"Jargonul autenticitatii": versiunea româneasca din anii '30

Abstract

It has been widely agreed that the debates around the concept of "authenticity" are among the most significant in the European cultural space(s) of the interwar period. This article aims to focus on the "Romanian case"; not necessarily on the "peaks" (i.e., the most influential texts, that have been quite often looked into by other critics), but rather on the "general picture" (i.e., the mass of discourses that overflood the interwar Romanian media). The connection to the European existentialism(s) will become self-evident, as well as the complexity of the concept, split between several levels: psychological - ethical, literary, and ontological. In the meantime, one will be able to examine the gradual semantic bleaching of the concept, to the point where it turns into an indistinguishable jibber-jabber, following the same route as described by Adorno in his seminal book The Jargon of Authenticity, dedicated to the German context.

Headnote

Key-words: authenticity, identity, diary, deconstruction

Într-o lucrare din 1964 care marca, pentru întâia oara, distanta fata de filosofia existentiala germana dintr-o perspectiva ideologica, Theodor W. Adorno schiteaza o lista a cuvintelor-fetis rulate de anumite cercuri intelectuale din perioada interbelica. Jargon der Eigentlichkeit: Zur deutschen Ideologie noteaza felul cum elemente lexicale dintre cele folosite în împrejurari relativ curente sunt, deodata, înzestrate în spatiul publicistic cu un strat semantic suprapus, care le adauga o aura de noblete. Acest efect de aura se propaga în mod misterios de la un element al "jargonului" la altul, în focarul retelei aflându-se conceptul heideggerian, dar si pre-heideggerian, al "autenticitatii" (Eigentlichkeit). E de remarcat, înca de la început, ca printre "nobilele substantive" care apar în trena lui se numara si unul dintre termenii invocati cu fervoare de Camil Petrescu, în eseuri ca si în romane, "concretul" (Adorno 1972: 4-6). Critica lui Adorno urmareste modul în care, pe masura ce se încarca de aura semnificatiilor abscons-metafizice, cuvintele însesi pierd din înteles pâna când se apropie de vidul semantic. Circuitul lor în spatiul public nu se încheie însa aici, fiindca, imediat ce se descarca de sensul pedestru din vorbirea cotidiana, volatilizându-se, ele vor putea deveni vehicule ideale ale ideologiei demagogice fasciste.

Si în spatiul românesc, în publicistica "tinerei generatii" de la începutul anilor '30, vocabularul "autenticitatii" ocupa locul central, prin care utilizatorii lui încearca sa se plaseze în opozitie fata de "batrâni", asimilati cu establishment-ul, si sa se legitimeze ca purtatori ai unor "noi" valori culturale, sincrone cu cele vehiculate în spatiul european. În cercul criterionist, dar si în alte puncte ale spectrului cultural (de exemplu, prin contaminare, în grupul traditionalist de la "Gândirea", unde unii dintre ei mai publica), "autenticitatea" functioneaza ca un certificat de viabilitate ideologica, în pofida vagului ei semantic. Momentul în care ea atinge un maxim de vizibilitate este 1933, anul în care Eliade publica articolul Originalitate si autenticitate, generând salve de replici si contrareplici, din partea amicilor si inamicilor, dar si din partea spectatorilor "neutri", care vor identifica, de acum înainte, grupul prin aceasta eticheta. Lui Eliade îi raspund Mircea Vulcanescu, Eugen Ionescu, Petru Comarnescu, Mihail Ilovici, Petru Manoliu, Camil Baltazar, Eugen Jebeleanu, Ioan Victor Vojen, M. Polihroniade si apoi multi altii, de la Serban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu si G. Calinescu pâna la Octav Sulutiu, Horia Groza si Arsavir Acterian. Discursurile se multiplica printr-o reactie în lant, astfel încât se creeaza, cu o vorba a lui Streinu, un "mic iures" în jurul "autenticitatii" (Streinu 1968: 210), din care sensurile conceptului tâsnesc necontrolat în toate directiile. În anii '30 (mai exact, între 1927 si 1940), când sunt articulate cele mai importante programe autenticiste românesti, se pot departaja mai multe zone semantice ale conceptului, dupa survolarea articolelor mai însemnate sau mai neînsemnate din publicistica vremii. Atrasi de versatilitatea notiunii în cauza, unii autori vor migra, uneori, pe parcursul aceluiasi eseu între mai multe paliere de sens, prin adevarate acrobatii speculative pe care, în mare parte, cititorul de azi nu le poate privi decât cu un zâmbet sceptic. Si totusi, inventarierea zonelor semantice de mai jos nu face decât sa confirme prezenta, în spatiul cultural românesc, a diferitelor valente ale "autenticitatii" vehiculate în lumea europeana, începând cu 1900. Aceasta pluristratificare a conceptului e o proba în plus ca jargonul românesc al "autenticitatii" nu e decât "versiunea subtitrata" a vocabularului pus în circulatie de existentialismul german si, aproximativ simultan, de "tinerele generatii" franceze, italiene, spaniole sau ruse. Teza, devenita cliseu în critica literara, ca "autenticitatea" ar fi un import de la André Gide, venit pe filiera strict literara, se va dovedi un mit. În realitate, avem de a face cu o notiune multidisciplinara, pe care critica literara nu o poate aborda decât prin colaborare cu studiile culturale .

