescu va tuna si fulgera Împotriva liberalilor, a strainilor sau a evreilor, acuzati de relele care s-au abatut asupra tarii. Fara a intra În analiza xenofobiei si a antisemitismului eminescian, sa retinem ca vehementa limbajului sau publicistic adevereste afirmatia lui Compagnon privind preferinta antimodernilor pentru vituperatie: "Antimodernul i se adreseaza lumii pe tonul unui profet, sau, mai bine zis, pe tonul «unui profet al trecutului»" (Compagnon, 2008: 164).

În urma acestui examen sumar se poate concluziona (cu riscurile aferente care decurg din putinatatea exemplelor si a trimiterilor) ca gândirea eminesciana nu ilustreaza integral conceptul de "antimodernitate", dar se Înscrie În sfera lui, termenul dovedindu-se, În opinia mea, mai potrivit pentru a circumscrie conceptia redactorului de la "Timpul".

3. Caragiale fata cu modernitatea

Este Caragiale un antimodern? Se justifica oare sugestia lui Mircea Martin pe care am invocat-o În deschiderea acestui articol? Si daca da, care sunt limitele acestei antimodernitati? Sa ne amintim, pentru Început, câteva dintre avatarurile Încadrarii scriitorului, care au pus În dificultate critici dintre cei mai avizati. Recent, Oana Soare a analizat cazul lui G. Ibraileanu, care, dupa ce În Spiritul critic În cultura româneasca vorbise despre "critica sociala extrema", se vede nevoit sa recunoasca, În prefata editiei a doua, ca a gresit:

Trebuie sa adaog ca, cu privire la politica lui Caragiale, ar fitrebuit de remaniat si complectat capitolul respectiv, pentru ca, de la razboi Încoace, ma conving din ce În ce mai mult ca acest om a vazut mai bine decât oricine În realitatea noastra din veacul al XIX-lea. Dar acest lucru Îl voi arata altadata (Ibraileanu, apud Soare 2011: 143).

Nu este vorba Însa, cum considera cercetatoarea bucuresteana, despre modernitatea criticii lui Ibraileanu, ci, mai degraba, despre o revizuire de tip lovinescian. Ideologul poporanist are taria de a-si recunoaste eroarea, semn al vocatiei critice adevarate. În schimb, E. Lovinescu va persista În greseala, contestând valabilitatea criticismului caragialian. Ceea ce, desigur, nu-l face pe directorul "Sburatorului" mai putin modernist. Este vorba, În fapt, despre o anumita opacitate fata de conceptia unui scriitor pe care Lovinescu s-a Încapatânat sa Îl analizeze prin grila modernista, proliberala, care, de aceasta data, nu s-a potrivit.

Critic fata de moravurile vremii, vesnic nemultumit de ceea ce Îl Înconjura, Caragiale a trecut adesea drept un sceptic iremediabil. Aceeasi Oana Soare, mai sus citata, se contamineaza si ea cu acest mod tendentios de a privi lucrurile si condamna aceasta viziune drept cinica:

Ostilitatea fata de viziunea cinica a lui Caragiale asupra efectelor si consecintelor modernitatii, fata de persiflarea nemiloasa a principiilor Revolutiei Franceze se manifesta, Într-o prima faza, aproape irational... (Soare 2011: 143).

Surprinzator este faptul ca, desi comentase, În termeni rezonabili, antimodernitatea lui Ibraileanu, ea nu sesizeaza ca atitudinea dramaturgului se Încadreaza, chiar mai convingator, În aceasta categorie. Asa-zisul cinism nu reprezinta altceva decât o exagerare polemica, o figura de stil specifica a antimodernitatii, care, asa cum arata Compagnon, se caracterizeaza, la acest nivel, prin recursul la imprecatie sau vituperatie. Asa cum vom vedea mai târziu, solutia lui Caragiale difera de imprecatia eminesciana, autorul optând pentru ironie si cinism ca forme de manifestare a neÎncrederii sale fata de modernizarea grabita la care era supusa România.

