"Sa nu [în]juri strâmb..." - înjuraturi românesti care contin antroponime (I): schite

Abstract

Swearing is a special kind of expressive speech act, whose use is restricted by certain pragmatic parameters that are determined by a given situation of communication (the interlocutors' social role status and their relationship - deference/ intimacy - among others). Structurally, expletives are small-sized verbal sequences. They usually display a standard pattern of construction: - a verb, in the subjunctive or conditional mood with an imperative value (1st, 2nd or 3rd person sg./ pl.) or in the imperative mood (2nd person sg./ pl.), occupies the first position in the utterance. It is most often chosen from the sexually connoted and diaphasically marked register of language: see, for instance, the counterpart of the standard language verb phrases a avea contact sexual 'to have sexual intercourse' and a întretine contact sexual 'to engage in sexual intercourse' or of the verbs a se împerechea 'to mate' and a se acupla 'to copulate' in the slang language of expletives (a (se) fute 'to fuck'). The swear verb is followed by - a clitic (an unstressed pronoun), -te (2nd person sg.)/ -va (2nd person pl.), syntactically functioning as a direct object and identifying the patient of the expletive expressive speech act, and by - an anthroponym designating the referent, a real individual ( Ceausescu) or fictional figure (Aladin), who is "invited" in absentia (by means of evocation) to (fancifully) act out/to perform the action expressed by the verb. The present paper proposes a classification and analysis of Romanian expletives that contain anthroponyms on three levels: grammatical, semantic-stylistic and suprasentential (textual-discursive). To support our subsequent arguments, we make use of precepts specific to the following linguistic subjects: functional grammar, pragmastylistics, speech act theory and sociolinguistics. The corpus explored was compiled by the authors and includes genuine expressive speech acts (i. e. expletives), taken from spoken or written (Internet) spontaneous interactions.

Headnote

Key-words: swearing, expressive speech act, anthroponym, pragmastylistics, sociolinguistics

"Sa nu va jurati nicidecum, nici pe cer, fiindca este tronul lui Dumnezeu, Nici pe pamânt, fiindca este asternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindca este cetate a marelui Împarat, Nici pe capul tau sa nu te juri, fiindca nu poti sa faci un fir de par alb sau negru. Ci cuvântul vostru sa fie: Ceea ce este da, da; si ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rau este".

(Matei, 5, 34-37)

1. Preliminarii

Tentatia rafuielii cu celalalt sau cu o situatie exista, în stare latenta sau manifesta, în fiecare dintre noi. Amortirea sau eliberarea hybris-ului individual este conditionata, pe de o parte, de predispozitia cultural-genetica, iar, pe de alta parte, de capacitatea de planificare particulara. Altfel spus, felul în care alegem sa ne defulam insatisfactiile (daca alegem vreunul) depinde, deopotriva, de comportamentul psihologic al civilizatiei careia îi apartinem si ale carei valori le elogiem cu orice prilej, dar si de dozarile temperamentale stabilite de conformatia ADN-ului individual.

Situat de istorie si, implicit, de mentalitate la confluenta civilizatiilor contrare, poporul român s-a straduit permanent, si aproape zadarnic, sa se vindece de excesele temperamentale ale Levantului, întins pâna dincoace de Dunare si pâna la limita de jos a Muntilor Carpati, prin repetate sedinte de terapie apuseana. Înclinatia nativa a românului spre polemica, activata din reflexul spontan al punerii lucrurilor în ordinea dorita de el si din vointa achitarii pe data de orice datorie morala (implicit si de natura vindicativa), l-a determinat sa se doteze cu o artilerie grea de "cuvinte potrivite" pentru "racorirea" spiritului aprig la mânie.

O categorie bine individualizata a munitiei verbale avute oricând la purtator o reprezinta vocabularul injurios, iar din cadrul acestuia, înjuraturile care contin în structura lor antroponime. Deoarece ofera un material lexical bogat si în continua primenire, am decis sa alocam o atentie deosebita în studiul de fata tipului de înjuraturi mentionat. Este stiut ca inventarul înjuraturilor românesti nu se reduce doar la acelea care contin antroponime; dimpotriva, cele ramase în afara preocuparii noastre momentane sunt coplesitoare ca numar si efecte stilistice. Restrictionarea impusa în cercetarea prezenta este justificata de faptul ca aceasta este parte a unui proiect mai amplu, dedicat diferitelor contexte în care apar antroponime în limba româna actuala standard si nonstandard.

2. Obiectiv, corpus si metodologie

Ne propunem sa inventariem principalele înjuraturi românesti care contin antroponime si sa le explicitam atât mecanismul sintactic, cât si implicatiile discursive pe care respectivele structuri le degaja în procesul comunicativ. Asa cum precizam anterior, nu avem ca obiect de studiu actual o prezentare exhaustiva a clasei înjuraturilor românesti; ne vom opri doar asupra subtipurilor considerate definitorii în raport cu frecventa si relevante pentru profilul tipologic al românei în privinta parametrului investigat.