1. Sensul psihologic / etic

Cea mai simpla definitie a "autenticitatii", Mircea Eliade i-o atribuie lui Nae Ionescu: "a fi tu însuti" 1; desi, evident, originea faimosului pleonasm se pierde în negura timpurilor. Sensul utilizat de Nae Ionescu este apropiat de paradoxul modern nietzschean (Du sollst der werden, der du bist - "Devino ceea ce esti") sau, mai târziu, gidian (Ose devenir qui tu es - "Îndrazneste sa devii ceea ce esti"), luând în considerare o anumita mobilitate a psihei, pusa în actiune de profesorul de metafizica la studentii sai prin ceea ce Eliade numeste "tehnica nelinistirii" (Ionescu 1990: 430). Din acest trunchi comun, discursurile "autenticitatii" pornesc în directii divergente.

Pe de o parte, unii înteleg "autenticitatea" prin prisma teoriei lui Henri Bergson din Eseu asupra datelor imediate ale constiintei si Evolutia creatoare, despre intuitie, memorie involuntara si, mai ales, fluiditatea eului. Este cazul nu doar al lui Camil Petrescu (din cunoscutul sau studiu din 1936: Noua structura si opera lui Marcel Proust), dar si al lui Octav Sulutiu (din articolul Autentic si estetic, publicat în revista în 1934). Definitia oferita nu aduce nimic nou fata de cea lansata la cursurile lui Nae Ionescu2, dar "câmpul realitatii sufletesti" este construit cu ajutorul imaginarului mai degraba acvatic bergsonian, ca "o continua miscare", "un fluid inconsistent", un element "curgator, instabil" (Sulutiu 1938: 36-37). Ideea ca straturile profunde psihologice ale individului se afla într -o continua metamorfoza este, aici, moderna. Nu trebuie uitata, în acest sens, nici seria de foiletoane programatice publicate de Mihail Sebastian în 1927, în care autorul aproape adolescent, fara sa se hazardeze în glose în jurul conceptului, folosea recurent adjectivul "autentic" în relatie cu inconstientul, discontinuitatea personalitatii, logica visului, facând referire la studiile lui Bergson si Freud (Curticeanu 2005: 266-267 et passim).

Daca "autentica" este zona "adânca", "intima", "personala" a psihicului, atunci o tensiune care se naste neaparat este cea fata de "modelele" din exterior, care ar putea exercita o presiune prin care sa "falsifice" individul. Una dintre anxietatile constante ale autenticistilor interbelici este relatia dialectica maestru - discipol, actualizata la multi dintre criterionisti prin raporturile concrete Nae Ionescu - "tânara generatie" (de exemplu, la Mircea Eliade, Mircea Vulcanescu sau Mihail Sebastian). În mod ideal, primul ar trebui nu sa sufoce, ci sa potenteze adevarul sufletesc al celui de al doilea, dar întotdeauna apare teama devierii de la "propriul" drum în viata. În jurnalul din anul 1932, Petru Comarnescu vorbeste despre un alt model, amicul Eric (Jackson), caracterizat prin tarie, putere, dogmatism, în contrast cu "flexibilitatea si mladierea mea" (Comarnescu 1994: 63). Sub naivele si contradictoriile codificari matematice se ghiceste cu usurinta angoasa determinata de "sindromul" discipolului:

Totusi, câteodata, unul din prieteni este mai sigur pe sine decât celalalt, iar cel care e mai putin sigur de sine ar vrea ca celalalt sa -l ia model, vrând sa-l imite pâna la confundare. X nu vrea sa fie ca X, ci asa cum l-ar vrea Y, adica întocmai ca Y. Si sunt Y care se modeleaza dupa X, daca X este mai tare si mai sigur pe sine, iar Y mai mladios ca fire si gândire, mai disponibil" (ibidem: 65).

Pe de alta parte, pentru altii, "autenticitatea" se defineste ca spontaneitate sau cinestezie biologica, scapata de sub controlul straturilor superioare ale intelectului. Fata de prima viziune, psihologist-bergsoniana, aceasta este mai curând vitalist-freudiana si muta accentul pe emancipare, libertate, sexualizare etc. Despre descatusarea elementaritatii din chingile socialitatii vorbeste mult tânarul Cioran, ceea ce îi atrage reprobarea ironica a lui Serban Cioculescu, într-o cronica nemiloasa la Schimbarea la fata a României (1934):

"Praful sa se aleaga de întreaga istorie", pentru ca d. Emil Cioran, de ani 24, sa se despoaie în nuditatea sa adonisiana de orice haina: etica, estetica, religioasa, sociala, transcendenta, culturala. Asta se chearna: autenticitate (Cioculescu 1934: 652).

Unii dintre autenticisti pornesc de la o viziune ierarhizata a identitatii. Pentru Mircea Vulcanescu, "autenticitatea" ar corespunde etajului inferior al fiintei ("vointa de a fi asa cum esti, de a înlatura orice constrângere din afara, orice conformism nerecunoscut din launtru"), în vreme ce "spiritualitatea" ar reprezenta etajul superior, eliberat de ingerintele biologicului, suficient de usor pentru a pluti în zonele eterate ale cunoasterii ("vointa de a te depasi, nevoia de absolut, pe care tânarul autentic o gaseste în sufletul sau, cerinta de vesnicie" - Vulcanescu 1996: 23). E vorba despre tensiunea dintre "ceea ce esti" si "ceea ce trebuie sa fii", dintre sinele real si sinele ideal, dilema sein - sollen, una dintre constantele discursurilor "tinerelor generatii" europene de la începutul secolului (vezi, de exemplu, Kolakowski 1977: 229). Vulcanescu simte nevoia unei îngradiri a "autenticitatii" instinctuale prin coercitia "spiritualitatii". Viziunea eticista este implicita. Pe aceeasi linie porneste si Horia Groza, "autenticitatea" fiind echivalata, de-a lungul unui amplu articol, cu seria semantica sinceritate-sexualitate-primitivism-psihologism-lirism ("ceea ce e totuna cu un primat al biologicului"), în vreme ce "spiritualitatea" aduce necesara doza de "disciplina, catehism, strictete" pentru a ne transcende conditia animala (Eliade 2000: 62, 64). Mult mai aspra, în sensul unui eticism militaros, este întâmpinarea "autenticitatii" de catre Constantin Micu, de pe pozitiile ideologice mult mai încorsetate ale anului 1940:

A cere omului sa fie autentic înseamna a -l obliga sa renunte la omenia lui, la specificul lui uman, a-l sili sa regreseze într-o regiune sub-umana, caci autentic, în întelesul profund al cuvântului, este numai animalul (Micu 1940: 36).

Continutul psihologic al "autenticitatii", în sensul fluiditatii bergsoniene sau al pulsionalitatii freudiene, îsi întâlneste limitele în aceste discursuri intransigente, de pe pozitii înalt-etice, apartinând, de asemenea, unor reprezentanti ai "tinerei generatii".

