Termenul de contestare a raporturilor de munca prin demisie. Conditii

C. muncii, art. 55, art. 268

Dispozitiile art. 268 C. muncii, alin. (1) reglementeaza termenul de prescriptie în cazul: (a) deciziei unilaterale a angajatorului de concediere, (b) deciziei de sanctionare disciplinara, (c) drepturilor salariale neacordate sau a despagubirilor, precum si în cazul raspunderii patrimoniale a salariatilor, (d) neexecutarii contractului colectiv de munca sau a unor clauze ale acestuia - situatii care însa nu se regasesc în prezenta cauza.

Pentru celelalte ipoteze neprevazute în mod expres în alin. (1), legiuitorul reglementeaza în alin. (2) un termen de prescriptie de 3 ani.

Drept urmare, având în vedere natura actului contestat în mod eronat instanta de fond a apreciat ca fiind aplicabil în prezenta speta termenul de prescriptie de 30 zile prevazut de dispozitiile art. 268 alin. (1) lit. a) C. muncii.

Termenul de prescriptie prevazut de dispozitiile art. 268 alin. (1) lit. a) C. muncii se aplica în mod expres si exclusiv deciziei unilaterale a angajatorului.

Or, o decizie unilaterala a angajatorului nu poate fi decât o decizie de concediere a salariatului, doar acest document cuprinzând manifestarea unilaterala de vointa din partea angajatorului de a dispune încetarea contractului de munca al salariatului în cauza.

În prezenta cauza nu se contesta o decizie de concediere emisa de intimata, în mod evident termenul de prescriptie de 30 zile, calculat de la data în care a fost comunicata decizia unilaterala a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de munca nu este incident în speta.

Încetarea raporturilor de munca s-a produs în baza art. 55 lit. b) C. muncii, în baza acordului partilor, ce nu are evident caracterul unei decizii unilaterale a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de munca, sens în care nu este incident în speta termenul de prescriptie de 30 zile prevazut de dispozitiile art. 268 alin. (1) lit. a) C. muncii aplicabil în speta fiind termenul de 3 ani de la data nasterii dreptului la actiune, conform art. 268 alin. (2) C. muncii.

(curtea de apel bucuresti, sectia a vii-a civila si pentru cauze privind conflicte de munca si asigurari sociale, decizia civila nr. 3498/r din 22 mai 2014)

Deliberând asupra recursului de fata, constata urmatoarele:

Prin cererea de chemare în judecata înregistrata pe rolul Tribunalul Ilfov, sectia civila sub nr. 1970/93/2012 la data de 4 septembrie 2012 reclamanta O.V.A. a chemat în judecata pârâta A.S. C.A., solicitând sa se dispuna anularea masurii de încetare a contractului de munca nr. 18692/1 septembrie 2008, obligarea pârâtei la plata unei despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si actualizate si cu celelalte drepturi ce i s-ar fi cuvenit de la data concedierii si pâna la cea a pronuntarii hotarârii în prezenta cauza, obligarea pârâtei la plata compensarii în bani a concediului de odihna neefectuat pentru anul 2012 precum si la plata cheltuielilor de judecata.

Prin sentinta civila nr. 1099 din data de 24 octombrie 2012, pronuntata în dosarul nr. 1970/93/2012, Tribunalul Ilfov, sectia civila, a admis actiunea formulata de reclamanta, în contradictoriu cu pârâta si a anulat masura de încetare a contractului de munca nr. 18692/ 1 septembrie 2008 dispusa în data de 10 mai 2012.

Prin aceeasi sentinta, a obligat pârâta la plata unei despagubiri egale cu drepturile salariale majorate, indexate si actualizate si cu celelalte drepturi ce s-ar fi cuvenit reclamantei, începând cu data de 10 mai 2012 si pâna la data pronuntarii hotarârii sus precizate, precum si la plata catre reclamanta a sumelor reprezentând compensarea în bani a concediului de odihna neefectuat aferent anului 2012 si a respins cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecata.

Pentru a pronunta aceasta sentinta, prima instanta a retinut urmatoarele:

Reclamanta a fost salariata pârâtei, în baza contractului individual de munca înregistrat la ITM Ilfov sub nr. 18692/22 septembrie 2008 în functia de contabil, cu un salariu de baza brut lunar de 1500 lei.

Prin actul aditional nr. 1/1 noiembrie 2010 a fost modificat cuprinsul literei J din contractul individual de munca, fiind majorat salariul de la 1500 lei la 2600 lei.

Urmare a consultarii bazei de date REVISAL, administrata de ITM Ilfov, a rezultat ca în aceasta se afla înregistrat contractul individul de munca al reclamantei ca fiind încetat la data de 10 mai 2012 în baza art. 55 lit. b) C. muncii.

Tribunalul a retinut ca în conformitate cu dispozitiile art. 55 lit. b) C. muncii, contractul de munca poate înceta ca urmare a acordului partilor, la data convenita de acestea.

Potrivit dispozitiilor art. 76 C. muncii si respectând principiul simetriei actelor juridice, decizia de încetare a contractului de munca trebuie sa îmbrace ad validitatem forma scrisa si se comunica salariatului.

În cauza s-a retinut ca pârâta, careia îi revenea sarcina probei potrivit dispozitiilor art. 272 C. muncii, nu a administrat nicio dovada din care sa reiasa acordul partilor cu privire la încetarea contractului de munca si nici nu a depus la dosar decizia de încetare a contractului de munca întocmita în forma scrisa, desi a fost citata cu aceasta mentiune.

