Scrisori ale adolescentei interbelice

Abstract

The letters we discuss are published in Anton Golopentia, The Epistolary Rhapsody, volume IV. As an editor of the series (amounting to a total of 1.958 letters found in A.G.'s personal papers), I opted for publishing both the 689 letters written by A.G. and the 1.269 letters that were addressed to him, and regrouping the letters in 280 letter exchanges. In the present article, I examine three letter exchanges: between A.G. and Emil-George Papahagi, who are 19 respectively 20 years-old at the beginning of their correspondence; between A.G. and Mihai Parpala, freshly graduates of the Bucharest Faculty of Law, and between A.G., who is a Rockefeller grantee and his young professor Tudor Vianu.

Headnote

Key-words: correspondence, letter exchange, The Epistolary Rhapsody, Anton Golopentia, Emil-George Papahagi, Tudor Vianu

Rapsodia epistolara

Dincolo de lumina pe care o arunca asupra figurii lui Anton Golopentia (A. G.), focar al ansamblului de scrisori, si asupra corespondentilor antrenati în schimburi epistolare masive ori medii, cu totii relevanti în cultura româneasca (si uneori internationala) a epocii, multi dintre ei ramasi necunoscuti publicului cultivat, Rapsodia epistolara (RE) ne ofera în mod esential imaginea, în direct, a interbelicului românesc în ansamblu, cu cautarile lui, cu grupurile care au aspirat sau s-au mobilizat în vederea întelegerii si mladierii circumstantelor epocii, c u polifonia solutiilor si a aspiratiilor.

Acest lucru a devenit posibil gratie mai multor factori pe care îi voi enumera rapid. E vorba, în primul rând si esential, de natura multipla a ofertei epistolare disponibile. RE ne aduce în fata scrisori existentiale, profesionale, simple semne de viata, sau îmbarbatari din partea lui A. G. si raspunsuri pe masura din partea celor pe care si i-a ales corespondenti. Dar e vorba si de faptul ca, prin interesul uman al lui A. G. pentru cei pe care-i întâlneste, sunt adusi la corespondenta vie oameni care în multe cazuri nu ar fi facut-o. În afara de corespondentii pe care si-i alege, A. G. a devenit astfel si a ramas adresat pentru multi din cei care l-au avut coleg de scoala, facultate, monografie, studentie în Germania, echipa regala, cercetare, Institut Social Român, Institut de Statistica. Daca ne-am fi limitat, în buna traditie a editarilor de scrisori, la corespondentii "importanti", am fi pierdut din vedere scrisorile de scolari banateni sau ardeleni, studenti bucuresteni, învatatori si profesori din toata tara sau artisti si scriitori care adresau petitii Ministerului Instructiei, Cultelor si Artelor, soldati, monografisti gustieni si echipieri ai Fundatiei, parinti si frati, rude, sateni sau oraseni, bucuresteni, banateni, ardeleni, moldoveni gratie carora Rapsodia epistolara a dobândit o rezonanta amplificata, asigurând, metonimic, cunoasterea, nu a unui intelectual izolat, nu a câtorva grupuri intelectuale de elita (de sociologi, statisticieni, filozofi, scriitori, artisti plastici), ci a starii de spirit generale si a problemelor pe care le-a ridicat generatiilor active perioada interbelica.

Renuntând la publicarea exclusiva a scrisorilor lui A. G., care ar fi saracit multimea epistolara cu aproximativ doua treimi si care ar fi oferit o imagine lacunara a dialogului trait prin scris, am optat pentru schimbul epistolar, iar nu pentru scrisori, ca unitate de baza a seriei de fata. Aceasta a asigurat o continuitate mai strânsa între dialogul vorbit al celor care-si sunt în preajma si completarea lui prin dialog epistolar atunci când distantele sau circumstantele o impun. În plus, s-a atenuat astfel opozitia cantitativa între schimburi epistolare masive (de peste 20 de scrisori) si schimburi epistolare minime (cuprinzând o singura scrisoare). Un schimb epistolar minim, sau unul redus, de între doua si cinci scrisori pot fi deseori tot atât de importante ca un schimb epistolar masiv ori unul mediu (de între sase si 20 de scrisori), semnalând o relatie sau un moment cheie din viata corespondentilor.

Daca ne limitam la considerarea schimburilor epistolare masive sau medii, volumele contin în esenta doua tipuri de schimburi epistolare: cele între doi indivizi si cele în care unul din corespondenti e reprezentat de un grup. Cazurile în care atât adresantul cât si adresatul sunt colectivitati sunt rare si nesemnificative.

Schimburile epistolare cu adresant si adresat unic permit la rândul lor distinctia între schimburi epistolare închise (corespondenta intima, existentiala, sau confidentiala care circula exclusiv între adresat si adresant) si schimburile epistolare deschise în care, adresatul facând parte dintr-un grup de prieteni sau de colegi, scrisoarea pe care o primeste circula între ei, "ca o gazeta'', cum scrie la un moment dat Victor Radulescu-Pogoneanu, imprimându-le astfel, cel putin partial, un caracter public. Schimburi epistolare închise, circulând exclusiv între un adresant si un adresat unic sunt, în Rapsodia I, cele cu Constantin Brailoiu, Emanoil Bucuta, Valeriu Butura, Petru Comarnescu; în vol. II, cel cu Stefania Cristescu Golopentia; în vol. III, schimburile epistolare cu D. C. Georgescu, Simion Golopentia, Cornel Grofsorean, Traian Herseni, Petre Iorgulescu-Yor, Carmen Ittu, Sabin Manuila; în vol. IV, cele cu Iacob Mihaila, Elena Moisuc, E.-G. Papahagi, Mihai Parpala, Cezar Petrescu, Corina Sombart, Iuliu Strain, Petre Stefanuca, Victor Tufescu, Florica Tunea, Tudor Vianu, Alexandru Vidican. Dintre schimburile epistolare deschise, ies în mod deosebit în evidenta cele cu Ernest Bernea, Brutus Coste (vol. I); Mircea Draganu, Corneliu, Emma si Romulus Golopentia, sau Dimitrie Gusti (vol. III); Igor Measnicov, Mihaila, Octavian Neamtu, Mihai Pop, Victor Radulescu-Pogoneanu, N. Saru (vol. IV). Deschiderea poate fi relativa la un grup de prieteni, la grupul familial sau la un grup institutional si poate defini nu numai adresatul, ci si adresantul. În ultimul caz, Coste, Emma Golopentia, Mihaila si, mai cu seama, V. RadulescuPogoneanu par a fi avut initiativa scrisorilor împreuna cu alti membri ai familiei, sau ai grupului de prieteni, ei constituind corespondenti mediatori caracteristici în cadrul RE.