Pentru a-i Întelege corect conceptia despre societate si modul cum privea mersul lumii românesti, dramaturgul trebuie citit invers, dinspre textele ultimilor ani de viata spre manifestarile critice ale maturitatii sau ale tineretii. Eliberat de presiunea actualitatii prin plecarea din tara, el diagnosticheaza, În Morala si educatie, societatea româneasca pe un ton echilibrat, fara resentimente, dovedindu-se un sceptic mântuit:

Asadar, sa nu ne facem inima rea si spaima gândindu-ne ca lumea româneasca ar fimai stricata ca altele. Nu, hotarât; neamul acesta nu e un neam stricat; e numai nefacut Înca; nu e pân-acum dospit cumsecade. E Înca nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frânta; Înca nu crede În dreptate; Înca nu poate scoate din sânu-i pe cine sa-i poata comanda; Înca nu stie de cine sa asculte, fiindca nu are deocamdata Încredere În nimini... (Caragiale 1965: 496).

Cum sa Întelegem o asemenea atitudine? Ce s-a Întâmplat cu combativul Caragiale? Dar cu ironia sa necrutatoare? Sa fie vorba despre o schimbare semnificativa de optica? Se cuvine sa facem precizarea ca gândirea lui Caragiale (si nu filosofia, cum considera Marta Petreu3) este greu definibila, aproape imposibil de subsumat unei singure categorii. Conceptia sa este "reactiva", adica legata de anumite Împrejurari din evolutia României. Caragiale nu este un teoretician propriu-zis sau un gânditor cu o sistema bine pusa la punct, ci, mai degraba, un denuntator. El reactioneaza, prin scris, În fata unor derapaje, pe care le taxeaza ironic, strecurând, uneori, consideratii pe care le-am putea valoriza În sensul reconstruirii, din bucati, a unui esafodaj conceptual.

Autorul Momentelor se Încadreaza si el, partial, În coordonatele fixate de Compagnon, fapt firesc daca tinem cont de limitele oricarui construct teoretic. Dincolo de aceste neajunsuri, sa ne amintim ca I.L. Caragiale abordeaza În câteva dintre textele sale problema modernitatii, pe care o priveste Însa critic, prin raportare la contemporani. Asemenea antimodernilor francezi sau lui Eminescu, care erau indignati de ideea revolutionara a votului universal, Caragiale Îsi va manifesta nemultumirea fata de asemenea libertati introduse pripit la noi, rastalmacind celebrul dicton latin, "Vox populi, vox dei", pe care Îl transforma În "box populi, box dei". El se dovedeste un adept al teoriei elitelor si contesta oportunitatea implementarii unora dintre drepturile stipulate prin Constitutia de la 1866. Ca un antimodern veritabil, Caragiale nu anuleaza "legitimitatea statului român", ci deplânge lipsa unei societati care sa Îl figenerat organic. De aceea, situatia politica este deplânsa pe un ton necrutator:

E falimentul unei Întregi sisteme; e urmarea fatala a sacrei Constitutiuni, cu care ne-au daruit În 66, dupa o noapte de chef si de traducere din belgieneste, caricaturile iacobine de la 48 (Caragiale, apud Petreu 2011a: 171).

El vizeaza, de fapt, "Rrromânia" si "rrromânismul", adica modalitatea eronata În care erau Întelese si aplicate la noi ideile de modernitate din Europa occidentala. Daca la nivelul gândirii autorul pamfletului 1907. Din primavara pâna-n toamna nu este neaparat original, Înscriindu-se În seria scriitorilor care si-au exprimat reticenta fata de formele occidentale, la nivel stilistic, Caragiale a impus o maniera inconfundabila de a se raporta la aceste realitati. Ea este reductibila la "moft", termen-cheie care Încapsuleaza Întreaga sa gândire de factura antimoderna. "Moftul" devine, astfel, un cuvânt-emblematic pentru antimodernitatea lui Caragiale. Cel de-al saselea topos, cel stilistic, devine si cel mai vizibil, gratie talentului autorului Noptii furtunoase. Caragiale satirizeaza graba românilor de a Îmbratisa, neselectiv, ideile occidentale, manifestând rezerve critice antimoderne, pe care le Îmbraca Într-o ironie tipica. Asa cum am anticipat, figura stilistica specifica lui Caragiale nu este vituperatia, ci ironia muscatoare, când mai subtila, când mai brusca:

În fiecare comuna urbana se va organiza câte o societate dramatica, muzicala, gimnastica, ecuestra etc., care va primi de la comuna si de la stat câte o buna subventie. Administratia societatii o va face un comitet de trei persoane, compus din primarul local, În persoana sau prin delegatiune, si, În caz de dizolvare a consiliului comunal, din presedintele comisiei interimare; din un profesor cu titlu definitiv de la scoala locala de grad superior, tras la sorti dintre colegii sai pe un period de trei ani (cel ce a functionat o data nu poate lua parte la tragerea la sorti pentru periodul urmator) si din cel mai În vârsta dintre preotii locali (În orasele de resedinta judeteana, protopopul va trece În acest loc onorific indiferent de vârsta) (Caragiale 1965: 88).

Un asemenea pasaj, din Notite risipite, lamureste asa-zisul scepticism al gândirii caragialiene. Din nefericire, critica l-a citit, reductionist, ca pe un simplu ironist, un dramaturg si prozator cu clare intentii satirice, fara sa treaca mai departe pentru a explica resorturile unei asemenea atitudini. Ea Îsi gaseste radacinile În fundamentele antimodernitatii. Încapatânarea de a sanctiona graba modernizarii defineste gândirea lui Caragiale, care este, structural vorbind, un antimodern, având predispozitia rezistentei fata de nou. El nu respinge modernul În sine, ci doar manifesta neÎncredere, rezistenta la presiunile modernitatii. În Cercetare critica asupra teatrului românesc, Caragiale Îsi va asuma rolul de constiinta critica, exprimându-si convingerea ca asemenea luari de pozitie, constructive, sunt absolut necesare:

fireste ca nici aci nu se putea face abatere de la principiul nostru statornic ca noi facem În tara aceasta legi numai si numai spre a avea ce sa calcam si ca autoritatile noastre sunt Întemeiate nu spre paza si aducerea la Îndeplinire, ci tocmai spre nesocotirea si batjocura legilor. Încheiem aceasta introducere, ce ne era neaparata, aratând cum ca, din parte-ne, am pus de gând a da aci asupra teatrului românesc un sir de articole critice, pe cari ne vom sili a le face cât se va putea mai obiective, Întru speranta ca nu putin bine vom aduce prin ele acestei institutii (Caragiale 1965: 132).

Asociat În mentalul colectiv imaginii de autor satiric, I.L. Caragiale se dovedeste un foarte profund gânditor, care Întelege mersul societatii În termenii unei dezvoltari firesti, organice, de sorginte junimista, contestând posibilitatea unor salturi prefigurate de formele moderne impuse de liberali. El cunoaste România profunda si obiecteaza fata de asteptarile exagerate:

Dar exista În Europa occidentala, cu care voiti numaidecât sa ne comparam, un stat care sa n-aiba Înca 50 de ani de existenta ca stat? Vreti numaidecât sa ne potrivim cu Saxona si cu Wurtembergul, ai? Cu Italia, nu-i asa? Toate roadele dezvoltarii seculare a Occidentului ati voi sa le culegem de-a gata În România, sa le gasim asa, batând din palme? D-voastra credeti ca oamenii se pot Îndopa artificial cu cultura repede si nemistuita, cum se Îndoapa pasarile cu tulumba? Sa rechizitionam pe toti copiii de taran si sa-i vârâm În scoli, pentru ca sa ne scaza numarul analfabetilor deodata cu 25%? Dar nu vedeti ca este absurd ce pretindeti d-voastra? Si stiti pentru ce e absurd? Pentru ca nu cu-noas-te-ti tara româneasca (Caragiale 1965: 154).

Expresia cea mai evidenta a antimodernitatii lui Caragiale trebuie cautata În ciclul Morala si educatie, unde autorul se dovedeste deschis posibilitatilor diferite de a Întelege lumea si evolutia sociala. Aici, el Îsi asuma misiunea de a supune aceste prefaceri unui examen obiectiv:

Ca am facut progrese satisfacator dintr-un punct de vedere, nu mai Încape vorba. Cine citeste istoria bietului popor românesc si vede prin câte a trecut el de peste doua veacuri si mai bine, pâna sa se-ntemeieze statul lui actual, Întelege ca - oricâte lipsuri am constata la noi În comparatie cu starea lumii civilizate si oricât ne-am plânge de ele, unii din dragostea pentru el, altii din pretentii individuale mai mult sau mai putin justificate - suntem departe de ce am fost ca de la ticalosia cea mai adânca la o stare cuviincioasa e omenie. Dar ia sa zicem ca am facut progrese uimitoare... De! Parca asta ar trebui s-o lasam s-o zica filo-românii cari trec pe la noi din când În când În escursiune de placere sau de... daraveri cu statul (Caragiale 1965: 193).