Asa fiind, vazând si dispozitiile art. 78 si art. 80 C. muncii, tribunalul a apreciat ca masura de încetare a contractului de munca în temeiul art. 55 lit. b) înregistrata în REVISAL constituie, în lipsa unui astfel de acord, o concediere mascata si - respectând si principiul disponibilitatii ce guverneaza procesul civil - s-a dispus anularea acestei masuri, cu obligarea pârâtei la plata catre reclamanta a unei despagubiri egale cu drepturile salariale majorate, indexate si actualizate si cu celelalte drepturi ce i s-ar fi cuvenit acesteia, începând cu data concedierii, 10 mai 2012 si pâna la data pronuntarii hotarârii primei instante 24 octombrie 2012.

În temeiul art. 146 alin. (4) C. muncii a obligat pârâta si la plata catre reclamanta a indemnizatiei reprezentând compensarea în bani a concediului de odihna cuvenit si neefectuat aferent anului 2012.

În ceea ce priveste cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecata tribunalul a constatat ca reclamanta nu a administrat nicio proba din care sa rezulte efectuarea unor astfel de cheltuieli, astfel ca a respins cererea formulata în acest sens ca fiind nefondata.

Împotriva acestei sentinte a declarat recurs în termen legal pârâta, criticând-o pentru nelegalitate, recurs întemeiat în drept pe dispozitiile art. 3041 C. pr. civ.. A aratat recurenta ca aceasta cauza a fost solutionata fara a fi îndeplinita procedura cu pârâta.

Conform copiei pe care a depus-o la dosar, termenul de judecata al cauzei a fost fixat pentru data de 20 februarie 2013, astfel ca obligatiile dispuse prin citativul încheierii urmau a fi îndeplinite la acest termen.

Arata recurenta pârâta, ca termenul din data de 24 octombrie 2012 a fost fixat ca urmare a unei cereri de preschimbare a termenului de judecata, însa pârâta pentru acest nou termen nu a fost citata.

Pe fondul cauzei, înfatiseaza aceeasi recurenta, ca în fapt contractul de munca încheiat între reclamanta si pârâta a încetat prin acordul partilor, dovada fiind realizata cu copia cererii de demisie depusa de reclamanta.

Decizia reclamantei de a demisiona a fost luata de reclamanta dupa ce s-a început urmarirea penala împotriva intimatei-reclamante care falsificase veniturile încasate în vederea obtinerii unor credite bancare, marindu-si salariu de la 1500 lei la 2600 lei, cu toate ca în realitate salariul i-a fost diminuat de la 1500 lei la 1000 lei conform actelor depuse la dosarul cauzei.

Acele acte sunt semnate în numele si pentru conducerea A.S. C. A. care la momentul semnarii nu mai aveau aceea calitate. Mai mult decât atât semnaturile sunt false.

Astfel, dupa cum mentioneaza însasi reclamanta decizia de desfacere a contractului de munca i-a fost înmânata pe data de 10 mai 2012, iar contestatia împotriva acesteia a fost introdusa la data de 4 septembrie 2012, deci la aproape 4 luni diferenta.

În consecinta, recurenta pârâta apreciaza ca instanta de fond urma sa verifice ca prim aspect aceasta neconcordanta ce vizeaza termenul în care poate fi introdusa contestatia.

Prin decizia civila nr. 876/13 februarie 2013 s-a admis recursul formulat de recurenta - pârâta, respectiv s-a casat sentinta recurata si a trimis cauza spre rejudecare.

Pentru a pronunta aceasta decizie, Curtea a retinut urmatoarele:

Prima critica referitoare la încalcare normelor de procedura a fost apreciata fondata.

Astfel, din actele dosarului de fond rezulta ca pârâta a fost citata pentru termenul repartizat în mod aleatoriu pentru judecata, 20 februarie 2013, însa reclamanta a solicitat la data de 24 septembrie 2012 preschimbarea termenului din 20 februarie 2013.

Cererea reclamantei a fost încuviintata prin încheierea de sedinta din data de 26 septembrie 2012, sens în care s-a acordat termen la data de 24 octombrie 2012, când s-a si solutionat cauza.

Întrucât la termenul de judecata a cauzei din data de 24 octombrie 2012, pârâta nu a fost legal citata si nu a cunoscut de existenta termenului, în mod eronat instanta de fond a procedat la judecata cauzei, cu încalcarea dispozitiilor art. 107 C. pr. civ., fara ca aceasta parte sa beneficieze de garantiile procesuale oferite de lege pentru exercitarea dreptului de aparare, vatamare ce nu poate fi înlaturata decât prin desfiintarea hotarârii si rejudecarea cauzei.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 alin. (5) C. pr. civ., Curtea a admis recursul, a casat sentinta recurata si a trimis cauza spre rejudecare aceleiasi instante.

Cauza a fost înregistrata pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 7 martie 2013, sub nr. 1970/ 93/2012.

La data de 11 aprilie 2013 contestatoarea a depus la dosar cerere precizatoare prin care solicita sa se constate nulitatea absoluta a deciziei nr. 1/10 mai 2012 emisa de pârâta, fiind lovita de nulitate.

Prin sentinta civila nr. 2465 din data de 19 septembrie 2013 pronuntata în dosarul nr. 1970/93/2012, Tribunalul Ilfov, sectia civila, a respins contestatia ca tardiva.

Pentru a pronunta aceasta sentinta, tribunalul a retinut ca reclamanta a formulat contestatia cu depasirea termenului de 30 de zile prevazut de lege.

S-a statuat ca potrivit dispozitiilor art. 81 alin. (1), alin. (2) si alin. (3) C. muncii, prin demisie se întelege actul unilateral de vointa a salariatului care, printr-o notificare scrisa, comunica angajatorului încetarea contractului individual de munca, dupa împlinirea unui termen de preaviz.

(2) Angajatorul este obligat sa înregistreze demisia salariatului. Refuzul angajatorului de a înregistra demisia da dreptul salariatului de a face dovada acesteia prin orice mijloace de proba.

(3) Salariatul are dreptul de a nu motiva demisia.