Ne vom folosi de un corpus întocmit de autoare, incluzând acte de limbaj expresive autentice (i. e. înjuraturi), decupate din interactiuni spontane vorbite1 sau scrise (din internet).

În vederea sustinerii argumentatiei ulterioare vom apela la preceptele specifice urmatoarelor discipline lingvistice: gramatica functionala, pragmastilistica, teoria actelor de limbaj, sociolingvistica.

3. Înjuratura - act determinat cultural

Tot astfel cum în interiorul fiecarei limbi pot fi identificate cuvinte si expresii specializate pentru marcarea evenimentelor personale si sociale (urari ocazionate de nastere, botez, nunta; expresii de consolare la pierderea cuiva drag; felicitari pentru reusite profesionale; uzante verbale prilejuite de întâlnire, revedere, plecare etc.), în aceeasi masura se delimiteaza o serie de modalitati verbale de manifestare a insuccesului, neîmplinirii, frustrarii, urii, invidiei, indignarii, nemultumirii, în general. Ca în actul înjurarii locutorul concentreaza o suma din cele mai diverse trairi o dovedeste si relatia de sinonimie bogata în care intra verbul de baza, a înjura, cu verbele (forme literare sau subdialectale) cu care se înrudeste (partial sau total) semantic:

a înjura "a-(si) spune cuvinte injurioase sau de ocara" (MDA 2010, s. v.);

ÎNJURÁ, înjúr, "vb. I. Tranz., intranz. si refl. recipr. A spune cuvinte injurioase sau de ocara la adresa cuiva; a (se) sudui. - Lat. injuriare";

ÎNJURÁ vb. "a dracui, a ocarî, (livr.) a invectiva, (înv. si pop.) a mascari, (pop.) a stropsi, a sudui, (prin Ban.) a târtai, (înv.) a mustra, (fig.) a îmbala, (înv. si pop. fig.) a spurca, (arg.) a sictiri, a sictirisi" (http:/ / dexonline.ro/ definitie/ a%20%C3%AEnjura).

Câmpurile lexicale predilecte din care sunt extrasi termenii-referenti evocati în înjuratura româneasca sunt:

a) cel al rudelor (mama, tata, sora, stramosi etc.), fiindca înjuratura de mama, mai ales, dar si cea prin invocarea altor rude semnifica dez-legarea de protectori (de care fiul/ fiica este atasat(a) initial prin uniune biologica si, ulterior, printr-un legamânt divin); totodata, posesiunea fizica a mamei este perceputa ca o umilire a descendentilor (vezi si Majuru 2011); "înjuratura ataca falic religia materna a adversarului, îl anuleaza pe înjurat, urându-i o regresiune fara întoarcere în uterul matern" (Anghelescu 2014);

b) cel al sacralitatii (Dumnezeu, Hristos, Sfânta Fecioara, îngeri, sfinti, cruce, anafura, lumânare etc.), lexicul care contine astfel de înjuraturi fiind izvorât din dorinta individului de a viola interdictia biblica de pronuntare a numelui lui Dumnezeu2.

Daca prin multitudinea si pitorescul înjuraturilor româna are antrenamentul necesar de a intra în competitie internationala în vederea adjudecarii locului I pe podium (alaturi de maghiara, dupa informatiile noastre, dar si de alte limbi3), în ce priveste selectarea momentului proferarii acestora, ea îsi contureaza un profil bine individualizat. Suntem un popor cu o cultura a înjuraturii, chiar cu un cult al acesteia, de vreme ce o rostim nu doar în circumstante care i-ar reclama (cu necesitate!) actualizarea (vezi supra), ci si în momentele de relaxare sau de traire intensa a bucuriei. Înjuratura a devenit expresia verbala complementara oricarui tip de comportament psihologic, o "convenienta" verbala. Este un automatism care tradeaza un soi de "debilitate" nationala, tradusa în neputinta practicarii autocenzurii, dar si de abilitate nativa de a lipi, când istet si hâtru, când neiertator si taios, eticheta verbala cea mai adecvata unei situatii.

De exemplu, în interactiunea provocata de întâlnire/ revedere este frecventa proferarea înjuraturii Futa-te Dracu! sau Futa-te sa te futa! (cu referent "executant" al actiunii suspendat, o absenta generica) imediat în succesiunea formulei de întâmpinare: Ce faci?/ Ai venit? Futa-te Dracu!/ Futa-te sa te futa! Mentionam ca emitatorul nu se afla neaparat într-o situatie de conflict cu noul-venit, ci, printr-o astfel de formula de întâmpinare, îsi manifesta entuziasmul revederii. Într-un context ca acesta, înjuratura îsi pierde functia pragmatica initiala, cea de ofensare a pacientului actului injurios; astfel, ea îndeplineste un rol ritualic, fiind practicata din convingere de cunoscatori (vezi si Mey 2011: 179), si functioneaza drept "parola" pentru accesul în grupul respectiv (vezi si Wray 2002: 297).