Remarcam ca A. G. nu a fost, în corespondenta, un mediator de acest tip. Îl opreau de la o asemenea optiune, asa cum a spus-o explicit în scrisorile catre St. Cristescu, E.-G. Papahagi, Vianu, Gusti etc., gravitatea cu care considera gestul epistolar.

Corespondentele masive sau medii ne permit sa surprindem etape diferite ale evolutiei celor care scriu. Devine astfel posibil sa nu mai identificam un individ cu imaginea maxima finala pe care o propun biobibliografiile, ci sa-l surprindem în miscare, cu ezitarile, perioadele mai putin consistente si perioadele de actiune desfasurata ale existentei sale. În Rapsodia epistolara, imaginea lui A. G., Comarnescu, Coste, Stefania Cristescu, Miron Constantinescu, D.C. Georgescu, Emma si Simion Golopentia, Grofsorean, Carmen Ittu, S. Manuila, Neamtu, E.-G. Papahagi, M. Pop, V. Radulescu-Pogoneanu, H.H. Stahl, Mircea Vulcanescu, Vianu etc. vibreaza, la fel ca în viata, fara a se fixa în contururi definitive. E important de retinut ca Miron Constantinescu cel care aspira sa ajunga la Dâmbovnic nu e acelasi cu nomenclaturistul M. Constantinescu; ca Stahl cel din 1930, cel din 1934, cel din 1937-1939 si cel - de dincolo de corespondenta cu A. G. - din 1980 sau de mai târziu sunt în buna masura diferiti si în orice caz nu pot fi identificati cu "totalul Stahl" din dictionarele sau portretele de sociologi; ca, la fel, chiar daca demisiile se repeta în existenta lui D.C. Georgescu, ele nu sunt identice si izvorasc de fiecare data dintr-o alta închegare de etapa a acestuia. Departe de a fragmenta corespondentii "de cursa lunga", viziunea aceasta "în mers" ni-i apropie, aratândune cum s-au construit, în mai bine sau mai putin bine, cum au revenit si ce au obtinut în perioada în care-i însotim dinauntru citindu-le scrisorile.

Scrisorile ne permit de asemenea sa surprindem caracterul miscator al "ierarhizarilor" în cadrul miscarii gustiene. Locul pe care-l ocupa, în tabloul recunoasterilor, Amzar, Bernea, Golopentia, Herseni, Neamtu, Stahl, Vulcanescu etc. se schimba de la o etapa la alta. Tensiunile din cadrul Scolii survin tocmai în asemenea momente de oscilatie a raportului de forte, la Dragus-Fagaras în 1932- 1933, odata cu începutul muncii la Fundatiile regale a gustienilor în 1934, la întoarcerea de la studii a lui A. G. în 1937 etc. Aspectul acesta, care poate fi extins la cultura româneasca în general, e înca nestudiat.

Corespondentii difera de interlocutorii pe care-i întâlnim în volumele de istorie orala si o comparatie sistematica între atitudinile lor caracteristice se impune, pentru a combina fertil cele doua surse de informatie. La nivel factual, scrisorile, scrise de obicei la cald, în miezul întâmplarilor tind sa fie mai precise decât istoria orala, în care neajunsurile memoriei sau, dimpotriva, travaliul ei de justificare, rationalizare, exaltare a importantei celui care rememoreaza ne îndeparteaza, deseori considerabil, de faptul brut. Pe de alta parte, scrise sub imperiul urgentei, scrisorile risca sa nu fie întotdeauna elaborate la nivelul interpretarii. Dimpotriva, în istoria orala, interpretarea e deseori în exces si se cere cântarita si interogata atent pentru a regasi dozarea optima. Între cele doua ipostaze se interpun, scrise doar atunci când se desprind firesc de purtatorul lor, mesajele organice pentru care A. G. tinde sa rezerve de fapt cuvântul scrisoare. Nu întâmplator remarcam astfel decalajul, caracteristic unora din mesajele lui A. G., între momentul întâmplarii si momentul scrisului. Acesta din urma survine de la sine, destul de departe de cele petrecute pentru a permite reflectia si, înca, destul de aproape de cele întâmplate, pentru a retine fara devieri faptele.

Confruntând documente distincte, scrise sau vorbite liber cum sunt scrisorile si dialogurile de istorie orala cu documentele scrise în mod impus, cum sunt declaratiile în situatie de arest, masurând distantele dintre ele si cautându-le explicatia, ne putem apropia treptat de realitatea pe care fiecare dintre ele o spune pe cât o ascunde. Rapsodia epistolara, ca si Ultima carte se vor piese ale imensului puzzle din care încercam sa asamblam trecutul apropiat al generatiilor care ne-au precedat.

Parametrul adolescenta

La încheierea Rapsodiei epistolare, care cuprinde schimburile de scrisori dintre A. Golopentia si 280 de corespondenti distincti (totalizând 1958 scrisori, dintre care 689 au fost scrise de A. G.), a devenit posibila o cercetare mai fina a discursului epistolar românesc asa cum a fost asumat de corespondenti de vârste si sexe diferite diferite (copii, adolescenti, tineri prestând serviciul militar, adulti, oameni în vârsta), provenind din diferite regiuni ale tarii si practicând profesiuni distincte.

Deprinderea discursului epistolar la scolari din perioada interbelica, originari mai cu seama din Banat si Transilvania, cu etapele progresive care duc la practicarea lui fireasca alcatuieste, de exemplu, un subiect de cercetare pe care intentionam sa -l abordam într-o contributie viitoare pornind de la corpusul pe care-l contine Rapsodia epistolara.