Potrivit dispozitiilor art. 268 alin. (1) lit. a) C. muncii, cererile în vederea solutionarii unui conflict de munca pot fi formulate în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicata decizia unilaterala a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de munca.

În prezenta cauza decizia prin care s-a dispus încetarea raporturilor de munca dintre reclamanta si pârâta, ca urmare a cererii de încetare a raporturilor de munca formulata de reclamanta, a fost emisa la data de 10 mai 2012.

Reclamantei i s-a comunicat decizia de încetare a raporturilor de munca la data de 10 mai 2012, având în vedere ca aceasta a semnat decizia respectiva.

În consecinta, termenul de 30 de zile calendaristice în care reclamanta avea dreptul sa atace decizia de încetare a raporturilor de munca a început sa curga de la data de 10 mai 2012 si s-a împlinit la data de 10 iunie 2012.

Reclamanta a formulat contestatie împotriva deciziei de încetare a raporturilor de munca la data de 3 septembrie 2012, data depunerii contestatiei la oficiul postal, cu depasirea termenului de 30 de zile calendaristice prevazut de lege.

Sustinerile reclamantei în sensul ca semnatura aplicata pe decizia de încetare a raporturilor de munca nu îi apartine, sunt nefondate.

Astfel, reclamanta a prezentat instantei, pentru a se edifica, un înscris intitulat contract de credit din data de 9 martie 2010, semnat de reclamanta în calitate de împrumutat, pe care este aplicata o semnatura total diferita de semnatura aplicata pe decizia de încetare a raporturilor de munca si pe cererea de demisie.

Cu toate acestea, instanta a avut în vedere precizarile realizate de catre pârâta în fata instantei, precum si raspunsurile luate la interogatoriul administrat reclamantei, în sensul ca, potrivit atributiilor de serviciu ale reclamantei care ocupa functia de contabil la societatea pârâta, aceasta aplica semnatura pe înscrisurile pe care le întocmea, respectiv: jurnal de vânzare - cumparare, balanta, jurnal de banca, jurnal de casa, state de plata si alte înscrisuri.

Aceste înscrisuri se întocmeau într-un singur exemplar si se pastrau la sediul societatii pârâte.

Pârâta a prezentat instantei originale ale unor înscrisuri întocmite si semnate de reclamanta, în virtutea atributiilor de serviciu si a depus la dosarul cauzei copii certificate de pe aceste înscrisuri.

S-a observat, în sustinerea tribunalului, ca semnaturile efectuate pe aceste înscrisuri de catre reclamanta sunt identice cu semnaturile aplicate pe cererea de demisie si decizia de încetare a raporturilor de munca.

Pe de alta parte, instanta a avut în vedere si declaratia martorului H.H.L., propusa de reclamanta, care a confirmat în fata instantei faptul ca semnaturile de pe înscrisurile depuse la dosar de catre pârâta, au fost întocmite si semnate de catre reclamanta, în îndeplinirea atributiilor de serviciu.

Împotriva acestei hotarâri, a declarat recurs în termen legal, reclamanta criticând-o pentru nelegalitate, recurs întemeiat pe dispozitiile art. 304 pct. 9 si art. 3041 C. pr. civ.

Se arata în dezvoltarea caii de atac formulate ca la data de 1 septembrie 2008, recurenta a fost angajata la A.S. în baza contractului de munca nr. 18692/22 septembrie 2008 ("Contractul de munca"), pe o perioada nedeterminata, pe postul de contabil.

Invocând faptul ca societatea nu mai înregistreaza profit si nu mai este interesata de serviciile recurentei, intimata i-a adus la cunostinta acesteia ca raporturile de munca vor înceta la finalul lunii iunie 2012.

La data de 18 iunie 2012 recurenta a depus la banca Credit Europe Bank documente în vederea obtinerii unui credit de nevoi personale, având cunostinta despre faptul ca, în fapt, contractul sau de munca încheiat cu angajatorul este valabil.

Recurenta a fost anuntata telefonic de banca despre faptul ca cererea sa de credit nu a fost admisa, fara însa a i se comunica si motivul respingerii cererii sale.

Abia la data de 23 august 2012, fiind citata de politie în vederea audierii, recurenta a aflat motivul pentru care Credit Europe Bank îi respinsese cererea de credit si anume faptul ca în vederea verificarii conformitatii informatiilor furnizate de recurenta, Credit Europe Bank a contactat telefonic angajatorul care la data de 25 iunie 2012 a comunicat bancii, atât telefonic, cât si prin adresa nr. 36/25 iunie 2012, ca salariatei i-a încetat contractul de munca cu data de 1 mai 2012.

În vederea clarificarii acestei situatii, la data de 28 august 2012 recurenta a obtinut de la ITM un Extras din baza de date Revisal, conform caruia contractul sau de munca a încetat la data de 10 mai 2012, în baza dispozitiilor art. 55 lit. b) C. muncii (de comun acord).

Având în vedere faptul ca intimata a dispus desfacerea contractului de munca la o alta data decât cea comunicata recurentei si fara a aduce la cunostinta salariatei aceasta masura, totodata în lipsa acordului de vointa al recurentei, la data de 4 septembrie 2012, recurenta a formulat contestatie împotriva masurii angajatorului C.A.A.S., solicitând instantei de fond sa dispuna anularea masurii de încetare a contractului de munca nr. 18692/22 septembrie 2008 ca fiind nelegal dispusa, precum si obligarea pârâtei la plata despagubirilor, cauza fiind înregistrata pe rolul Tribunalului Ilfov sub nr. 1970/93/2012.

Prin sentinta civila nr. 1099/24 octombrie 2012, Tribunalul Ilfov a admis în totalitate cererea de chemare în judecata a recurentei.

