Sub semnul corbului, al inelului si al dragonului

Abstract

Bonfini e de parere ca ele sunt doar metode propagandistice de ponegrire a imaginii lui Matia din partea vrajmasilor nemti în frunte cu Ulrich II, autorul nascocirii. În acest context, Nagy Levente reproduce în cartea sa pecetea lui Mircea cel Batrân, din 1390, respectiv pe cea a lui Radu cel Mare, din 1497. Studiul lui Nagy identifica si propune surse moderne solide din care reiese ca "înainte de moartea lui Matei, niciodata nu s-a întâmplat ca un maghiar sa îi atribuie lui Ioan sau lui Matia numele de Corvin"11, dar, totodata, ca nici cei din familia lui Mihnea nu se semnau cu acest titlu nobil, tendinta fiind promovata exclusiv de cronicari straini, preponderent polonezi (p. 48). Nasterea sa "în afara casatoriei" nu va mai reprezenta o pata pe renumele celui care a fost voievod al Transilvaniei: "Chiar daca omul ar iesi din pamântul scurmat de porc, numai om sa fie"12.

Levente NAGY, Sub semnul corbului, al inelului si al dragonului, Budapesta, Editura ELTE, 2014, 150 p.

Sub semnul corbului, al inelului si al dragonului. Corvini maghiari, români si polonezi de la Dracula pâna la Esterházy Pál este unul dintre cele mai recente studii ale lui Nagy Levente, profesor la departamentul de filologie româna a Universitatii ELTE din Budapesta. Cartea este structurata în doua parti: Corvini polonezi si români, respectiv Esterházy Pál - specialist în Corvini si Dracula, fiecare dintre ele parcurgând propriul traseu de problematici construit pe capitole.

Autorul ne propune un sir de revizitari ale speculatiilor istoriei privind importanta titlului de Corvin si, implicit, a înrudirii cu Huniazii. Frapanta tocmai prin confruntarea realitatii cu fictiunea, cercetarea "încearca sa evidentieze modalitatile prin care intelectuali si domnitori maghiari, polonezi si români ai secolelor XVI-XVII au folosit cultul regelui Matia în interesul propriilor manevre politice si reprezentatii sociale" (coperta IV). Legenda promovata de istoricul curtii regale a Ungariei, italianul Antonio Bonfini, potrivit careia familia Huniazilor se trage din neamul Corvinilor din perioada antichitatii constituie punctul de pornire al cartii. Un secol mai târziu, importanta acestei legende sporeste, fenomenul devenind transfrontalier odata ce familii nobile poloneze, prin reconstituirea unor încrucisari genealogice depistate de autorul studiului, îmbratiseaza cultul Corvinilor. Extinderea lui ne intereseaza în mod direct, întrucât, în jurul anului 1600, voievozi din Moldova si din Muntenia ajung sa îsi spuna Corvin.

Ipoteza anchetei este valorificata în mod savuros prin prisma heraldicii si a genealogiei. Astfel, în cartea lui Nagy Levente gasim reproduse mai multe blazoane, unele justificabile, altele pure nascociri din partea reprezentatilor acestora. Mobilitatea atributiilor simbolistice este asigurata de comentarea unor documente istorice eterogene - manuscrise, marturii, opere de arta.

Corbul si inelul apar ca motive recurente pe care fiecare (pretins) Corvin a urmarit sa le integreze în propriul blazon. Aceste semne distinctive au la baza trei relatari cu valente mitologice în care personajul principal este Vlahul Munteanu, întemeietor al Valahiei. Prima varianta a legendei, conceputa de Paisie Ligaridis, ni-l prezinta pe Vlahul ca fiu al regelui Ungariei, îndreptându-se catre acesta împreuna cu mama sa. Pe malul unui râu, un corb îi rapeste inelul pe care mama acestuia îl primise de la rege. Vlahul însa doboara pasarea cu ajutorul unei sageti. Tot Ligaridis ofera si o a doua explicatie a corbului de pe b lazoanele nobililor si domnitorilor: Vlahul a sagetat pasarea tocmai când, izgonit din Roma, se îndrepta catre noua sa patrie alaturi de tovarasul sau. De aceasta data corbul si-a facut aparitia în timp ce sotia lui Vlahul îsi spala batista în râu. A treia si ultima varianta împleteste doua interventii ale corbului: acesta fura o bucata din carnea închinata drept jertfa zeilor de catre regele Byzas, întemeietorul legendar al Bizantului, trecând cu ea pe vârful Bosforului. Tot atunci, corbul rapeste inelul din posesia sotiei lui Vlahul, când acestia, izgoniti fiind din Roma, îsi vedeau de drumul lor catre noua lor patrie. Asadar, scrierile eruditului grec Ligaridis apropie în premiera motivele de pe blazonul Corvinilor de o legenda, care, în scurt timp, va fi supralicitata (p. 13-14).