În cele ce urmeaza, voi prezenta trei schimburi epistolare antrenând ca epistolieri adolescenti de sex masculin. În primele doua schimburi epistolare pe care le discutam (între A. Golopentia si Emil-George Papahagi si între A. G. si Mihai Parpala) atât adresantul, cât si adresatul oscileaza între adolescenta si sfârsit de adolescenta. Schimbul epistolar cu E.-G. P. se va redeschide episodic, dupa etapa adolescentei. În cel de al treilea schimb epistolar, A. G., aflat la sfârsit de adolescenta, corespondeaza cu un adult tânar (Tudor Vianu). În acest caz, relatia epistolara se prelungeste în ani, adâncind si modelând o relatie intersubiectiva stabilizata.

Toate cele trei schimburi epistolare au un caracter închis. Scrisorile care le compun circula exclusiv între un adresant si un adresat individual.

Schimbul epistolar cu E.-G. Papahagi consta din 15 scrisori, cel cu M. Parpala numara 7 scrisori. Ele sunt deci - conform definitiilor cantitative cu care am ales sa operam - schimburi epistolare medii1. Schimbul epistolare cu T. Vianu e un schimb epistolare masiv, de 23 scrisori.

Schimbul epistolar dintre A.G. si Emil-George Papahagi

Schimbul epistolar dintre A. G. si Emil-George Papahagi de care dispunem contine scrisori scrise în verile 1928 (scr. 1-7) si 1929 (scr. 8-14), cu o coda datând din 1935 (scr. 15). Extensiunea lui sintactica este de 15 texte. Durata lui pragmatica este de 17 ani.

A. G. are 19 respectiv 20 de ani si se afla la Bozovici sau la Timisoara, E.-G. P. e cu doi ani mai în vârsta si penduleaza între Bucuresti si Breaza. Cei doi prieteni, care se recunosc a fi "suflete înrudite'' (E.-G. P., scr. 3, 23.7.1928) îsi scriu spre a nu lasa sa se statorniceasca între ei tacerea celor doua luni de vacanta. Amândoi sunt studenti la Drept, amândoi urmeaza cursul de estetica a lui Tudor Vianu, amândoi sunt prieteni cu Brutus Coste. Corespondenta aceasta e unul dintre rarele cazuri în care dispunem de mai multe texte ale lui A. G. (8 scrisori) decât ale partenerului sau epistolar (6 scrisori din 1928-1929 plus scrisoarea din 1935).

La început, prietenii îsi spun fiecare bucuria de a primi scrisoarea celuilalt. E.G. P. scrie:

Scrisoarea ta, cu toate ca-mi aduce toata arsita verii si toata limpeziciunea unor peisagii pe care nici o furtuna nu vine sa le întunece si sa le racoreasca, este totusi pentru mine ca o revarsare învioratoare de ploaie mult asteptata. Ai scris patru pagini, pe o zi calduroasa, pentru a aduce bucurie si liniste, o saptamâna mai târziu, unui suflet cuprins pe neasteptate de o nespusa amaraciune. Ce drag mi -e fiecare rând din scrisoarea ta! Unde s-au risipit toate necazurile plasmuite de o minte morocanoasa si de care acum mi-e rusine? Ai dreptate, viata e foarte frumoasa, si o spun chiar si atunci când duhuri rele îsi aleg salasul în mine (scr. 3, 23.7.1928).

A. G. raspunde pe acelasi ton:

Scrisul tau e din acelea cari lasa sa se stravada sufletul. N -ai precupetit câtusi de putin semnele prieteniei tale. Si acestea misca nemasurat. Îmi înteleg mama: e ades întristata de lipsa tocmai a acestor mici semne din partea noastra. Curios lucru, dar toti în familie afara de mama si raposata bunica, suferim de raul de a nu putea sa exteriorizam cele ce simtim pentru cei la cari tinem. Când vrem sa dam o dovada a iubirii noastre, o ciudata stângacie interna ne apuca; gândurile noastre îi alinta, însa limba tot muta ramâne (scr. 4, 26-27.7.1928).

Îndaratul acordului se prefigureaza diferente care vor aduce curând în dezbatere actul însusi de a coresponda si, prin el, la A. G., modul de a traversa un moment cheie al adolescentei.

Totul porneste de la faptul ca A. G. formuleaza, în scrisoarea 8 ([iulie 1929]), diferenta dintre scrisorile, rare, scrise "doar când totul ne împinge la scris", care reprezinta "adevarate luminisuri deschise în viata launtrica a cuiva" si scrisorile "broderii, mai mult sau mai putin abile, de cuvinte", prin care se împlineste continuitatea corespondentelor, în cazul lui, datoria de a-i scrie prietenului sau:

Ne multumim deci sa vorbim si când nu ne e a vorbi si a scrie si când slova are o tare slaba radacina în adâncimea fiintei noastre. Dar acest fel de a gândi prea lasa frâu liber anumitor parti ale noastre. Nu tine apoi seama de necesitatea sociala a exteriorizarilor. Ce vei zice tu despre tacerea mea, vei putea banu i poate o uitare din parte-mi. Iau deci haturile în mâna, cautând sa ma supun poruncii mele sa-ti scriu.

Sinceritatii abrupte a declaratiei initiale i se asociaza apoi, în textul scrisorii asa cum o citeste E.-G.P., lipsa întrebarilor subîntelese incitând la raspuns, înlocuite prin descrieri, a caror generalitate îi pare a-l exclude ca adresat unic:

Când scrii unui prieten, când vorbesti cu un prieten, cred ca ceea ce ar trebui sa se întrevada în scrisul tau, în vorbele tale, este tocmai figura prietenului: unica si diferentiata. Eu însa nu apar nicaieri în scrisoarea ta. Întelegi bine ca nu pretind (ar fi dezgustator) sa fie vorba despre mine, ci sa simt, deschizând plicul si citind, ca ceea ce citesc este numai pentru mine, ca sunt acolo lucruri pe care altul nu le va întelege, si astfel ma voi simti prezent, voi sti ca rândurile acelea cu adevarat mie îmi erau trimise (scr. 9, 23.7.1929).