Cu ocazia formularii recursului împotriva sentintei civile nr. 1099/24 octombrie 2012, intimata a depus la dosarul cauzei: demisia din data de 15 aprilie 2012 înregistrata sub nr. 17/15 aprilie 2012 ("demisia"), prin care recurenta ar fi solicitat angajatorului aprobarea demisiei si încetarea raporturilor de munca începând cu data de 1 mai 2012, precum si decizia nr. 1/10 mai 2012, fara numar de înregistrare, care prevede încetarea raporturilor de munca cu angajata O.V.A., începând cu data de 1 mai 2012, în temeiul dispozitiilor art. 55 lit. b) C. muncii ("decizia" sau "decizia de încetare a contractului de comun acord"), astfel încât abia în etapa procesuala a recursului, recurenta a luat cunostinta despre existenta acestor doua documente invocate de intimata.

Urmare a recursului formulat de angajator, sentinta antemetionata a fost casata pentru lipsa de procedura cu intimata, dosarul fiind trimis instantei de fond în vederea rejudecarii, cauza fiind înregistrata pe rolul Tribunalului Ilfov sub nr. 1970/93/2012.

La primul termen de judecata în fond dupa casare, recurenta a depus la dosarul cauzei o cerere precizatoare la contestatia initiala, prin care a solicitat instantei sa constate nulitatea absoluta a deciziei pentru urmatoarele motive: decizia prevede încetarea retroactiva a contractului de munca, intimata nu a facut dovada acordului de vointa al recurentei, decizia este emisa de un organ necompetent.

De altfel, recurenta cu ocazia invocarii de catre instanta de fond a exceptiei tardivitatii formularii contestatiei, a aratat ca tagaduieste semnatura de pe cele documente (demisie si decizie), declarând ca semnatura nu-i apartine, solicitând totodata înscrierea în fals si efectuarea unei expertize grafoscopice.

Prin sentinta civila nr. 2465/19 septembrie 2013, s-a admis exceptia tardivitatii formularii contestatiei si în consecinta a respins contestatia recurentei ca fiind tardiv formulata.

Astfel, considera ca instanta de fond a admis în mod eronat si nefondat exceptia tardivitatii formularii contestatiei

Arata ca temeiul de drept invocat de instanta de fond este eronat si gresit aplicat.

Cu titlu prealabil, solicita a se observa faptul ca, în prezenta cauza, au fost supuse analizei instantei de fond doua documente: demisia si decizia.

În mod evident, într-o atare situatie, termenul de prescriptie în interiorul caruia partea interesata poate formula contestatie împotriva documentelor antementionate nu poate fi altul decât cel reglementat de lege pentru fiecare dintre aceste doua documente.

Astfel, Codul muncii reglementeaza termene diferite de prescriptie dupa cum urmeaza:

"(1) Cererile în vederea solutionarii unui conflict de munca pot fi formulate:

a) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicata decizia unilaterala a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de munca;

b) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care s-a comunicat decizia de sanctionare disciplinara:

c) în termen de 3 ani de la data nasterii dreptului la actiune, în situatia în care obiectul conflictului individual de munca consta în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despagubiri catre salariat, precum si în cazul raspunderii patrimoniale a salariatilor fata de angajator;

d) pe toata durata existentei contractului, în cazul în care se solicita constatarea nulitatii unui contract individual sau colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia;

e) în termen de 6 luni de la data nasterii dreptului la actiune, în cazul neexecutarii contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia.

(2) în toate situatiile, altele decât cele prevazute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data nasterii dreptului".

Raportând aceste dispozitii normative la cererea de demisie si la continutul deciziei contestate, considera recurenta reclamanta ca aplicabil în prezenta speta este alin. (2) al articolului mai sus mentionat si anume termenul de prescriptie de 3 ani de la data nasterii dreptului la actiune, având în vedere faptul ca:

- alin. (1) reglementeaza termenul de prescriptie în cazul: (a) deciziei unilaterale a angajatorului (concediere), (b) deciziei de sanctionare disciplinara, (c) drepturilor salariale neacordate sau a despagubirilor, precum si în cazul raspunderii patrimoniale a salariatilor, (d) neexecuta- rii contractului colectiv de munca sau a unor clauze ale acestuia - situatii care însa nu se regasesc în prezenta cauza.

- pentru celelalte situatii (demisie, decizie de încetare a contractului de comun acord etc.), neprevazute în mod expres în alin. (1), legiuitorul reglementeaza în alin. (2) un termen de prescriptie de 3 ani.

Prin urmare, având în vedere natura actelor contestate (demisie si decizie), în mod eronat, instanta de fond a apreciat ca fiind aplicabil în prezenta speta termenul de prescriptie de 30 zile prevazut de dispozitiile art. 268 alin. (1) lit. a) C. muncii.

Termenul de prescriptie prevazut de dispozitiile art. 268 alin. (1) lit. a) C. muncii se aplica în mod expres si exclusiv deciziei unilaterale a angajatorului.

În acest sens, solicita recurenta reclamanta a se observa faptul ca dispozitiile mai sus mentionate sunt clare si neechivoce, reglementând în mod expres si exclusiv termenul în care salariatul poate ataca în instanta decizia unilaterala a angajatorului, iar nicidecum termenul în vederea atacarii unui alt act care sa ateste încetarea raporturilor de munca.

Or, o astfel de decizie unilaterala a angajatorului nu poate fi decât decizia de concediere a salariatului, doar acest document cuprinzând manifestarea unilaterala de vointa din partea angajatorului de a dispune încetarea contractului de munca al salariatului în cauza.

Câta vreme în prezenta cauza nu ne aflam în prezenta vreunei decizii de concediere emisa de intimata, în mod evident termenul de prescriptie de 30 zile, calculat de la data în care a fost comunicata decizia unilaterala a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de munca nu este incident în speta.