O alta formula uzuala în inventarul înjuraturilor o reprezinta verbul "acela râvnit si rusinos, gonit din dictionarele pudice" (Anghelescu 2014), care ne defineste substanta nationala, a fute, la modul conjunctiv, 1, sg. + clitic pronominal personal în dativ cu valoare neutra: futu-i! Atât obiectul actiunii abstracte, cât si referentul sunt nedeclarati/ nenumiti/ nereperati, pentru ca intentia enuntiativa nu îi vizeaza pe acestia. Atitudinea locutorului-practicant al unei astfel de actiuni scatologice este pragmatica: el selecteaza verbul cel mai tabuizat din româna (a fute), a carui forta semantica nu justifica prezenta altor informatii suplimentare. Într -o atare utilizare, fara marcarea în structura de suprafata a diferitelor compliniri sintactice, enuntul nu poate fi considerat agramatical, constructia absoluta facând plauzibila citirea lui corecta. Verbul atrage accentul de intensitate al enuntului, evocând, prin semantica puternica si utilizarea prohibita în registrele îngrijite ale limbii, o actiune care aloca vorbitorului statutul vizat: acela de agent al unei actiuni exprimate printr-o forma verbala care a depasit limitele spatiului expresiv (periferic) admis (cel popular-argotic) si s-a insinuat în agora lexicala; la nivel semantic, verbul atribuie o autoritate suprema celui care se autodeclara executant, pentru ca el îsi asuma deliberat riscul de a încalca juramântul: Sa nu juri strâmb, ci sa tii înaintea Domnului juramintele tale (Matei, 5, 33) si, totodata, de a reînnoi un (alt) juramânt, cel strâmb: Sa nu va jurati strâmb pe numele Meu si sa nu pângariti numele cel sfânt al Dumnezeului vostru, ca Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru (Levitic, 19, 12). La nivel lexical, avem a face cu un cliseu verbal, la a carui impunere a contribuit, pe lânga considerentele pragmatice amintite anterior, si scurtimea corpului fonetic:

Rezumat pentru ce-i care n-au înteles nimic: careva de prin ministeru' de finante a visat urât într-o noapte, s-a gândit sa modifice ceva si mi-a distrus mie somnu'. Futu-i! (http://4th3.wordpress.com/2014/04/14/futu-i/)

Ioi, futu-i! Sînt lucruri pe are le aflu din când în când, aceleasi lucruri pe care le aflu din când în când, de parca ele s-ar schimba din luna în luna si eu, candidul, tocmai le-as descoperi - Tulai, ia uite cum îi treaba asta, cine-ar fi crezut, ca io nu?! (http://michaelhaulica.wordpress.com/2011/01/30/ioi-futu-i/)

Si asta, futu-i (vorba lui Caius - în spatele caruia se ascunde Vania - în Inocentul sau), mi-a albit toti perii.

(http://anaveronica.wordpress.com/2011/03/16/futu-i/)

Futu-i, iar e luni. (http://trexel.blogspot.ro/2008/07/futu-i-iar-e-luni.html)

Cu acelasi rol de umplere a hiatusului verbal si de asigurare a coeziunii discursive (vezi si Wray 2002: 255), dar si de alocare a presupusei autoritati (de macho) destinatorului functioneaza si alte doua automatisme verbale: unul, acuzativ al directiei, ex-înjuratura în virtutea desemantizarii sale4 (dar care contextual îsi conserva statutul care a consacrat-o): Ce/ În pula mea!? si celalalt, alcatuit dintr-un conjunctiv hortativ (/ conditional cu valoarea mentionata), exprimând un îndemn adresat de catre vorbitor siesi (autoreferinta fiind marcata prin posesivul inalienabil5 -mi), si substantivul definit piciorul/ picioarele: Sa-mi bag piciorul/ picioarele!/ Baga-mi-as piciorul/ picioarele! Ambele formule sunt performate, deopotriva, de locutori de gen masculin si feminin (vezi si Felecan 2012: 69). Prima, compusa dintr-un adjectiv pronominal interogativ-exclamativ/ indice circumstantial locativ + posesiv inalienabil, Ce/ În pula mea!?, orienteaza atentia interlocutorului, în utilizari verbale apartinând unor persoane de sex feminin, înspre o directie utopica. Uneori, în mod eufemistic, apelativul care desemneaza organul sexual masculin este înlocuit fie cu substantivul pana (la nivel conotativ, însa, trimiterea este la aceeasi sfera semantica din formula de baza), fie cu o forma de plural, puii (cu trimitere la un subdomeniu lexical din câmpul numelor relationale (relatii de rudenie); sub aspect moral-afectiv, a (în)jura (pe) propriii copii este cel putin similar cu a( -i) (în)jura pe parinti/ stramosi sau divinitatea). A doua, Sa-mi bag piciorul/ picioarele! Baga-mi-as piciorul/ picioarele!, este un alt exemplu de formulare eufemistica, în care substantivul comun la singular sau plural, desemnând instrumentul care mijloceste înfaptuirea actiunii, substituie numele organului sexual masculin, înjuratura de baza fiind Sa-mi bag pula! Baga-mi-as pula! Astfel, verbul-centru de grup, aflat la conditional-optativ inversat, urmat de cliticul pronominal în dativ, exprima, modalizat, dorinta emitatorului de a se lepada de excesul afectiv provocat de o situatie care îl predispune la o reactie emotionala negativa (cel mai adesea) sau pozitiva (mai rar). De asemenea, la nivelul sensului, se constata desemantizarea formulei, care a ajuns sa îndeplineasca o functie preponderent fatica, contribuind la evitarea pauzelor conversationale6.