Acesta este, de fapt, mecanismul gândirii caragialesti. O modestie care se transforma Într-o atitudine rezervata fata de tot ceea ce este exagerat sau strident. Caragiale ramâne, din acest motiv, una dintre vocile fundamentale pentru modernizarea temeinica a societatii românesti. Trebuie sa recunoastem, alaturi de Marta Petreu, rolul sau de Întemeietor: "Caragiale a avut filosofia locului si-a vremii sale" (Petreu 2011a: 209), chiar daca afirmatia s-ar cuveni Însa nuantata, În sensul ca influenta junimista a fost completata cu o gândire personala, impusa de experienta proprie si de structura temperamentala a scriitorului, care gasea remedii personale. Aici e, de altfel, teritoriul lui Caragiale, un gânditor independent, cu puncte de vedere solide, din sfera antimodernitatii. Daca antimodernitatea este genul proxim al publicisticii si corespondentei caragialiene, atunci ironia si luciditatea constituie diferenta specifica.

4. Doua fatete ale antimodernitatii: Eminescu si Caragiale

Pusi fata În fata, Eminescu si Caragiale se Înfatiseaza posteritatii ca versantii aceluiasi pisc - antimodernitatea. Ambii urmaresc, În ultima instanta, propasirea neamului românesc. Pornind de la un ideal comun, ei se despart În ceea ce priveste mijloacele sale de realizare. Diferentele majore tin, În primul rând, de structura interioara, dar si de maniera originala de a se raporta la acest fenomen. Din aceasta perspectiva, gândirea eminesciana se dezvaluie ca expresie a unei antimodernitati Înecate de elanuri nationaliste si de utopism. Cu precizarea ca, la acel moment, nationalismul nu avea conotatiile negative induse de corectitudinea politica de astazi. Privita retrospectiv, publicistica eminesciana se dovedeste expresia unui patriotism sincer, poate desuet, dar extrem de important În configurarea unui segment important al identitatii nationale. Oricât de controversata, mostenirea eminesciana ramâne fundamentala prin influenta pe care a avut-o si Înca o are asupra mentalului colectiv si În dezbaterea publica. Dimensiunea donquijotesca nu-i anuleaza importanta, ci Îi confera o nota de sublim.

Mai aproape de inima antimodernitatii ramâne Caragiale, a carui conceptie despre mersul societatii românesti se dovedeste, cu un cliseu, extrem de actuala. Sceptic fata de spectacolul politic (caruia Îi si cazuse victima), dramaturgul se va retrage În spatele mastii de cinic, ironizând consecvent neajunsurile pe care le sesiza. Fara studiile unui Eminescu, format Într-un mediu germanic (care dicta mersul gândirii si stiintei europene la 1870), Caragiale poseda o intuitie remarcabila a unor adevaruri ascunse Îndaratul discursului politic. De aici, stiinta de a se pozitiona la o anume distanta de evenimente, distanta care Îi permite o atitudine ironica, iesita din convingerea datoriei si din credinta posibilitatii unei finalitati ameliorative. Iar posteritatea avea sa confirme justetea opiniilor lui Caragiale si meritele sale În slefuirea identitatii românesti:

Dupa inteligenta, calitatea cea mai izbitoare a operei lui este, pentru mine, absenta oricarui proiect mesianic sau utopic de schimbare a omului si a lumii (Petreu 2011a: 231).

Dominanta antimodernitatii lui Caragiale ramâne, Într-adevar, luciditatea.