Se impune a se avea în vedere natura juridica si regimul aplicabil fiecaruia dintre aceste documente: decizia de încetare a contractului de comun acord, decizia unilaterala a salariatului, demisie.

Pe cale de consecinta, este lesne de observat faptul ca aplicarea dispozitiilor art. 268 alin. (1) lit. a) C. muncii în prezenta speta este eronata si nefondata, în sustinerea recurentei câta vreme:

În prezenta cauza nu exista nicio decizie unilaterala a angajatorului, în functie de care sa poata fi calculat termenul de 30 zile invocat de instanta de fond.

Fie ca încetarea raporturilor de munca s-a fi produs în baza demisiei, fie ca s-ar fi produs în baza deciziei, termenul de prescriptie aplicabil în speta este de 3 ani de la data nasterii dreptului la actiune, conform art. 268 alin. (2) C. muncii.

Pentru a putea aplica termenul de prescriptie de 30 zile prevazut de art. 268 alin. (1) lit. a) instanta de fond ar fi trebuit, initial, sa constate ca decizia de încetare a contractului de comun acord, depusa la dosarul cauzei de catre intimata este, în realitate, o decizie de concediere mascata - constatare si argumentare care lipsesc din cuprinsul sentintei atacate, astfel încât solutia instantei de fond este nefondata.

Astfel, doar în situatia în care instanta de fond ar fi apreciat ca decizia supusa analizei prezentei cauze reprezinta, în fapt, o decizie ce cuprinde manifestarea unilaterala de vointa a angajatorului de a dispune încetarea raporturilor de munca cu recurenta, ar fi justificat aplicarea termenului de prescriptie de 30 zile mai sus mentionat, în interiorul caruia recurenta ar fi avut posibilitatea de a ataca aceasta decizie. Cum, însa instanta de fond nu a criticat în niciun fel decizia, dar mai mult a validat-o, astfel ca este o decizie de încetare a contractului de comun acord, emisa în mod valabil în temeiul art. 55 lit. b) C. muncii, instanta de fond nu putea aplica termenul de prescriptie de 30 zile.

În lumina celor redate mai sus, precizeaza recurenta reclamanta ca singurul termen de prescriptie ce s-ar fi aplicat în speta, atât demisiei cât si deciziei, este termenul de 3 ani de la data nasterii dreptului la actiune, iar nicidecum termenul de 30 zile de la data comunicarii deciziei unilaterale a angajatorului.

Chiar si în conditiile în care s-ar fi constatat ca semnatura aflata pe decizie ar apartine recurentei, instanta de fond a calculat gresit termenul de prescriptie, dreptul la actiune al recurentei nefiind prescris.

Ab initio, se arata faptul ca potrivit constatarilor instantei de fond raporturile de munca în prezenta cauza s-au produs urmare a cererii de încetare a raporturilor de munca formulata de reclamanta (demisie).

Pe de o parte, potrivit instantei de fond încetarea raporturilor de munca are la baza cererea de demisie a recurentei, deci manifestarea unilaterala de vointa a recurentei de a dispune încetarea contractului sau de munca, în baza careia intimata ar fi emis ulterior decizia.

Acest argument este lipsit de logica,în sustinerea recurentei si se impune a observa totusi un aspect important în motivarea instantei de fond si anume faptul ca, în conceptia acesteia încetarea raporturilor de munca s-a dispus în baza cererii recurentei.

Or, daca încetarea raporturilor de munca s-a produs, conform constatarii instantei de fond, în baza cererii recurentei, în mod corect aceasta ar fi trebuit sa aplice termenul de prescriptie în interiorul caruia salariatul poate contesta demisia, iar nicidecum termenul de prescriptie în interiorul caruia salariatul poate contesta decizia de încetare a contractului de comun acord, cum în mod eronat a procedat instanta de fond în prezenta cauza.

Astfel, desi ajunge la concluzia ca raporturile de munca au încetat urmare a demisiei, totusi instanta de fond face aplicarea termenului de prescriptie de 30 zile aferent deciziei unilaterale a angajatorului, ignorând cu desavârsire propria sa constructie logicojuridica.

Pe de alta parte, chiar apreciind ca semnatura aflata pe decizie ar apartine recurentei, instanta de fond a calculat gresit termenul de prescriptie al formularii contestatiei, apreciind ca acesta a început sa curga de la data de 10 mai 2012, pentru urmatoarele aspecte:

Intimata nu a facut dovada comunicarii catre recurenta a deciziei la data de 10 mai 2012.

În acest sens solicita a se observa urmatoarele aspecte de reala importanta, dar nesocotite de instanta de fond:

Prin încheierea de sedinta din data de 25 aprilie 2012 se retine ca, la interpelarea instantei, aparatorul intimatei a învederat ca "decizia de concediere nu a fost comunicata reclamantei".

Prin aceeasi încheiere instanta de fond a pus în vedere intimatei sa precizeze în scris daca decizia contestata a fost comunicata contestatoarei, în caz afirmativ sa depuna dovezi în acest sens.

Pe lânga faptul ca prin afirmatia de mai sus, se afla în prezenta unei recunoasteri exprese a necomunicarii deciziei, pe care însa instanta de fond nu a luat-o în calcul în vederea solutionarii exceptiei prescriptiei, sustine ca la dosarul de fond lipsesc atât precizarea în scris a intimatei cu privire la comunicarea sau nu a decizie, cât si dovezi administrate în sensul comunicarii deciziei.

Mai mult decât atât, recurenta a rasturnat afirmatia intimatei conform careia martora H.H.L., ar fi fost prezenta la momentul în care recurenta ar fi semnat spre luare la cunostinta decizia, dovedind astfel contrariul acestei sustineri, si anume faptul ca martora nu a fost prezenta si nu poate confirma daca recurenta a semnat sau nu decizia.