Capitolul intitulat Corvinii si corbul din studiul lui Nagy Levente reprezinta nucleul revelatiilor concentrice pe care ni le ofera cartea. Aflam ca numele istoricului roman Livius, al umanistului italian Antonio Bonfini, al istoricului Petrus Ransanus si al carturarului maghiar Zsámboky János se intersecteaza în lungul itinerar al lansarii si consolidarii renumelui Corvinilor. Potrivit primului, acest statut a luat fiinta printre membrii familiei Valerius din Roma antica. În timp ce Marcus Valerius se duela cu un galez, un corb a intervenit, acordându-i romanului ajutor de tip deus ex-machina, deranjând adversarul. În virtutea triumfului lui Marcus, familia Valerius a pastrat simbolul corbului. Desi Bonfini este cel care a consacrat legenda corbului, ea se instalase deja în blazonul Huniazilor înainte de venirea acestuia la curtea regala. De aceea, Nagy Levente acorda credit descoperirilor contemporanului sau, Kulcsár Péter, cu privire la etapele parcurse de Ioan de Hunedoara pâna sa fie numit Corvin. Afirmatiile Calugarului dominican Ransanus din Annales omnium temporum (1450), iar, mai apoi, cele din cadrul oratiei desfasurate la curtea regala a lui Matia au fost primele doua factum-uri responsabile de alunecarea de sens. El a sustinut ca tatal lui Ioan de Hunedoara provine de pe o insula danubiana numita Corvinum din apropierea Munteniei. Mai târziu, în 1490, istoricul-calugar a vorbit despre un castel pe nume Covinum (în Epithoma rerum ungaricarum), fosta proprietate a lui Ioan. De aici si pâna la corvinum a fost numai un pas, facut - probabil intentionat - de Zsámboky în paginile editiei îngrijite si tiparite de acesta din 1558. Autorul volumului, alaturi de Kulcsár Péter, trage concluzia ca scopul acestor speculatii era sa confirme descendenta din familia Corvinilor a Huniazilor si, implicit, provenienta romanica a acestora (p. 15-16).

Tot el ne atrage atentia asupra analogiilor fonetice la care se apela în trecut pentru a explica unele probleme demografice de interes national. Astfel, ne arata Nagy Levente, nu doar Covinum a devenit Corvinum prin metode deductioniste deloc sigure, ci, în urma manevrelor lingvistice ale aceluiasi Ransanus, si Valahia s-ar fi format dupa numele unui comandant roman pe nume Flaccus.

Trecând la urmatorul capitol, autorul ne introduce în viziunea lui Bonfini cu privire la aparitia corbului si a inelului pe blazonul Huniazilor. Acesta este convins ca nu exista nicio legatura între familia romana a Corvinilor si miturile de larga circulatie. Bonfini e de parere ca ele sunt doar metode propagandistice de ponegrire a imaginii lui Matia din partea vrajmasilor nemti în frunte cu Ulrich II, autorul nascocirii. Contele a propagat nasterea lui Ioan ca fiu nelegitim al regelui Sigismund si al unei nobile valahe. Potrivit acestei povesti, la aflarea sarcinii, Sigismund i-a oferit daruri din belsug viitoarei mame a lui Ioan, printre care un inel. Totodata, i-a ordonat ca dupa cresterea copilului, acesta sa -i fie trimis împreuna cu inelul pentru a-l putea recunoaste. Ca în orice basm, probele nu au întârziat sa apara. Femeia s-a casatorit cu un valah nobil. Într-o zi, când pruncul statea în bratele mamei, un corb s-a napustit asupra lor, furându-le inelul. Femeia, speriata, l-a chemat pe sotul ei, acesta ranind corbul si recuperând inelul. În cele din urma dorinta initiala a regelui este îndeplinita, întrucât mama lui Ioan îl trimite pe tânar la acesta8.

Asadar, Bonfini propune o alta teorie, si anume ca Huniazii sunt descendentii Corvinilor romani, iar motivul corbului si al inelului apar pe blazon, spune el, pur si simplu datorita acestei înrudiri. Bonfini se întreaba retoric: Ce altceva sa fi reprezentat mai bine Corvinii decât corbul?

În contrast cu Bonfini, Heltai Gáspár acorda credibilitate teoriei pe care umanistul italian a încercat sa o deconspire, si, cel putin, o vede mai plauzibila, fictionalizând -o dupa bunul plac.

Din capitolul Corbul si Corvinii români aflam ca pasarile rapitoare au patruns în heraldica spatiului carpato-danubiano-pontic în secolul al XIV-lea, în acelasi timp cu aparitia lui Negru Voda pe acest tarâm. Numai ca prioritar a fost vulturul, fiind succedat de corb abia un secol mai târziu. În acest context, Nagy Levente reproduce în cartea sa pecetea lui Mircea cel Batrân, din 1390, respectiv pe cea a lui Radu cel Mare, din 1497. Desi corbul a prevalat în heraldica secolelor XVI-XVII, vulturul a reusit sa-l aboleasca la sfârsitul secolului al XVIII-lea si începutul secolului al XIX-lea, odata cu trezirea constiintei nationale. Pentru o privire de ansamblu a duelului celor doua pasari pentru ocuparea blazoanelor de prim rang, spiritul demonstrativ al lui Nagy Levente ne trimite la studiile lui Andrei Veress9, respectiv Ileana Cazan10. Capitolul cuprinde si alte blazoane, printre care cele ale lui Nicolae Patrascu, Radu Serban Basarab, Huniazi, Radu Voda sau Mihai Patrascu. Cititorul poate depista singur cele cinci-sase elemente care se repeta în câteva dintre aceste simboluri ale nobletii: corbul, inelul, crucea, leul, coroana, vulturul, soarele si l una.