Raspunsul lui A. G. se va construi treptat. În ciorna de scrisoare 10 ([28.7.1929]), el începe prin a sublinia imposibilitatea de a descrie starile launtrice care se succed, nerezolvate, trecatoare si greu de diferentiat, în epocile de framântare intensa ale adolescentei:

Fierb toate în noi. A ne descrie fermentarea de o zi-doua [ar fi] prea putin semnificativ. Întâi, ca ne scapa clipe esentiale poate, apoi nici chiar un bun prieten nu poate întrevedea întregul, privind doua-trei caramizi ale cladirii pozitiei noastre unice si proprii în viata. Am trebui sa ne comunicam reciproc jurnalele, presupunând ca le avem. A pune probleme - întrebari le-ai zice tu - înseamna sa ne învelim în haine prea largi. [...] Spre a evita insignifianta pentru altul a momentului oarecare al vietii mele si pentru a nu ma ascunde - în limita posibilului - dinaintea unui bun prieten dupa consideratii si preocupari ce asteapta solutionarea, am recurs la acele descrieri pe care-mi si vine greu sa le pomenesc, daca îmi închipui ca le cântareai din punct de vedere literar. Nota dominanta a lunilor petrecute aci la Bozovici e exprimata cu aproximatia mai usor de realizat tocmai prin acele descrieri. Sub ele puteai surprinde atmosfera mea sufleteasca, cerul meu launtric, pe care vânturi repezi mâna cu hotarâre aceiasi nori, nelasându-i sa se înstapâneasca pe el, dar aratându-i totdeuna sub alte fete. / Sa-ti pun în fata toti acesti nori si norisori? E greu de gasit cuvântul ce exprima gândul, nemasurat mai greu sa conturezi gândul necopt înca. Vârsta ne e vârsta în ca re se desprinde în zare calea fiecaruia. [...] Care din noi poate avea curajul de a spune ce se petrece într-însul? Bine înteles, numai daca n-are pofta ca, dupa ce a strigat odata în gura mare 'uite, asa sunt eu!' sa taca rusinat în urma unei noi întrezariri, sau sa reînceapa din nou profesiunea de strigat de vestitor de bâlci (Marktschreier).

Raspunsul lui E.-G.P. prefigureaza dialogismul lui Bahtin:

Întrebarile de care vorbeam eu nu sunt relative la generalitati, nici nu au caracteristicul punct de întrebare, ci sunt numai acele provocari tainice pe care le gasesti în orice fraza, în orice propozitiune îti este special adresata [...] Asa încât, dragul meu, nu astept într-o scrisoare nici spovedanii directe, nici discutiuni înalte, nici flecariri (cu câteva exceptii, în cazul din urma). Dar atunci ce trebuie sa cuprinda o scrisoare ca sa -mi para mie trimeasa numai mie? Nu ma învinui de bizantinism: scrisoarea draga mie cuprinde... vorbe, vorbe. Atâta tot. E un curent de cuvinte, de propozitii, de fraze, în care clipesc miile de diamante pe care le trezeste un singur soare: dragostea, cu diferitele-i forme, dintre care poate cea mai nobila este prietenia (scr. 11, 29.7.1929).

Scrisoarea se încheie conciliant si discutia ar putea parea închisa:

Nu vreau sa stirbesc cu nimic frumoasele gânduri pe care mi le împartasesti în ultima ta scrisoare: dar ma vei întelege când voi spune ca, mai mult decât acele gânduri, ma misca în ele nu stiu ce, un fel de a se adresa direct sufletului meu? Si atunci mai pot regreta scrisoarea mea din urma, când ea a trezit în tine vechile noastre afinitati? Si spun aceasta chiar daca, spre mortificarea amorului meu propriu, ar trebui apoi sa-mi marturisesc ca, poate si din scrisoarea ta dintâi, nu lipsea ceea ce cautam, dar ca m-a amagit doar restrictivul ei început. Daca mai adaugi înfrigurarea mea de atunci, care ma facea sa vad impasibile descrieri în acele crâmpeie de suflet, pe care poate stângacia mea le va fi îndepartat pentru multa vreme din viitoarele tale scrisori, cred ca vei izbuti sa împaci toate contradictiunile afirmarilor mele.

Raspunsul lui A. G. (scr. 12, 8.8.1929) nu marcheaza însa acordul cu cele spuse de E.-G.P. Scrisorile scrise "cum se vorbeste" sunt provizorii. Cel care le încearca, tesând laolalta vorbe, nu poate fi satisfacut:

Le vede provizoratul, îsi da seama de tulbureala lor, de neajunsul neasemuit de a trebui sa fie totdeuna la hotare, iar nu în mijlocul împaratiei fiecarei fiinte. N -a uitat tristetea care l-a abatut dupa ceasuri trecute în vorba [...] Clipa rara pentru el n-a gasit- o în aceste jocuri de -a conversatul. Dragostea larga topitoare de pojghite nu rasare pe scenele teatrului ciocnirii însetate de subjugare a doua forte. Durerea îmbatatoare a traitului nu se lamureste în atari împrejurari. Plânsul bucuriei rasarite din strafulgerarea ce descopera frumoasa viata fragezeste numai clipele de prieteneasca singuratate. / Mai darnic esti cu ce e al tau când scrii parca nimanui si totusi oricui [...].

În scrisoarea 13 (16.8.1929), E.-G.P. renunta la dezbatere:

Credeam ca, sugestionat de atitudinea mea concesiva, vei mai atenua ceva din scepticismul tau asupra posibilitatilor de comunicare dintre doi oameni, fie ei si foarte buni prieteni si suflete înrudite prin unele laturi ale lor. Nu. Scrisoarea ta de acum urma cu consecventa aceeasi cale. Si fata cu o atitudine atât de statornica în deznadejdea ei si în refuzul ei de a face concesiuni, nu mi -a mai ramas decât sa ma închin [...].