Expresiile tabuizate, tinute sub controlul relativ al cenzurii înainte de '89, au proliferat dupa caderea regimului comunist în toate registrele limbii si în toa te straturile sociale. Îngradirea libertatii de expresie, mocnita sau scrâsnita printre dinti în epoca antedecembrista, s-a reflectat într-o libertate verbala absoluta, în care, cum era de asteptat, s-au insinuat si structuri lingvistice mai putin canonice.

În virtutea celor afirmate, se poate conchide ca diversele modalitati de exprimare a înjuraturilor au migrat de la periferia limbajului, ajungând sa intre în lexicul fundamental al unei bune parti dintre locutori, unde se bucura, în formule combinatorii diferite, de un rulaj tinzând spre abuz.

4. Actul verbal expresiv de tip înjuratura

4.1. Aspecte definitorii

Luând ca baza de constituire a cadrului teoretic al prezentului subcapitol clasificarile actelor verbale facute de Austin (1962) si Searle (1969, 1 993), vom considera înjuratura un act lingvistic de comportament expresiv prin intermediul caruia locutorul îsi exprima o anumita stare psihologica (în speta, dar fara a fi singura, cea de nemultumire) prin raportare la interlocutor, la restul discursului si la contextul comunicarii (vezi Searle 1993: 6). În urma enuntarii expresiilor specifice performative (înjuraturile), realitatea alocutorului este modificata în directia instituita de semantica respectivelor formulari: "Se considera ca aceasta categorie de acte de vorbire contribuie decisiv la dinamica relatiilor interumane, reflectând existenta unei laturi afective si atitudinale a comunicarii, de o importanta cel putin egala cu aceea a componentei strict informative" (Necula 2010: 185).

Subtip al insultei7, înjuratura reprezinta un act verbal conotat depreciativ, al carui scop ilocutionar este de a exprima exteriorizarea verbala a unei stari psihologice puternic marcate subiectiv, cu realizare directa sau indirecta în functie de anumite reguli sociolingvistice (permisiunea/ adecvarea vs. interdictia/ neadecvarea performarii lui în raport cu parametrii situatiei comunicative - statutul interlocutorilor, specificul relatiei dintre vorbitori).

Atitudinea subiectiva a emitatorului este deliberata si centrata (sau nu) pe destinatar. Într-o interpretare a înjuraturii în functie de starile si împrejurarile "canonice" care ar conduce la verbalizarea ei, si potrivit perspectivei pe care Benveniste o abordeaza în analiza injuriei, aceasta s-ar defini drept cuvântul

care "ne scapa" sub presiunea unui sentiment brusc si violent, nerabdare, furie, esec. Însa acest cuvânt, desi este înzestrat cu sens, nu este comunicativ, ci numai expresiv. [...] Aceeasi injurie este proferata în împrejurari complet diferite. Nu reda decât intensitatea unei reactii în fata acestor împrejurari. [...] Nu transmite niciun mesaj, nu deschide niciun dialog [eventual, actualizeaza perechea de adiacenta: o alta înjuratura, n. n.], nu cere niciun raspuns, prezenta interlocutorului nici macar nu e necesara. Nici nu-l descrie pe cel care o emite. El se tradeaza mai degraba, nu se dezvaluie. Injuria i-a scapat, este o descarcare emotiva (Benveniste (2000: 221).

Ca toate actele verbale, si cele expresive reprezinta reflexe lingvistice ale unor atitudini psihologice, iar în cadrul acestora, înjuraturile manifesta cel mai ridicat grad de dependenta contextuala si cotextuala (alaturi de alte tipuri de enunturi exclamative) (vezi Wray 2002: 250). Caracterul reflexiv al înjuraturilor este consecinta a constituirii lor din structuri lexicale sablonizate; din acest motiv, ele sunt retinute si reproduse cu usurinta. Asadar, procesul psiho-sociolingvistic de realizare a înjuraturilor poate fi schitat în felul urmator (diagrama se bazeaza pe ultima sectiune a unei scheme întocmite de Wray 2002: 249 pentru explicarea actualizarii diferitelor sectoare de vocabular sablonizat):

Exista mai multe grade de intensitate în înjuratura, reglarea acestora fiind influentata, pe de o parte, de statutul vorbitorilor, iar, pe de alta parte, de resursele ilocutionare detinute de comunitate în vederea performarii actului respectiv. Potrivit lui Apte,

To a large extent the sociocultural context of speech and the backgrounds of the participants in social interaction determine the use of taboo words. Such factors as enculturation and socialization, age, gender, social status, degree of religiosity, and educational level influence the level of taboo words in speech (Apte 2001: 285).