Demn de remarcat este si efortul cronicarilor vremii de a descoperi legaturi mitologice, heraldice, genealogice sau demografice între personalitati si statute. Studiul lui Nagy identifica si propune surse moderne solide din care reiese ca "înainte de moartea lui Matei, niciodata nu s-a întâmplat ca un maghiar sa îi atribuie lui Ioan sau lui Matia numele de Corvin"11, dar, totodata, ca nici cei din familia lui Mihnea nu se semnau cu acest titlu nobil, tendinta fiind promovata exclusiv de cronicari straini, preponderent polonezi (p. 48).

În urmatoarele capitole din prima parte a cartii, acribia de filolog a lui Nagy Levente divulga scopul urmarit al cronicarilor vremii. Profesorul universitar din Budapesta sustine ca în secolele discutate existau motive migratoare tipice legendelor (si, deci, ca e putin probabil ca influenta mutuala sa se fi exercitat pe cale pur literara) unde unui personaj supranatural, nascut în circumstante fantastice, îi este menit sa îndeplineasca fapte eroice. În lupta unor familii pentru statute nobile tendintele simbolistice s-au dovedit chintesentiale, fiind asimilate atât de heraldica valaho-maghiara, cât si de cea poloneza (începând cu secolul al XVI-lea).

Astfel, autorul aduce în discutie legatura dintre autoreprezentarile familiei Mihnea, respectiv Krasinski. Cercetarea nu scapa din vedere elementele care au contribuit la formarea identitatii corviniene pe tarâm polonez. Dintre ele, alaturi de efectul -Bonfini, sunt trecute în revista sarmatismul si, nu în ultimul rând, integrarea personalitatii lui Báthory în cultele Matia si Attila, constituind, astfel, imaginea unui conducator potrivit din punct de vedere ideologic pentru a reprezenta si a resuscita imperiile maghiaro-hunice respectiv sarmato-poloneze.

Ultima parte a cartii înglobeaza un set de eseuri care îl au în centru pe palatinul Esterházy Pál. Sunt urmarite îndeaproape argumentele acestuia expuse de-a lungul reconstituirii genealogiei sale. Caile prin care el va încerca sa-si adevereasca descendenta din Dracula si din Huniazi vor purta titlul de Trophaeum, respectiv Simulacrum. În cadrul lor, Nicolaus Olahus va capata un rol aparte, acesta reprezentând o importanta punte de legatura între palatin si stramosii sai de sânge albastru. Odata cu aparitia pe scena socio-politica a marelui istoriograf si guvernator al Ungariei din secolul al XVI-lea, contrastele de identitate dintre români si maghiari prind contur, aspect reflectat în dorinta sa de a descinde (p. 83) mai degraba din neamul lui Ioan de Hunedoara, decât din Dracula. Nagy Levente insereaza presupusul arbore genealogic al lui Nicolaus Olahus, surprinzând trei generatii din predecesorii sai. Capitolul se încheie cu exemplul lui Zrínyi Miklós, poet prin ale carui versuri este întiparita reabilitarea imaginii lui Ioan de Hunedoara din secolul al XVII-lea. Nasterea sa "în afara casatoriei" nu va mai reprezenta o pata pe renumele celui care a fost voievod al Transilvaniei: "Chiar daca omul ar iesi din pamântul scurmat de porc, numai om sa fie"12.

În concluzie, cartea lui Nagy Levente este un amplu studiu de heraldica si genealogie a secolelor XV -XVIII, urmarind importanta acordata si manevrele întreprinse de catre intelectuali si domnitori români, maghiari respectiv polonezi. Cartea pune în lumina documentele graitoare de mituri si realitati ale vremii dupa care s-au ghidat dinastii întregi, desigur, nu înainte sa-si fi ajustat propria istorie la ele. Sunt convins ca acest volum complex din punct de vedere istoric si savuros în ceea ce priveste sursele mitologice (re)vizitate ar e toate sansele sa deschida drumul unui nou val de cercetari asupra interactiunii simbolurilor vizând identitatea popoarelor central-est europene din intervalul secolelor XV-XVIII.

Footnote

8 Antonio Bonfini, A magyar történelem tizedei, trad. Kulcsár Péter, Budapesta, Editura Balassi, 1994, p. 290-295, apud Nagy Levente, op. cit., p. 21.

9 Originea stemelor tarilor române , "Revista Istorica Româna", 1931.

10 Imaginar si simbol în heraldica medievala, Bucuresti, Editura Silex, 1996.

11 Kulcsár Péter, A Corvinus-legenda in Mátyás király, Budapesta, Editura Akadémiai, 1990, p. 28 apud Nagy Levente, op. cit., p. 17.