Ciornele de raspuns ale scrisorii 14 ([august 1929]) a lui A.G. încep prin a afirma incompatibilitatea dintre concesii si prietenia dezinteresata:

Concesiunile, desi dovada de prietenie la prima vedere, nu o [reprezinta] în cazul a doi tineri cari tin unul la altul. Spiritul conciliant e una din virtutile prime ale omului prins în vârtejul vietii sociale, în care stiut este ca fiecare nu cauta decât multumirea proprie. Acolo însa [unde] dezinteresarea domneste, nu poate fiinta conciliere: ar însemna sa se refuze unica ofranda de pret pe care cineva i -o poate oferi altuia, o daruire sincera a fiintei lui [...] Am pornit -o pe calea aceasta a sinceritatii. Concesiuni dintr-o parte ar dovedi oboseala sau neputinta de a se misca pe aceste aride deserturi ale adevarului. Facând concesiuni, fiecare din noi n-ar mai fi un întreg, ar fi el, învelit în haina celuilalt.

În ultima din cele trei ciorne ale scrisorii 14, A. G. îsi nuanteaza si explica existential insistenta:

Se prea poate ca scrisorile mele sa te fi exasperat prin supraîncordata lor constanta, poate s-a stravazut prin ele si neajunsul mare, ce se înfrateste de obicei cu prezentarile de conceptiuni [de] viata: tendinta de a vedea rascumparat acest în sine frumos gest - prin acceptarea celuilalt. Pe nevrute, te pomenesti ca pasagiile tot sustineau cu hotarâre 'singurul chip adevarat..., singurul...'. / Lucrurile se întâmpla asa în anii si lunile cari întovarasesc conturarea individualitatilor: iesirea la suprafata a tuturor datelor cari de atunci încolo vor determina viata. Mie, aceste câteva luni din urma mi-au dat ceea ce în viata va fi culoarea mea, sadind, mai propriu descoperind în adâncul meu, piatra de încercare la care de acum va trebui sa raportez tot ceea ce voi vrea sa cred valoros. Sunt prea recente ca sa nu fi fost plin de aceasta descoperire. Sa nu fi fost ametit pâna în ultima fibra a fiintei mele de aceasta rodnica, dar înspaimântatoare, descoperire ca, de acum, nimic nou nu mai poate veni, ci doar masurarea a tot cu masura gasita. / Îmi parea o suprema dovada de prietenie a-ti expune tie cu încetul acest fel de a privi al meu. Se si poate sa fi fost. Nu m -am întrebat însa daca voi reusi sa le scriu ca sa fie atari dovezi de amicitie.

Schimbul de scrisori evidentiaza moduri diferite de abordare a discursului epistolar la cei doi adolescenti. E.-G.P. scrie fara a se referi la eventuale framântari si optiuni interioare legate de momentul adolescent pe care îl traverseaza. A. G. încearca sa sugereze prin descrieri metaforice oscilatiile interioare provocate de adolescenta, care se succed cu prea multa rapiditate, interzicând formularile directe rapid perimate. În fata crizei epistolare pe care o declanseaza aceste scrisori voalate, el le va oferi cheia, scriind prietenului sau o scrisoare directa (scr. 14, ciorna 3). Dar aceasta scrisoare va fi si ultima, încheind comunicarea adolescenta, iar reluarea ulterioara a corespondentei se va efectua pe un plan relativ exterior.

În corespondenta cu E.-G. Papahagi îmi pare a se afla punctul de plecare al unor distinctii si strategii epistolare pe care A. G. le va afirma din ce în ce mai clar în cadrul corespondentei sale. Scrisorile sunt rare si nu depind de dorinta de a le scrie, ci de imponderabilul oscilatiilor noastre interioare. Când nu le-a sosit ceasul, ele pot fi însa înlocuite prin semne de viata, mesaje de îmbarbatare, mesaje planuitoare ale lucrului împreuna, rapoarte etc. care, toate, precum saluturile în cotidian, mentin deschisa comunicarea în asteptarea clipei înalte a scrisorii.

Ecouri ale reflectiei pe care o declansase dialogul epistolar cu E.-G. Papahagi se regasesc, decantate si adâncite prin maturizare, în dificultatile conlucrarii lui A. G., proaspat întors din Germania, cu Gusti si Stahl în anii 1937-1939. Pentru A. G. spiritul conciliant pacatuieste fata de relatia dezinteresata cu celalalt, nu numai pe plan personal, ci si pe plan profesional. A nu-si marca sincer dezacordul cu unele din ideile gustiene ar fi fost, în termenii unor asemenea convingeri, a nu-i oferi Profesorului darul exprimarii întregi a reflectiilor la care ajunsese dupa ani de studiu atent. A fi conciliant la suprafata, gândind în de unul într-o alta directie (solutia lui H.H. Stahl), ar fi însemnat, în plus, sa nu tina seama de raspunderea pe care o avem fata de propria integritate.

A. G. decisese sa mentina si dupa adolescenta, în ceea ce numea restrictiv scrisori, dimensiunea adolescenta a spunerii de sine atunci când aceasta se impunea.

Schimbul epistolar cu Mihai Parpala

Schimbul epistolar cu M. P., asa cum ni se conserva, nu înregistreaza alternanta adresant-adresat între cei doi corespondenti. A. G. (despre care aflam însa ca a trimis scrisoarea care declanseaza epistolele lui M. P. nu e, în cadrul schimbului, decât adresat, M. P. e doar adresant.

Rândurile lui Mihai Parpala surprind momentul încheierii studiilor universitare când, pentru a treia oara, dupa sfârsitul studiilor primare si liceale, prieteniile contractate în copilarie si adolescenta, egalitatea din principiu sau ierarhizarile în functie de merit se suspenda, iar tinerii absolventi o pornesc fiecare pe drumul propriu:

[...] a treia perioada s-a încheiat, prietenii adevarate, ca si cele din liceu ori scoala primara, trebuie aruncate, ca o povara a trecutului. De acum intram în lupta, nu mai e vreme de stat pe gânduri, intram în lupta si-n anonimat. Dupa douazeci de ani, cei alesi vor iesi din rânduri, în fata. Pâna atunci nu-ncape odihna. Lupta cea mare începe. Titlurile, notatiile graduale, ierarhiile din scoala primara, liceu ori facultat e nu mai exista. Alesii vor alcatui numarul de surpriza. Cine va iesi deasupra, dupa epuizare de tinerete, ambitii si idealuri, se va uita cu indiferenta în urma. X? a, da, miaduc aminte! (scr. 2, 27.11.1930)

Scrisoarea aceasta, asupra careia voi insista, e o scrisoare de sfârsit de adolescenta si aprehensiune a dinamismului vietii adulte.