2. Sensul literar

În imediata vecinatate a sensului psihologic si, uneori, împletit cu acesta, se gaseste sensul literar al "autenticitatii", de transcriere fidela a fluxului interior, sfidând orice constrângere venita din partea retoricilor traditionale. Critica a comentat copios eseul camilpetrescian Noua structura si opera lui Marcel Proust (1935), unde aflam confesiunea de credinta a romanului de analiza psihologica, menit sa urmareasca secunda cu secunda miscarile insesizabile ale constiintei:

Sa nu descriu decât ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce înregistreaza simturile mele, ceea ce gândesc eu... Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti... Dar aceasta-i realitatea constiintei mele, continutul meu psihologic... Din mine însumi, eu nu pot iesi... Orice as face eu nu pot descrie decât propriile mele senzatii, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi... (Petrescu 1936: 50-51).

În acest sens, sunt fortate limitele literaritatii pâna la includerea unor specii nonfictionale în sfera literaturii. În centrul preocuparilor autenticistilor intra genul biografic. Camil Petrescu saluta, elogios, prozaicele însemnari notate de colonelul Grigore Lacusteanu în 1874, dar publicate abia în 1935 ("unicul document scris, autentic, pentru psihologia individuala româneasca" - Petrescu 1936: 69). La 1933, Mircea Eliade îl prefera net romanului-fresca ("Un jurnal intim are, pentru mine, o mai universala valoare omeneasca decât un roman cu masse, cu zeci de mii de oameni" - Eliade 1934: 176), iar Eugen Ionescu îi afirma cel mai raspicat întâietatea, în Nu:

Jurnalul (jurnalul intim sau reportajul) nu este numai preferabil romanului, tragediei, poemei si celorlalte genuri literare, pentru ca e mai complet (în sensul ca nu e voie sa alegi) si mai adevarat (în sensul ca nu elimina realitatile care lumineaza, de fapt, sensurile), dar jurnalul este genul originar literar, genul tip, iar romanul, tragedia, poema etc. sunt pervertiri ale jurnalului pur. Jurnal ul este adevaratul gen literar (Ionescu 1991: 191).

"Autenticitate" în literatura nu înseamna numai autoanaliza si jurnal, ci si anticalofilism - reducerea podoabelor stilistice pâna la o ideala redare "de grad zero" a evenimentelor interioare. Anton Holban exemplifica acest, iarasi, mult discutat aspect al "autenticitatii", în Testament literar:

Am frica de imagini, caci cred ca o imagine escamoteaza adevarul, aplica false ornamente (Holban 1972: 17).

Si în privinta sensurilor literare ale "autenticitatii" s-au exprimat numeroase rezerve. Una dintre cele mai fine disociatii îi apartine lui Octav Sulutiu care, în acelasi eseu Autentic si estetic, contrapune mobilitatea vietii psihice si fixitatea structurii scriptice pentru a conchide ca "autenticul" trait nu poate fi transpus în "esteticul" literar decât cu pretul fatal al unei falsificari:

Iata conflictul pe care se reazima literatura: a exprima în mod imobil, fix, ceea ce e curgator, instabil. Deci a transforma; a transfigura. Numai din aceasta expunere si se vede ca autenticitatea e imposibila, deoarece literatura e o transformare, o rasturnare a realitatii si o recreare a ei. [...] Autenticitatea e imposibila, dar e posibila iluzia ei (Sulutiu 1938: 36).

Concluzia lui Octav Sulutiu este ca "autenticitatea" exista în viata, însa nu si în literatura. Paradoxal, pentru ca un an mai târziu, în 1935, va publica si el un roman autenticist, Ambigen.

3. Sensul ontologic / religios

Pornind înca de la eseul lui Eliade Originalitate si autenticitate, identitatea este imaginata ca o entitate alcatuita dintr-un "învelis" psihologic si un "sâmbure" ireductibil, meta-psihologic. Iata cum "apele adânci" pe care le sonda romanul de analiza se dovedesc numai niste straturi de mijloc, sub care se ascunde nivelul cu adevarat profund. Dincolo de aparenta diversitate psihologica a indivizilor (numita în articol "originalitate"), ar exista o unitate de structura adânca a omului universal:

În fata originalitatii eu propun autenticitatea. [...] A trai tu însuti, a cunoaste prin tine, a te exprima pe tine. Nu exista nici un "individualism" în aceasta, pentru ca o floare care se exprima pe sine în existenta ei deplina, nealterata, neoriginala - nu poate fi acuzata de individualism. [...] Cu cât esti mai autentic, mai tu însuti, cu atât esti mai putin personal, cu atât exprimi o experienta universala sau o cunoastere universala (Eliade 1934: 177).