Cu toate acestea, instanta de fond a retinut, în mod nefondat si în lipsa oricarei dovezi ca decizia a fost comunicata recurentei la data de 10 mai 2012, afirmând astfel: "Reclamantei i s-a comunicat decizia de încetare a raporturilor de munca la data de 10 mai 2012, având în vedere ca aceasta a semnat decizia respectiva".

În dreptul semnaturii aflate pe decizie nu se precizeaza nicio data de luare la cunostinta a acestui document, care de altfel nu prezinta numar de înregistrare în registrul angajatorului.

În acest sens, urmeaza sa se constate ca, doctrina retine astfel: "S-a considerat ca nu reprezinta comunicare în sensul legii, cea facuta printr-o adresa ce nu poarta numar de înregistrare si nici atunci când pe decizia de desfacere a contractului se afla semnatura salariatului neînsotita de vreo data".

Semnatura de pe decizie a fost contestata, iar instanta de fond nu a efectuat procedura înscrierii în fals, astfel încât semnatura nu poate confirma luarea la cunostinta a deciziei de catre recurenta.

Prin urmare, câta vreme nu s-a facut dovada comunicarii deciziei la data de 10 mai 2012, în mod eronat, instanta de fond a apreciat ca termenul de prescriptie în cauza a început sa curga la data de 10 mai 2012.

În lumina celor de mai sus, rezulta ca termenul de prescriptie în prezenta cauza a început sa curga la data la care recurenta a luat cunostinta despre masura încetarii contractului de munca, respectiv la data de 28 august 2012, când recurenta a obtinut de la ITM informatii privind încetarea contractului sau de munca la data de 10 mai 2012.

Ca atare, de la aceasta data s-a nascut dreptul recurentei de a ataca masura nelegala a angajatorului, de la aceasta data începând sa curga astfel termenul de prescriptie de 3 ani, conform art. 268 alin. (2) C. muncii.

În acest sens s-a pronuntat si jurisprudenta, retinând ca: "cererea privind anularea deciziei emise în baza art. 55 lit. b) C. muncii nu cade sub incidenta ipotezelor prevazut de art. 268 alin. (1) lit. a) si b) C. muncii (30 zile de la comunicare), ci a ipotezei prevazut de art. 268 alin. (2) C. muncii potrivit careia în toate situatiile altele decât cele prevazute la alin. (1) termenul este de 3 ani de la nasterea dreptului. Asadar, termenul pentru anularea deciziei care ar atesta gresit acordul de vointa, chiar si în situatia în care se invoca lipsa consimtamântului, nu este de 30 de zile de la comunicare, ci de 3 ani de la data nasterii dreptului.

Prin urmare, dreptul material la actiune al recurentei în vederea atacarii masurii nelegale a angajatorului prin care a dispus desfacerea unilaterala a contractului de munca este actual si legitim, nefiind prescris.

De asemenea, arata ca instanta de fond a respins în mod nefondat expertiza grafoscopica solicitata de recurenta.

Ab intio, se arata faptul ca recurenta a luat cunostinta pentru prima data de existenta demisiei si deciziei la dosarul de recurs, astfel încât la primul termen în fond dupa casare cu trimitere spre rejudecare recurenta a tagaduit semnatura aflata atât pe demisie cât si pe decizie, solicitând în principal efectuarea unei proceduri de înscriere în fals, iar în subsidiar, în conditiile în care instanta ar fi apreciat ca se impune, a solicitat efectuarea unei expertize grafoscopice.

În sedinta publica din data de 9 mai 2012, instanta de fond s-a declarat necompetenta sa realizeze o astfel de verificare de scripte, afirmând faptul ca nu detine cunostintele si specializarea necesare realizarii unei astfel de verificari, astfel încât a încuviintat efectuarea unei expertize grafoscopice în cauza, sens în care a pus în vedere recurentei sa achite onorariul pentru expert, ce urma a fi numit, cu acordul partilor, în camera de consiliu.

Între termene, prin referat, instanta a comunicat recurentei ca a revenit asupra solutiei, fara însa a motiva în vreun fel aceasta masura. În acest sens, a pus în vedere recurentei sa nu achite onorariul pentru expertiza, citând-o totodata sa se prezinte personal la interogatoriul din oficiu, hotarând astfel ca efectueze procedura înscrierii în fals.

La termenul din data de 6 iunie 2012, dupa luarea interogatoriului din oficiu, recurenta a oferit specimen de semnatura, semnând si scriind dupa dictarea presedintelui instantei.

Dupa depunerea tuturor înscrisurilor de catre parti, având în vedere neconcordanta între documentele depuse la dosarul cauzei de intimata, recurenta a insistat în efectuarea expertizei grafoscopice, apreciind ca este o proba utila, necesara si concludenta solutionarii cauzei.

Astfel, desi expertiza grafoscopica urma a oferi o dezlegare unor aspecte cu un grad pronuntat de dificultate (în prezenta unor probe evident neconforme si a unor semnaturi total diferite ca apartinând recurentei reclamante), instanta de fond a refuzat în mod nefondat efectuarea expertizei în cauza, încalcând dreptul acesteia la un proces echitabil si lipsind partea de posibilitatea de a uza de o proba absolut fundamentala în vedere solutionarii cauzei.

Or, câta vreme instanta de fond s-a pronuntat initial în sensul încuviintarii expertizei grafoscopice, pe motiv ca instanta nu detine competentele necesare efectuarii unei astfel de verificari, în prezenta unor documente neconcludente si a unei declaratii mincinoase a martorei H.H.L., decizia instantei de fond de a respinge efectuarea expertizei este nelegala si lipsita de orice fundament juridic.

Totodata, mentioneaza ca motivarea instantei de fond este nefondata. Astfel, instanta de fond a apreciat ca "nu se impune efectuarea expertizei grafoscopice, întrucât nu este utila solutionarii cauzei, având în vedere probele administrate în cauza".