Ea raspunde unei scrisori de care nu dispunem a lui A. G., datând probabil din a doua jumatate a lunii octombrie 1930. E momentul în care, fara mijloace de a se sustine, A. G. i se adresa lui Stahl cu rugamintea de a sprijini candidatura lui la postul de bibliotecar al Seminarului de Sociologie:

Caci de acasa nu mai pot astepta sprijin. Anii de când tatal meu s -a recasatorit sunt destul de numerosi pentru a naste înstrainarea, a doua sotie destul de cheltuitoare pentru ca excedentele sa fie rare. Iar mamei mele, retrase într-un sat pierdut în munti, nu pot decât sa-i scriu totdeuna ca-mi merge bine si ca n-am nevoie de nimic (scr. 1, 21.10.1930).

M. Parpala raspunde descurajarii unei scrisori probabil similare primite în aceeasi perioada de la A. G. Scrisoarea lui este una de îmbarbatare afectuoasa, în vederea careia îsi mobilizeaza rezervele de optimism disponibil, care nu aveau cum fi considerabile:

Ani întregi am ezitat sa-ti scriu. Am o justificare, îti raspund stimulat de tonul pesimist al unei scrisori grabit redactate, pe un colt de masa, într -o biblioteca situata sus, sus, departe de oameni si zgomot citadin. Doar glasul tainic vibreaza în rânduri fragmentate. Îti scriu între ore, cu nemângâierea ca n-am clipa de ragaz pentru a-mi pune în sir ideile. Dar numai tu vei citi lucruri cunoscute la mine. De as putea sa te fac mai încrezator în viata si-n tine. Mi se va epuiza în curând rezerva de optimism oxigenat. Nadejdea zilelor mele de mâine e în proustianul de la etaj, ce face singur drumul seara, pe strada cu tei desfrunziti (scr. 2, 27.11.1930).

Frapeaza, în ce scrie fostul coleg de la Facultatea de Drept, nu atât observatiile privind opozitia tineri situati (Brutus Coste, Victor RadulescuPogoneanu)/tineri fara situatie (A. G., Mihail Bârca, el însusi)2, cât mai ales încrederea în capacitatile grupului caruia îi apartine de a razbi dincolo de ea:

Am citit cu deosebita emotie rândurile tale. Te vedeam aplecat pe masa bibliotecii, unde-ti închizi frumoasele zile ale tineretii, supunându-te unui program avar cu tine însuti, toate îndurându-le în speranta victoriei de mâine. Pe care o vad întreaga! Si sunt cu atât mai mult contrariat de tonul pesimist în care îmi scri i despre locuri si oameni parasiti ieri, cu cât n-ai încercat esecuri pâna acum. Nu-i asta un indiciu? / Constat, si ti-o marturisesc cu jena, relatiile tale în familii de colegi situati nu ti-au impus o încredere sigura în propriile-ti forte. Nu trebuie sa vezi în domnul Pogoneanu decât un cunoscut ce-si poate permite anumite gesturi, la fel amicul Brutus Coste sa-si scoata din cap idei horticole, sunt oameni care vor razbi în viata fara doar si poate. N-as vrea ca singura mea mângâiere de mai târziu, la auzul numelui lor, sa fie aceeasi ca a unui batrân functionar de la Minister, caruia îi aminteam de vreun nume cunoscut si spunea radios: mi-a fost coleg! / Noi suntem niste indivizi care [...] nazuim sa parcurgem drumul a doua sau trei generatii într -una. Si ni se cere o încredere nebuna în anumite facultati, cari ar putea chiar sa lipseasca, si tot ajungem prin autosugestie. Un Mihai Bârca sortit, precum zici, sa -si faca armata în Florestii Sorocei pentru a deveni mai sterist este un exemplu tipic" ( ibid.) si, mai departe: "La urma urmei, trebuie sa recunosti ca noi ne facem viata pe care o voim. Ce adica, nu poti s-o schimbi de vrei? În locul mesei tihnite, a somnului complet si a lecturii de dupa masa, prefer viata ce duci tu. E singurul mijloc drept si fara concurs material, de unde nu-i permis sa mai apelam, e mijlocul spre scopul cel mare. Cu riscul de a nu dormi decât patru ore pe noapte, persevereaza. Bagaj ai, ca sa faci fata împrejurarilor.

M. Parpala fusese coleg, la Facultatea de Drept, cu A. G., Brutus Coste, Victor Radulescu-Pogoneanu, Mihail Bârca, Emil-George Papahagi3 si îsi facea armata, fara bani pentru "scrisori lungi închise'' si fara perspective de viitor. Notatiile lui cazone sunt inedite prin deschiderea calda cu care scruteaza vietile tinerilor din preajma:

Ca încheiere conchid în necesitatea stagiului militar pentru toti, mai ales pentru hunedorenii cari pâna acum nu vazusera tren, cei mai multi. Câte sunt de povestit! (scr. 5, 23.2.1931).

Scrisorile de sfârsit de adolescenta ale lui M. P. se îndeparteaza si mai mult de înfatisarea trairii interioare în raport cu cele scrise de E.-G. P. si, de la un punct, de A. G. în corespondenta cu acesta. Ele subliniaza ruptura de regim existential (si implicit epistolar) dintre anii studentiei si anii de dupa absolvirea facultatii.

Schimbul epistolar dintre A. G. si Tudor Vianu

Într-o prima etapa, scrisorile lui A. G. însotesc cu discretie viata tânarului sau Profesor, fiind trimise spontan, dupa ce acesta a fost bolnav (scr. 1/21.3.1929) sau dupa ce profesorul s-a casatorit (scr. 3, 14.7.1930) si marcând nu atât participarea sociala la viata "profesorului iubit'', cât semnalarea însotirii atente, de la distanta a acesteia:

Nu v-am putut felicita cu ocazia casatoriei Dv.; îndraznesc s-o fac acum, dorindu-va sa aveti parte de o forma si mai desavârsita, si mai armonioasa a minunatului echilibru pe care studentii Dv. vi -l admira (scr. 3).