Abordarea înjuraturii ca act expresiv conduce, cum se va vedea pe parcursul analizei, la conturarea rolului pe care aceasta clasa de acte verbale îl detine în egala masura în comparatie cu celelalte acte de limbaj, dar si în dinamica raporturilor interindividuale.

4.2. Algoritmul pragmatic al actului verbal de tip înjuratura

4.2.1. În româna exista o mare diversitate de tipare sintactice (unele fixe, altele flexibile) pe baza carora se constituie înjuraturile. Din punct de vedere sintactic, se observa predilectia organizarii tiparelor de constructie a înjuraturilor care contin antroponime în jurul unui centru verbal, cu precizarea ca întâlnim si situatii fie de elipsa a verbului, fie de gravitare a unor structuri în jurul unui centru nominal8.

Astfel, structural, înjuratura reda o secventa verbala de dimensiuni reduse, urmând, în general, un tipar de constructie standard9:

- verbul , ocupând prima pozitie în enunt, la conjunctiv sau conditional -optativ cu valoare imperativa (la una dintre persoanele 1, 2, 3 sg./ pl.) sau la imperativul propriu-zis (persoana 2 sg./ pl.), selectat, de cele mai multe ori, din registrul lingvistic conotat sexual si marcat diafazic - vezi, de exemplu, corespondentul locutiunilor verbale din registrul standard al limbii, a avea contact sexual/ a întretine contact sexual, sau al verbelor a se împerechea, a se acupla în limbajul argotizat al înjuraturilor (a (se) fute),

- urmat de o forma de clitic pronominal (neaccentuat) cu functia sintactica de obiect direct -te (2 sg.)/ -va (2 pl.), reprezentând pacientul actului verbal expresiv de tip înjuratura, si de

- antroponimul referentului, al individului real ( Ceausescu) sau fictiv (Aladin), care este "invitat" in absentia (prin evocare) sa puna în act (la modul virtual)/ sa performeze actiunea desemnata de verbul selectat: futa-te Ceausescu/ Aladin.

4.2.2. În ceea ce priveste cazul particular al înjuraturilor care contin antroponime, limba româna individualizeaza doua tipuri fundamentale de algoritmi pragmatici în functie de criteriile semantic si morfosintactic:

A. tipul explicit/ complinit/ analitic, alcatuit din doua sau mai multe componente obligatoriu exprimate:

a1)

I. indicele de înjurare, concretizat în verbul (performativ) a fute, îndeosebi, dar si în alte verbe "tari", provenind din sfera semantica a sexualitatii (a baga, a cupla), a carnalului (a tuca), a agresivitatii (a crapa, a taia, a trazni), a bahicului (dar tot conotata sexual a bea), la modul conjunctiv/ conditional-optativ (1/ 2/ 3 sg.)/ imperativ +

II. o forma de desemnare a alocutorului (clitic pronominal în D posesiv, -ti) +

III. o forma de desemnare a pacientului asupra caruia se rasfrânge actiunea exprimata de verb, complinita printr-un obiect direct nominal dezvoltat (Dumnezeii/ Cristosii ma-tii), în interiorul caruia se instituie o legatura de posesie între obiectul posedat (antroponimul) si posesor (forma prescurtata ma- (< mama)), întarit de prezenta unui al doilea posesor (alocutorul), redat morfologic prin determinantul în G -tii. Cliticul pronominal postverbal, -ti, si determinantul genitival, -tii, sunt coreferentiali, însa fara a fi vorba, la nivel textual-discursiv, de o relatie anaforica. Ambele forme pronominale desemneaza referentul unic (Beneficiarul înjuraturii): futu-ti Dumnezeii/ Cristosii ma-tii.

În multe situatii, înjuratura se realizeaza cvasiidentic cu schema mentionata anterior, cu diferenta ca pozitia de obiect posedat (antroponimul) devine, în noul context injurios, agentul actului performativ; pozitia de obiect direct (pacient) va fi ocupata de un clitic pronominal în Ac (-te): futa-te Dumnezeu (se regaseste, de asemenea, cu forma marcata regional (vocativ în -o) Dumnezo); futa-te Cristos.

a2)

I. vezi a1) I.: fut +

II. o forma de desemnare a pacientului care sufera actiunea (antroponimul în Ac): pe Ilonka - fut pe Ilonka.

B. tipul implicit (caracterizat de elipsa verbului) (la recuperarea integralitatii formulei se ajunge prin inferenta); se disting trei subtipuri:

b1) (verb) + forma de desemnare a obiectului direct (pacientul) (Cristosii/ Dumnezeii) ± (ma-tii) (vezi supra)

b2) (verb de directie) + forma de desemnare a destinatiei (Ac al directiei) (în pizda/ în pula) + posesor (lui Marie/ lui Stalin)

b3) (verb) + forma de desemnare a agentului actiunii (Istenu') (din magh. Isten "Dumnezeu") + constructie relativa (explicativa) (care te-o facut): (futa-te) Istenu' care te-o facut!