Ecourile din existentialismul crestin al lui Berdiaev se vor percepe mai limpede într-un text scris în 1936, de unde se vede ca în miezul subiectivitatii, bine camuflat, se afla nivelul ontologic sau sacru al fiintei:

Drumul catre fiinta începe printr-o mare cautare de sine, dar sfârseste dincolo de sine [...]. Autenticitatea, fara de care nimic nu e valabil, îti cere sa fii tu însuti - dar, realizând-o, te recunosti dincolo de tine (dragostea, mistica, istoria). Cauta-te pe tine însuti - cu sinceritate, cu îndrazneala, si vei vedea ca tu esti în alta parte decât în tine; te vei gasi sub umbra lui Dumnezeu, sau adânc îngropat alaturi de mortii tai (Eliade 1990: 189).

Ultima parte a frazei sugereaza coloratura nationalista pe care nucleul ontologic / sacru al fiintei începe sa o capete, la Eliade. Pentru Petru Manoliu, transcenderea pshologicului nu se poate face decât în directie ascensionala, urmând exemplul cristic:

Caci problema autenticitatii este problema definitiei omului. Iar pentru mine, aceasta definitie nu este posibila decât în cadrul Învierii lui Iisus (Manoliu 1933: 8).

În fine, tot un înteles meta-psihologic are "autenticitatea" (sau, în alte scrieri, "substantialitatea" - Petrescu 1937: 15-16) si la Camil Petrescu, eseist care, de asemenea, postuleaza o cezura între nivelul psihologic (sau sentimental) si cel mai profund, pe care autorul îl numeste "noosic" (Petrescu 1988: 122-123), cu o taxonomie inspirata din fenomenologia husserliana. Dincolo de dificultatile de limbaj (autorul are ambitia de a inventa un vocabular "fenomenologic" pe masura ce înainteaza în lucrare, ceea ce îl face pe alocuri obscur, ba chiar ilizibil), este clara si la Camil Petrescu imaginarea identitatii ca o entitate alcatuita dintr -un "centru" si o "periferie", la fel ca la reprezentantii "tinerei generatii" pe care, pe nedrept, îi desconsidera.

4. Câteva concluzii

Pornita din mai multe directii aproximativ concomitent, devenita port-drapelul "tinerei generatii", "autenticitatea" patrunde în mai multe straturi ale câmpului cultural românesc, în anii 1927-1940. Acum sunt formulate cele mai complexe teorii ale conceptului (de catre Camil Petrescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcanescu) si tot acum apar cele mai consistente discursuri negationiste (ale sburatoristilor, al lui Eugen Ionescu). Însa, mai cu seama în anii '30, gazetaria este invadata de mu lte alte productii, epigonice, care transforma polemica într-un zgomot de fond, accelerând desemantizarea cuvântului. Jargonul "autenticitatii", daca privim spectacolul aparitiilor lui publice, este cu atât mai rizibil cu cât, în general, este rostit cu o emfaza nefireasca. Pornind de la cartea lui Adorno, Rüdiger Safranski observa ca, în cultura interbelica germana, acest limbaj nebulos a condus la "rezultate mai degraba comice decât periculoase" (Safranski 2004: 402). Observatie valabila si pentru cazul românesc, cu unica rezerva ca, la fel ca în cel german, tot el a contribuit la "aureolarea" unor discursuri extremiste, ajutând la "onorabilizarea" lor în ochii unei parti a tineretului intelectual.

Sidebar

"The Jargon of Authenticity": Romanian Dubbing in the 1930s

It has been widely agreed that the debates around the concept of "authenticity" are among the most significant in the European cultural space(s) of the interwar period. This article aims to focus on the "Romanian case"; not necessarily on the "peaks" (i.e., the most influential texts, that have been quite often looked into by other critics), but rather on the "general picture" (i.e., the mass of discourses that overflood the interwar Romanian media). The connection to the European existentialism(s) will become self-evident, as well as the complexity of the concept, split between several levels: psychological - ethical, literary, and ontological. In the meantime, one will be able to examine the gradual semantic bleaching of the concept, to the point where it turns into an indistinguishable jibber-jabber, following the same route as described by Adorno in his seminal book The Jargon of Authenticity, dedicated to the German context.