E perioada în care, în parte si datorita admiratiei pentru Vianu, A. G. ia hotarârea de a renunta la profesiunea de avocat consacrându-se filozofiei. La rândul sau, Vianu saluta cu prietenie bucuroasa reusita lui A. G. la concursul Gruparii universitare române pentru Societatea Natiunilor.

Perioada a doua este cea în care A. G. - care a traversat între timp în favoarea ultimei optiunea între filozofie si sociologie si, departe de forfota Seminarului sau a Ministerului, reflecteaza la destinul sau - întelege nu numai însemnatatea, ci si trainicia lui T. Vianu în "ziditura" vietii lui, de acum diferit orientate. Scrisoarea 4 (29.1.1934) reface legatura cu profesorul care-l ajutase sa se orienteze la prima dintre rascruci, evocând anii în care-i fusese dat sa traiasca si sa gândeasca în preajma lui Vianu:

Uneori îmi parea ca sunt nerecunoscator. / Ce n -au însemnat pentru mine acele ceasuri în care mi-ati îngaduit sa întrevad cum traiti gândind, cartile pe care mi le-ati trecut, daruri neasteptate pe lânga tot ce-mi însemnau cartile, cursurile, seminariile si conferintele Dv.? Ma vad în gând, bucuros cu mult înainte sa fi venit ziua si ceasul în care plecam la Dv., prin Parcul Ioanid, îmbracat cu grija, apoi sezând pe o margine de scaun sau de sofa, cântec înauntru si numai ochi si urechi afara (ca lui Plohin cel pomenit în Zauberberg, mi-era rusine atunci ca picioarele greoaie si trupul teapan sunt si ele ale mele), plecarile de mare îmbogatit (odata, dupa ce ati rostit despre muzicalitatea versurilor din 'O, mama...' gânduri atât de armonioase, încât nu le-ati tiparit, si altadata, când România Regelui Carol înviase pentru o clipa, cu Caragiale al ei, la întoarcere cerul din amurg parea atât de altul încât ma sugruma aproape bucuria). / Am trecut usor peste rascrucea drept -filozofie, izbânda în mijlocul celorlalti-solitudine a drumului propriu, a anilor de atunci, datorita mai ales puterii de care ma umplusem în apropierea Dv.

Dupa ani, singur cu sine, A. G. se poate povesti profesorului de care i-a fost dat sa se desparta, dar pe care îl poarta în gând pentru totdeauna. Regasim decalajul temporal caracteristic. A.G. asteapta sa iasa dintr-o situatie spre a o putea exprima.

Raspunsul lui Vianu (scr. 5, 6.2.1934) subliniaza cu caldura reciprocitatea relatiei profesor-student:

Amintirea primilor d-tale ani de studentie la Bucuresti îmi este si mie foarte scumpa. Un profesor are si el nevoie de elevii sai. Raportul care se tese aci îmbogateste pe ambii insi. În cariera mea, satisfactiile cele mai mari mi le -au dat acele suflete înrudite printre auditorii mei, care îmi sugerau credinta întaritoare ca lunga si ostenitoarea mea lupta de a ma întocmi interior n-a ramas fara folos pentru altii. D-ta ai fost printre acestia si felul în care te-am cunoscut m-a încredintat demult ca ceea ce s-a legat între noi în acei ani academici va continua sa înfloreasca în d -ta.

El cere în acelasi timp corespondentului sau sa-i scrie despre "starea de suflet" pe care i-o trezeste lumea "noua si rasturnata" a Germaniei, pentru care îl înarmeaza cu îndemnul pe care l-a formulat si pentru sine:

Mari schimbari de rosturi omenesti se încearca de altfel pretutindeni si mi se pare ca menirea noastra esentiala este, în aceste împrejurari, sa mentinem intacta în noi o anumita idee a omului si a binelui, fata de care ne -am jurat în anii de formare ai tineretii.

Raspunzând întrebarii lui Vianu, A. G descrie perioada de sfârsit de adolescenta pe care o traverseaza:

Înca n-am puterea deplina de a-mi primi destinul si marginirile lui. E înca prea aproape vremea în care m-am vrut om universal. Simt acum, ce e drept, ca a vrea tot e a nu pastra cu adevarat nimic. În aceasta stare înteleg bine ce va facea sa postulati coincidenta realizarilor maxime ale tuturor valorilor. Acum câtiva ani îmi parea ilogica: marginirea e marginire; ce folos, daca cineva are aprehensiunea summum-ului unei valori, când n-a încercat tot suisul trairii ei. - Si gasesc multa îmbarbatare privindu-va pe Dv., care ati avut taria de a parasi adolescenta si de a deveni barbat, pe care o au putini la noi (scr. 6, 26-28.2.[1934]).

În ce priveste realitatea germana, concluzia la care ajunge A. G. marcheaza adâncimea la care este afectat de ceea ce se întâmpla si de ceea ce prevede:

Mie însumi întâmplarile de pretutindeni îmi devin un fel de apel de a cauta lucrurile cele mai necesare. Ma aleg de pe urma lor cu un sentiment al caracterului trecator si al valorii relative a traitului. As vrea sa fiu gata oricând sa mor, fara pregatiri prealabile (ibid.).

Pe un plan constructiv, misiunea pe care si-o recunoaste A. G. va fi una de orientare si auto-orientare prin confruntarea culturii românesti cu culturile mari si mici ale lumii:

Ma preocupa intens toata vremea gândul unei actiuni de autocunoastere în cadrul culturii noastre. Îmi produce aproape dureri fizice împrejurarea ca vad întruna cum ne lipseste scheletul moral. O perspectiva rationalista a diferentei numai graduale a culturilor e intrata în mentalitatea comuna a tarii si toti crestem cu ochii numai la cele din Apus. [...] Ma interesez asa, si de rationalismul istoric, si de raporturile dintre culturile mari si cele mici, cu gândul de a vadi pericolul pe care-l implica existenta aproape complet anistorica a tarii. Avem parte de toate riscurile istorismului nostru pentru ca retina noastra intelectuala e prinsa hipnotic de civilizatiile mari de ale caror dezgusturi bolim. Fortele salutare ale istoriei, de care vorbeste Nietzsche, nu ne folosesc, pentru ca noi traim istoria altora. Asa scrise, aceste lucruri apar patimase si unilaterale. Nu-mi scapa totusi fata cealalta, nevoia de a privi strainul pentru a prinde putere si pentru a [si-]o cunoaste. Dar azi avem confundari si nu confruntari (ibid.).