Trecuti prin filtrul antimodernitatii, Eminescu si Caragiale se dezvaluie ca ipostaze complementare ale acestui mod de a se raporta la nou si la schimbarile din societatea româneasca. Reticenta fata de "schimbarea la fata a României" nu trebuie Înteleasa ca opozitie la modernitate, ci, mai degraba, ca semn ale unui conceptii personale vizând evolutia fireasca a tarii. Manifestata În forme diferite (dupa cum am vazut), gândirea lor social-politica devine parte integranta a discursului identitar românesc, pe care l-a influentat În chip hotarâtor.

Sidebar

Eminescu and Caragiale as Anti-Modernists

Having as a starting point Antoine Compagnon's recent book, The Anti-Moderns. From Joseph de Maistre to Roland Barthes, the present paper aims at examining the so-called philosophy of Mihai Eminescu and I. L. Caragiale, as it is manifested in their journalistic activity, but also in their literary work, where they develop an original social and political thinking.

On the other hand, the paper will question several points of view belonging to some of the most important literary critics starting from Ibraileanu and Lovinescu and ending up with Eugen Simion or Marta Petreu. The main idea is that we can no longer accept terms such as extreme social criticism or mere irony and we need to define Eminescu's and Caragiale's thinking in terms of recent, more appropriate theories. That is why, the papers tries to prove that the above mentioned writers illustrate, to a certain point and in different manners, the concept of "anti-modernity", as it was defined by Antoine Compagnon.

Footnote

1 Pentru demonstratia completa, a se vedea volumele Monicai Spiridon (2003 si 1984 - sau editia a II-a, 1996), dar si mai recentul volum al lui Daniel Ciurel (2011).

2 În capitolul "Evreofili" si "evreofagi". Sapte autori despre chestiunea evreiasca, din volumul din 2011, Marta Petreu analizeaza controversata problema a antisemitismului eminescian, referindu-se, inevitabil, si la conceptia sa politica, sociala si economica, prilej cu care identifica trei faze de manifestare: organicista, junimist-antiliberala si anticonstitutionala si, ultima, conservatoare.

3 În volumul intitulat pretentios Filosofia lui Caragiale, editia a II-a, Iasi, Polirom, 2011.

References

Bibliografie

Caragiale 1965: I.L. Caragiale, Opere, IV (Publicistica), Bucuresti, Editura pentru Literatura.

Ciurel 2011: Daniel Ciurel, Oratorul Eminescu. Structuri si strategii retorice În publicistica, Timisoara, "Mirton".

Eminescu 1980: Mihai Eminescu, Opere, vol. IX (Publicistica), studiu introductiv de Al. Oprea, Bucuresti, Editura Academiei Române.

Eminescu 1989a: Mihai Eminescu, Opere, vol. X (Publicistica), coord. Al. Oprea, Bucuresti, Editura Academiei Române.

Eminescu 1989b: Mihai Eminescu, Opere, vol. XVI (Corespondenta), coord. Al. Oprea, Bucuresti, Editura Academiei Române.

Gregori 2008: Ilina Gregori, Stim noi cine a fost Eminescu?, Bucuresti, "Art".

Martin 2008: Mircea Martin, O initiativa restauratoare necesara, prefata la Antoine Compagnon, Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes, traducere din limba franceza de Irina Mavrodin si Adina Dinitoiu, prefata de Mircea Martin, Bucuresti, "Art".

Petreu 2011a: Marta Petreu, Filosofia lui Caragiale, editia a II-a, Iasi, Polirom.

Petreu 2011b: Marta Petreu, De la Junimea la Noica. Studii de cultura româneasca, Iasi, Polirom.

Pop 1978: Augustin Z.N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, Bucuresti, "Sport-turism".

Simion 2012: Eugen Simion, În ariergarda avangardei. Convorbiri cu Andrei Grigor, editia a II-a, Bucuresti, "Curtea Veche".

Soare 2011: Oana Soare, Paradoxurile unui critic (fals) traditionalist. A fost G. Ibraileanu un spirit antimodern?, "Philologica Jassyensia", an VII, nr. 2 (14), p. 141-151.

Spiridon 1984: Monica Spiridon, Eminescu. O anatomie a elocventei, Bucuresti, "Minerva".

Spiridon 2003: Monica Spiridon, Eminescu. Proza jurnalistica, Bucuresti, "Curtea Veche".