Sidebar

"Swear Not at All" - Romanian Anthroponym-Based Expletives (I): Theoretical Sketches

Swearing is a special kind of expressive speech act, whose use is restricted by certain pragmatic parameters that are determined by a given situation of communication (the interlocutors' social role status and their relationship - deference/ intimacy - among others).

Structurally, expletives are small-sized verbal sequences. They usually display a standard pattern of construction:

- a verb, in the subjunctive or conditional mood with an imperative value (1st, 2nd or 3rd person sg./ pl.) or in the imperative mood (2nd person sg./ pl.), occupies the first position in the utterance. It is most often chosen from the sexually connoted and diaphasically marked register of language: see, for instance, the counterpart of the standard language verb phrases a avea contact sexual 'to have sexual intercourse' and a întretine contact sexual 'to engage in sexual intercourse' or of the verbs a se împerechea 'to mate' and a se acupla 'to copulate' in the slang language of expletives (a (se) fute 'to fuck'). The swear verb is followed by

- a clitic (an unstressed pronoun), -te (2nd person sg.)/ -va (2nd person pl.), syntactically functioning as a direct object and identifying the patient of the expletive expressive speech act, and by

- an anthroponym designating the referent, a real individual ( Ceausescu) or fictional figure (Aladin), who is "invited" in absentia (by means of evocation) to (fancifully) act out/to perform the action expressed by the verb.

The present paper proposes a classification and analysis of Romanian expletives that contain anthroponyms on three levels: grammatical, semantic-stylistic and suprasentential (textual-discursive). To support our subsequent arguments, we make use of precepts specific to the following linguistic subjects: functional grammar, pragmastylistics, speech act theory and sociolinguistics.

The corpus explored was compiled by the authors and includes genuine expressive speech acts (i. e. expletives), taken from spoken or written (Internet) spontaneous interactions.

Footnote

1 Exemplele au fost culese din vorbirea comunitatilor urbane (Baia Mare) si rurale (satele învecinate) din judetul Maramures.

2 Considerând injuria rezultatul conjugarii a doua forte opuse, blasfemia si eufemia, Benveniste (2000: 220) considera ca interdictia numelui lui Dumnezeu (si a altor sfinti, n. n.) înfrâneaza predispozitia omului de profanare a sacrului. "În sine, sacrul inspira un comportament ambivalent, o stim foarte bine. Traditia religioasa nu a dorit sa retina decât sacrul divin, excluzându-l pe cel blestemat. Blasfemia, în felul sau, tinde sa restabileasca acest ansamblu, profanând însusi numele lui Dumnezeu. Este blasfemiat numele lui Dumnezeu, pentru ca tot ce avem de la Dumnezeu este numele sau. Numai asa îl putem atinge, îl putem misca sau îl putem rani: pronuntându-i numele".

3 Dintre perspectivele de cercetare care încearca sa surprinda specificul national al înjuraturii românesti si sa realizeze o comparatie cu situatia altor popoare, spicuim: "Înjuratura frantuzeasca e blânda, eleganta, tradând indignarea si nu ranchiuna, dar nu depaseste o anumita limita a bunului simt. Italianul (fire latina, cu sângele aprins) e mai spurcat la gura, dar totul se reduce la mult zgomot, fara a se intra într-o zona tabu. Germanul înjura scurt si îndesat, la obiect, fara înflorituri inutile. Englezul, gentleman desavârsit, ataca barbateste, direct la tinta; el are ce are cu rivalul si -l pune scurt si demn la punct printr-un aproape desemantizat «Fuck you!». Înjuratura lucreaza ca o palma, ca o manusa aruncata în obrazul inamicului. Asta pentru ca ea mizeaza pe lezarea sentimentului de onoare, fundamental în acest cod cultural, si pe reactia fireasca a celui ce nu doreste sa ramâna cu onorul nereperat. Injuria nu e mai mult decât o provocare la o reglare virila a conturilor.