Conform dispozitiilor art. 179 C. pr. civ., dupa verificarea înscrisurilor tagaduite, în conditiile în care instanta de fond nu ar fi fost lamurita, dispune efectuarea unei expertize.

Astfel fiind, ceea ce trebuia sa fundamenteze decizia instantei de fond (de a dispune efectuarea sau nu a unei expertize) era, în mod exclusiv, verificarea scriptelor de comparatie, iar nicidecum celelalte probe administrate în cauza (interogatoriul partilor si proba testimoniala cu martorul H.H.L.), câta vreme:

Nu i se poate acorda forta probanta mai mare interogatoriului si marturiei în defavoarea specimenului de semnatura si a scriptelor de comparatie. În caz contrar, legea ar fi prevazut în mod expres posibilitatea suplimentarii procedurii de înscriere în fals cu alte probe precum interogatoriu si martori.

Conform raspunsurilor oferite de recurenta la interogatoriu aceasta nu a semnat decizia. În sens contrar, intimata a sustinut ca a semnat aceasta decizie spre luare la cunostinta în prezenta martorei H.H.L. Cu toate acestea, martora a negat ca ar fi fost prezenta la semnarea deciziei de catre recurenta si, mai mult decât atât, a afirmat ca nu stie daca recurenta ar fi semnat decizia, ceea ce confirma, în mod evident, falsitatea afirmatiilor intimatei.

Martora a recunoscut ambele semnaturi ca apartinând recurentei atât cea necontestata de recurenta (semnatura prezenta pe contractul de munca, ce corespunde întocmai atât cu specimenul de semnatura, cât si cu semnatura de pe scriptele de comparatie depuse la dosarul cauzei de recurenta), cât si cea contestata de recurenta (semnatura aflata pe documentele ce provin de la intimata).

Ca atare, fiind în prezenta unor probe contradictorii si a unor scripte de comparatie ce nu au lamurit instanta de fond în lipsa acestor probe, în mod gresit instanta de fond a respins efectuarea expertizei grafoscopice ca nefiind utila cauzei.

În atare conditii, sentinta instantei de fond întemeiata pe probe improprii procedurii de înscriere în fals apreciaza ca este nefondata si urmeaza a fi desfiintata de instanta de recurs.

Ca motive de admitere a expertizei grafoscopice, se arata ca fara a relua apararile formulate prin cererea precizatoare si concluziile scrise depuse la dosarul cauzei de recurenta, va expune în cele ce urmeaza, motivele (pe lânga motivul primordial si anume faptul ca instanta s-a declarat initial necompetenta a efectua procedura înscrierii în fals, dupa care a revenit asupra acestei solutii între termenele de judecata) ce justifica necesitatea efectuarea expertizei grafoscopice în prezenta cauza, astfel:

Demisia este formulata si înregistrata în registrul de intrari-iesiri al intimatei într-o zi de duminica la data de 15 aprilie 2012 .

La data de 15 aprilie 2012 recurenta ar fi solicitat prin cererea de demisie încetarea contractului de munca începând cu data de 1 mai 2012, pentru ca ulterior, la data de 30 aprilie 2012, recurenta sa formuleze o cerere de concediu fara plata pentru perioada 2 mai 2012-9 mai 2012, ceea ce depaseste orice rationament logic.

Nici cererea de concediu fara plata din data de 30 aprilie 2012 si nici decizia nu sunt înregistrate în registrul de intrari-iesiri al intimatei si nu poarta numar de înregistrare.

Desi documentele (balanta analitica, jurnale operatiuni de casa, registru de casa) sunt aferente perioadei martie - aprilie 2012, ele au fost tiparite si semnate la data de 2 iunie 2012.

Or, în conditiile în care raporturile de munca cu recurenta au încetat la data de 10 mai 2012, în mod evident, recurenta nu le putea semna în luna iunie 2012, dovada fiind si raspunsul intimatei la interogatoriu conform caruia recurenta nu a mai desfasurat nicio activitate din data de 1 mai 2012, aspect însa ignorat de instanta de fond.

Documentele depuse de intimata poarta semnaturi diferite, ceea ce cu atât mai mult dovedeste necesitatea efectuarii expertizei grafoscopice.

Dispozitia de plata nr. 16/8 martie 2012 releva nu doar semnaturi diferite, dar si scrisori diferite, astfel încât nu se poate deduce cu claritate cine a semnat documentul în cauza (documentele nu poarta numele si prenumele persoanei semnatare).

Ca atare, în lipsa mentionarii numelui si prenumelui persoanei semnatare nu se poate afirma, în lipsa unei expertize concrete, ca semnatura îi apartine recurentei, doar în virtutea atributiilor sale de serviciu (contabil).

Nu doar recurenta semna aceste documente, dovada fiind în acest sens coloanele: 2, 3, 8, 10, 11, 13 - 16, 19 si 23-39 din registrul de intrari-iesiri depus de intimata, care releva, dincolo de orice dubiu faptul ca înregistrarea documentelor în acest registru era realizata si de alte persoane, nu doar de recurenta, cum în mod fals a declarat intimata la interogatoriu.

Documentele interne ale Cooperativei se întocmeau într-un singur exemplar si se pastrau la arhiva societatii, aspect de altfel retinut si de instanta de fond.

Ca atare, documentele depuse de intimata, nefiind depuse/înregistrate la autoritati ale statului si ca atare, nepurtând un numar de înregistrare oficial, nu pot face dovada valabilitatii lor.

Faptul ca intimata a depus o serie de documente, nu releva faptul ca acestea sunt identice cu cele existente la arhiva societatii.