În scrisoarea 8, A. G. îi va vorbi lui Vianu despre modul sau de a concepe sociologia:

A interpreta ceea ce s-a întâmplat, cum pretind sociologii germani, când vorbesc de verstehende Soziologie, de sociologie ca o disciplina noologica, nu mi se pare a fi functiunea adevarata a stiintelor sociale, ci numai o îndeletnicire cu scop pedagogic, informativ. Aceasta [functiunea adevarata, S. G.] e a lamuri actualul si a cumpani posibilitatile diferite pe care le ofera interventiei active.

Reactionând la cele scrise si la cartile trimise de A. G., Vianu rememoreaza anii sai de formare la Tübingen, atât de diferiti de cei pe care-i traverseaza, în anii 1930, la Berlin si Leipzig, fostul sau student:

Tübingenul a fost pentru mine un loc de desfacere si înflorire, ca putine altele. Când am ajuns acolo, eram un om aproape sfârsit. Viena din 1920, cu lipsurile ei, ma istovise si ma gaseam de asemenea într-un impas al studiilor mele, din care nu stiam cum voi putea iesi. Un instinct sigur ma dusese însa într-acest loc plin de prospetime, unde am gasit o natura frumoasa, multa liniste si o sumedenie de oameni cumsecade. Niciodata n-am avut ragazul sa stau mai mult de vorba cu mine însumi si sa ma cristalizez mai netulburat. Ma încadram apoi destul de bine în acel mediu înca romantic, în care alternam între lungi ore de biblioteca, pietate muzicala în biserici si sali de concert (descopeream pe Bach), plimbari în frumoasa regiune, la Lichtenstein, Zollern, Niedernau etc. si vesele adunari camaraderesti. Ma vei întelege, deci, ca Germania a ramas pentru mine în ipostaza ei romantica si ca nu pot considera decât cu uimire si durere tot ce s-a întâmplat în urma (scr. 15, 26.12.1935).

Scrisoarea de raspuns a lui A. G. îl arata constient de rostul, în parte consolator, al destainuirilor lui Vianu:

M-am mângâiat sa aflu ca impasurile n -au lipsit în anii dv. de studiu; pot sa nadajduiesc, ca atare, mai mult decât o fac, ca dupa anii acestia, în care am încercat sa iau lucrurile de la capat, cu aspectul lor deconcertant de gramadire de fel de fel de materiale al caror rost în cladirea ce va sa fie nu e prezent totdeauna, vor veni altii, siguri si productivi, cum sunt ai dvs. de când va stiu (scr. 16, 12.1.1936).

Scrisoarea 23 (3.11.1944) a lui A. G. din momentul ultim al corespondentei marcheaza înscrierea cu bucurie pe rabojul relatiei a numirii lui Vianu ca titular al catedrei de estetica. Vietile s-au scurs în preocupari distincte, împartasite, dar se reîntâlnesc cu simplitate buna la prilejurile importante. Naturaletea si adâncimea comunicarii s-au mentinut intacte.

Schimburile epistolare de care am vorbit sunt departe de a epuiza corpusul epistolar al adolescentei, cuprins în Rapsodia epistolara.

În paginile de fata am insistat asupra unor schimburi epistolare de natura precumpanitor existentiala. Altele, printre care se numara schimburile epistolare cu Brutus Coste, Octavian Neamtu, Victor Radulescu-Pogoneanu, se concentreaza asupra posibilitatilor de actiune în România momentului, corespunzând, nu atât adolescentei contemplative si reflexive de care am vorbit, cât, mai cu seama, adolescentei dinamice, dornice de faptuire.

Sidebar

Romanian Letters of Interwar Adolescence

The letters we discuss are published in Anton Golopentia, The Epistolary Rhapsody, volume IV. As an editor of the series (amounting to a total of 1.958 letters found in A.G.'s personal papers), I opted for publishing both the 689 letters written by A.G. and the 1.269 letters that were addressed to him, and regrouping the letters in 280 letter exchanges. In the present article, I examine three letter exchanges: between A.G. and Emil-George Papahagi, who are 19 respectively 20 years-old at the beginning of their correspondence; between A.G. and Mihai Parpala, freshly graduates of the Bucharest Faculty of Law, and between A.G., who is a Rockefeller grantee and his young professor Tudor Vianu.

Footnote

1 În interpretarea schimburilor epistolare am stabilit urmatoarele praguri: schimb epistolar minim de 1 scrisoare; schimb epistolar redus de 1 pâna la 5 scrisori; schimb epistolar mediu de 6 pâna la 20 scrisori si schimb epistolar masiv de peste 20 de scrisori.

2 Asupra acestei opozitii vor insista si Octavian Neamtu, în prezentarea dedicata României în anul 1934 inclusa în volumul IV al Rapsodiei epistolare (cf. scr.16 din schimbul epistolar A. G.-O. N.), si Marcela Focsa, în volumul Sala luminoasa, p. 133, între altele.

3 Toti cei enumerati apar în calitate de corespondenti în cadrul Rapsodiei epistolare.

References

Lucrari citate

Golopentia, Anton (2004, 2010, 2012, 2014), Rapsodia epistolara. Scrisori primite si trimise de A.G., 4 vol.: I. Ion Adamesteanu-Nina Crainic (1923-1950), 2004; II. Stefania Cristescu (1932-1950), 2010; III. Radu Crutzescu-Sabin Manuila (1917-1950), 2012; IV. Marele Stat Major-Iuhim Zelenciuc (1923-1950), 2014. Editie îngrijita de S. Golopentia, Ruxandra Gutu Pelazza (si Lidia Bradley, vol. III), Bucuresti, Editura Enciclopedica. Golopentia, Anton,

Rostás, Zoltán (2003), Sala luminoasa. Primii monografisti ai Scolii gustiene, Bucuresti, Paideia.