Cum functioneaza înjuratura la noi, românii? Doua sunt, de obicei, domeniile cele mai disputate în imaginarul înjuraturilor autohtone (pentru ca exista un astfel de imaginar, chiar daca e rudimentar si vindicativ manipulat): sexualitatea si sacrul. Deprinsi, de-a lungul istoriei, sa ne «descurcam», s-o scoatem la capat prin tot felul de tertipuri, noi nu înjuram fara înconjur, ci prin ricoseu; totul seamana cu tactica hartuirii atacatorilor, evitându-se confruntarea directa, hotarâtoare. Românul nu îsi agreseaza direct preopinentul, ci îl atinge acolo unde socoteste el ca îl doare mai tare. El are ce are cu mama dusmanului, pe care o supune, voios, mândru nevoie mare, la tot felul de perversiuni verbale, cu decedatii familiei, în cazuri disperate, cu sora respectivului. Sau, la nevoie, se ia de Dumnezeul potrivnicului si, de aici pornind, de tot ce se înscrie în sfera sacralitatii. [...] Prin urmare, românul încearca sa loveasca acolo unde socoteste el ca doare mai tare, sa pângareasca ceea ce considera ca este mai sfânt pentru neprietenul caruia i-a pus gând rau. Va imaginati un englez atentând la integritatea morala a unui raposat? Cam greu... La noi, nicio problema! Sunt atacate cu egala încântare de sine valorile cele mai pretuite de oricine, cele care îl definesc. Toate înjuraturile care ies din aceasta arie sunt blânde mângâieri, semne de simpatie, ocheade nevinovate" (Cretu 2011).

"Îi surclasam pe unguri la pornografia de alcov si pe englezi la seriile sinomice ale genitaliilor. Pe lânga noi, italienii sunt niste garoafe de plastic, iar francezii niste catiheti îmbujorati sfielnic. Nimeni nu porcaieste mai naprasnic ca românul - afectuos sau furibund, ghidus sau apoplectic. Rusul, grecul, polonezul, croatul si turcul dau din umeri si-si recunosc inferioritatea. Viforul înjuraturii românesti instituie cod rosu de dimineata pâna seara, indiferent de anotimp, guvernare sau alinierea planetelor" (Paraschivescu 2014).

"Sunt comparate adesea talentele si predispozitiile în materie de înjuraturi ale popoarelor din est si din vest, din nord si din sud, cu concluzia ca în sud-est înjuratura este mai apriga. Ma întreb daca stilistica religiei nu joaca si ea un rol în geografia si arhitectura înjuraturii. Nu se înjura oare mai baroc si mai sofisticat în tarile cu religii opulente (catolicism) sau orientale (ortodoxie), decât în cele protestante? Nu suduie slavii si latinii mai abitir ca anglo-saxonii? Sau, în spatiul Occidentului, irlandezii catolici - mai aprig ca britanicii protestanti, si bavarezii ca prusacii? Ma întreb, în aceste conditii, cât de temeinic poate sa înjure, de fapt, un ateu? Exista, fara îndoiala, înjuraturi laice si insultatori atei, dar si unele, si altii sunt, fie si numai prin filiatie, religiosi" (Plesu 2014).

4 Înjuratura "ca orice metafora, este perisabila. Ea functioneaza poetic doar atâta vreme cât este proaspata. Repetitia excesiva o toceste, banalizând-o si reducându-i continutul la un reziduu inert, golit de poezie. Într-un cuvânt, vulgarizând-o. Aceasta repetitie este însa inevitabila, regimul de folosire a înjuraturilor fiind, prin natura sa, ciclic, asemenea incantatiilor" (Bican 2014).

5 Posesia inalienabila reprezinta legatura strânsa dintre posesor [+ animat] si obiectul posedat, desemnând o parte a corpului (în sufletul sau) sau un substantiv abstract (care exprima stari psihologice/ fiziologice ale agentului posesor: cu ochii mei). Pentru definirea conceptelor posesie alienabila vs. posesie inalienabila, vezi Munteanu Siserman 2008: 67-69.

6 Zafiu (2015) vorbeste despre caracterul de formule fixe al imprecatiilor [înjuraturilor], pe care le considera corespondentele, în sens negativ, ale urarii, mentionând unele tipare lingvistice specializate. Totodata, autoarea observa ca "imprecatiile nu sunt doar forme de agresiune fata de ceilalti; ele pot ajuta la descarcarea unei tensiuni sau pot sublinia intensitatea unei emotii. Evident, aceste roluri nu sunt îndeplinite de obicei de înjuraturile adresate unei alte persoane (de genul du-te..., fire-ai...), ci de cele «impersonale», eventual si eliptice (fir-ar sa fie...!) sau de cele auto-adresate. Violenta îndreptata asupra vorbitorului însusi e ambigua (ca si autoironia): poate marca o nemultumire reala, care sa îl dezarmeze pe adversar, sau poate fi un joc, o forma de umor; adesea formulele se cliseizeaza, devenind simple exclamatii de enervare sau de admiratie".

7 INSÚLTA, insulte, s. f. Cuvânt sau fapta injurioasa la adresa cuiva; ofensa, jignire, injurie. - Din fr. insulte. INSÚLTA s. f. Vorba sau fapta care lezeaza demnitatea sau reputatia cuiva; jignire; ofensa; injurie (http://dexonline.ro/definitie/insult%C4%83).