Footnote

1 "Pe Nae Ionescu nu-l interesa decât un singur lucru: sa fii tu însuti" (Ionescu 1990: 432). Sau: "Ca sa poti ajunge undeva, oriunde, trebuie înainte de toate sa fii tu însuti, sa fii autentic. În aceasta dramatica si necesara lupta pentru autenticitate - fara de care nimic nu se poate crea - profesorul Nae Ionescu a jucat un rol de frunte" (ibidem: 431- 432).

2 "A te cunoaste pe tine si a te duce spre perfectionare ca tu personal, fara sa te falsifici cu nimic, asta e a fi autentic" (Sulutiu 1938: 39).

References

Bibliografie

Adorno 1973: Theodor W. Adorno, The Jargon of Authenticity, Translated by Knut Tarnowski and Frederic Will, Evanston, Northwetern University Press.

Cioculescu 1934: Serban Cioculescu, Operele premiate ale scriitorilor tineri needitati, "Revista Fundatiilor Regale", 1934, nr. 9.

Comarnescu 1994: Petru Comarnescu, Jurnal (1931-1937), Iasi, Editura Institutul European.

Curticeanu 2005: Poetica romanului românesc interbelic în texte reprezentative, Antologie alcatuita de Valentina Marin Curticeanu, Cristina Popa si Ana-Maria Bonaru, coordonarea volumului si studiu introductiv de Valentina Marin Curticeanu, Bucuresti, Editura Academiei Române.

Eliade 1934: Mircea Eliade, Oceanografie, cu un desen inedit de Marcel Iancu, Bucuresti, Editura Cultura Poporului.

Eliade 1990: Mircea Eliade, Profetism românesc, vol. II, Bucuresti, Editura Roza Vânturilor.

Eliade 2000: "Dosarul" Eliade, vol. III, cuvânt înainte si culegere de texte de Mircea Handoca, Bucuresti, Editura Curtea Veche.

Holban 1972: Anton Holban, Opere, Vol. II, Studiu introductiv, editie îngrijita, note si bibliografie de Elena Beram, Bucuresti, Editura Minerva.

Ionescu 1990: Nae Ionescu, Roza vânturilor, Bucuresti, Editura Roza Vânturilor.

Ionescu 1991: Eugen Ionescu, Nu, Bucuresti, Editura Humanitas.

Kolakowski 1977: Leszek Kolakowski, The Persistence of the Sein-Sollen Dilemma, "Man and World", Volume 10, 1977, no. 2.

Manoliu 1933: Petru Manoliu, "Autenticitate si originalitate", "Discobolul" 1933, nr. 9.

Micu 1940: Constantin Micu, Itinerariu în absolut, "Mesterul Manole", 1940, nr. 4-7.

Petrescu 1936: Camil Petrescu, Teze si antiteze, Bucuresti, Editura Cultura nationala

Petrescu 1988: Camil Petrescu, Doctrina substantei, Editie îngrijita, note si indice de Florica Ichim si Vasile Dem. Zamfirescu, Studiu introductiv de Vasile Dem. Zamfirescu, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica.

Ralea 1924: Mihai Ralea, Europeism si traditionalism, "Viata româneasca", 1924, nr. 3.

Safranski 2004: Rüdiger Safranski, Un maestru din Germania. Heidegger si epoca lui, traducere din germana de Ileana Snagoveanu-Spiegelberg, Bucuresti, Editura Humanitas.

Streinu 1968: Vladimir Streinu, Pagini de critica literara, vol. I: Marginalia, eseuri, Bucuresti, Editura Pentru Literatura.

Sulutiu 1938: Octav Sulutiu, Pe margini de carti, Sighisoara, Editura Miron Neagu.

Vulcanescu 1996: Mircea Vulcanescu, Dimensiunea româneasca a existentei, vol. III: Catre fiinta spiritualitatii românesti, Selectia textelor, note si comentarii de Marin Diaconu si Zaharia Balica, Bucuresti, Editura Eminescu.