Insulta este un act verbal expresiv conotat negativ, prin a carui performare "vorbitorul realizeaza o forma de agresiune simbolica a interlocutorului, a carui imagine de sine este astfel prejudiciata" (Necula 2010: 187).

8 În mod prototipic, componentele înjuraturii românesti cunosc urmatoarea distributie:

a) verb + clitic pronominal + substantiv (+ posesiv): futa-te ma-ta, futu-ti mortii ma-tii;

b) clitic pronominal + verb + locativ: te bag în pizda ma-tii.

9 Schema sintactica cel mai frecvent întâlnita este cea cu topica inversata: verb + obiect direct + subiect, dar apar si contexte ce redau topica fireasca: subiect + verb + obiect direct (ma-ta sa te futa!).

References

Bibliografie

Anghelescu 2014: Serban Anghelescu, Eseul ma-sii, în "Dilema veche", nr. 548, 14-20 august, on-line la adresa http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/eseul-ma-sii, 20.09.2014.

Apte 2001: M.L. Apte, Taboo Words, în Concise Encyclopedia of Sociolinguistics (editor Rajend Mesthrie), Oxford, Elsevier, p. 283-287.

Austin 1962: J.L. Austin, How to Do Things with Words, Oxford, Clarendon Press.

Benveniste 2000: Émile Benveniste, Blasfemia si eufemia, în Probleme de lingvistica generala, vol. 2, trad. de Lucia Magdalena Dumitru, Bucuresti, Editura Teora, p. 219-222.

Bican 2014: Florin Bican, Sa-mi bag sau sa nu-mi bag..., în "Dilema veche", nr. 548, 14-20 august, disponibil online la adresa http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/sa-mi-bag-sa-nu-mi-bag, 20.09.2014.

Cretu 2011: Bogdan Cretu, Înjuratura la români, disponibil online la adresa http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/injuratura-la-romani~ni7j8h, 21.07.2014.

Felecan 2012: Oliviu Felecan, Aspects of Spoken Language in the Romanian Contemporary Music, în "Europa", V, nr. 10, p. 64-76.

Majuru 2011: Adrian Majuru, Înjuratura noastra cea de toate zilele, disponibil online la adresa http:// www.e-antropolog.ro/2011/04/injuratura-noastra-cea-de-toate-zilele/, 21.07.2014.

Mey 2011: Jacob L. Mey, Speech Acts in Context, în Context and Contexts (editori Anita Fetzer, Etsuko Oishi), Amsterdam, Philadelphia, John Benjamins, p. 171-180.

Munteanu Siserman 2008: Mihaela Munteanu Siserman, Morphologie du groupe nominal. (Théorie et pratique), Baia Mare, Editura Universitatii de Nord.

Necula 2010: Ramona-Maria Necula, Realizari directe si indirecte ale actelor verbale expresive în limba româna, în Limba româna: controverse, delimitari, noi ipoteze, II, Pragmatica si stilistica (editori Rodica Zafiu, Adina Dragomirescu, Alexandru Nicolae), Bucuresti, Editura Universitatii din Bucuresti, p. 185-193.

Paraschivescu 2014: Radu Paraschivescu, În jurul înjuraturii, în "Dilema veche", nr. 548, 14-20 august, disponibil on-line la adresa http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/general-mama, 20.09.2014.

Plesu 2014: Matei Plesu, Urletul convertit, în "Dilema veche", nr. 548, 14-20 august, disponibil on-line la adresa http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/urletul-convertit, 20.09.2014.

Searle 1969: John R. Searle, Speech Acts: An Essay in the Philosophy of Language, Cambridge, Cambridge University Press.

Searle 1993: John R. Searle, Expression and Meaning: Studies in the Theory of Speech Acts, New York, Cambridge University Press.

Wray 2002: Alison Wray, Formulaic Language and the Lexicon, Cambridge, Cambridge University Press.

Zafiu 2015: Rodica Zafiu, Fi-mi-ar...!, în "Dilema veche", nr. 595, 9-15 iulie, disponibil on-line la adresa http://dilemaveche.ro/sectiune/ce-lume-traim/articol/fi-mi-ar, 30.07.2015.

Dictionare

MDA 2010: Mic dictionar academic (MDA) (redactori responsabili Marius Sala, Ion Danaila), Bucuresti, Academia Româna, Institutul de Lingvistica "Iorgu Iordan - Al. Rosetti".

DEX Online, http://dexonline.ro

Surse

http://4th3.wordpress.com/2014/04/14/futu-i/, 1.08.2015.

http://anaveronica.wordpress.com/2011/03/16/futu-i/, 1.08.2015.

http://michaelhaulica.wordpress.com/2011/01/30/ioi-futu-i/, 1.08.2015.

http://trexel.blogspot.ro/2008/07/futu-i-iar-e-luni.html, 1.08.2015.