În atare conditii, fiind în prezenta incertitudinii ca aceste documente ar fi chiar cele reale, aflate la arhiva societatii, având în vedere totodata si faptul ca aceste documente cuprind informatii incorecte (fiind tiparite si semnate ulterior încetarii contractului recurentei) si au fost tagaduite de recurenta, rezulta dincolo de orice dubiu necesitatea efectuarii expertizei grafoscopice.

Recurenta a contestat semnatura de pe toate documentele provenite de la intimata.

Martora H.H.L., a recunoscut ambele semnaturi ca apartinând recurentei reclamante atât cea necontestata de recurenta, cât si cea contestata de aceasta, ceea ce pune sub semnul îndoielii credibilitatea marturiei, nu a confirmat ca toate actele contabile erau semnate de recurenta.

Martora a afirmat ca nu a fost de fata la semnarea de catre recurenta a deciziei, astfel încât nu poate preciza daca recurenta a semnat sau nu decizia (desi intimata a afirmat în cadrul interogatoriului ca aceasta este martora care poate sa confirme semnarea deciziei de catre recurenta).

Totodata a sustinut faptul ca pe data de 10 mai 2012, recurenta a îndeplinit activitate în sarcina angajatorului - respectiv a obtinut de la ITM Ilfov noua parola Revisal, ceea ce vine sa contrazica sustinerea acesteia conform careia recurenta a semnat cererea de demisie din data de 15 aprilie 2012, precum si afirmatia ca recurenta nu a prestat niciun fel de activitate pe luna mai 2012.

Câta vreme termenul de preaviz s-ar fi împlinit, conform demisiei, la data de 1 mai 2012, în mod evident, n-ar mai fi existat niciun interes din partea recurentei de a mai îndeplini vreo sarcina de serviciu dupa aceasta data, astfel încât sustinerea martorei ca recurenta a semnat demisia din data de 15 aprilie 2012, în baza careia raporturile de munca urmau sa înceteze începând cu data de 1 mai 2012 nu este sustinuta de vreo proba.

În lumina celor precizate mai sus, rezulta dincolo de orice dubiu eroarea instantei de fond în aprecierea caracterului util, pertinent si concludent al expertizei grafoscopice în cauza, fapt ce impune admiterea recursului si casarea sentintei în vedere administrarii expertizei grafoscopice.

Totodata, se mentioneaza ca instanta de fond nu a efectuat procedura înscrierii în fals solicitata de recurenta

Cu titlu prealabil, se arata faptul ca procedura înscrierii în fals este reglementata de dispozitiile art. 179-185 C. pr. civ., fiind declansata atunci când partea interesata declara ca un înscris este plasmuit.

În raport de aceste dispozitii normative, va dovedi în cele ce urmeaza faptul ca, desi a fost investita cu efectuarea unei proceduri de înscriere în fals, instanta de fond nu a respectat dispozitiile antementionate, astfel:

Având în vedere dispozitiile art. 181 alin. (1) C. pr. civ. potrivit carora:"Presedintele va constata, prin proces-verbal, starea materiala a înscrisului defaimat, daca exista pe el stersaturi, adaugiri sau îndreptari, apoi îl va semna, spre neschimbare si-l va încredinta grefei, dupa ce va fi semnat de grefier si de parti", solicita a se observa faptul ca la dosarul de fond nu se regasesc:

Înscrisul defaimat în original semnat de grefier si de parti si totodata semnat spre neschimbare de presedintele instanei;

Procesul-verbal prin care presedintele instantei consemneaza starea materiala a înscrisului defaimat.

Conform dispozitiilor art. 179 C. pr. civ., în vederea efectuarii expertizei instanta obliga partile sa depuna înscrisuri, primindu-se printre altele: "2. înscrisuri private netagaduite de parti; 3. partea din înscris netagaduita".

Desi acest articol de lege reglementeaza modalitatea administrarii înscrisurilor în scopul efectuarii expertizei, în vederea respectarii dreptului la un proces echitabil, precum si a principiului egalitatii armelor ce presupune tratarea egala a partilor pe toata durata desfasurarii procedurii în fata unei instante judecatoresti, fara ca una dintre ele sa fie avantajata în raport cu cealalta parte din proces, cu atât mai mult se apreciaza ca acest articol de lege se aplica în aceeasi masura si în cazul efectuarii procedurii de înscriere în fals de catre instanta de fond, aspect de altfel retinut si de aceasta, care prin referatul de la fila 71 dosarul cauzei a pus în vedere recurentei reclamante sa depuna la dosarul cauzei înscrisuri în temeiul art. 179 alin. (2) C. pr. civ.

Prin urmare, în vederea realizarii procedurii de înscriere în fals, instanta de judecata având nevoie de "piese de comparatie" si primind înscrisuri depuse de ambele parti, ar fi trebuit sa ia în calcul, în mod corect, doar acele înscrisuri care nu au fost tagaduite de parti sau acea parte din înscrisuri netagaduita de parti.

Cu toate acestea, desi recurenta a aratat faptul ca tagaduieste înscrisurile contabile depuse la dosarul cauzei de intimata (pentru motivele mentionate în capitolul II.1. de mai sus si dezvoltate prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei), instanta de fond a ignorat cu desavârsire sustinerile recurentei reclamante, procedând la efectuarea verificarilor: în baza acestor documente tagaduite, si mai mult, fara a lua în calcul toate înscrisurile depuse la dosar de recurenta, ceea ce în mod neîndoielnic atrage vicierea procedurii de înscriere în fals efectuata de instanta de fond.

Mai mult decât atât, precizeaza ca instanta de fond a ignorat cu desavârsire chiar specimenul de semnatura dat de recurenta sub dictarea presedintelui instantei, câta vreme nici macar nu face vorbire despre aceasta proba primordiala în cazul unei proceduri de înscriere în fals, în sensul admiterii sau înlaturarii acesteia, ceea ce nu poate fi admis de instanta de recurs.

Astfel, instanta de fond a realizat o verificare/ comparare a semnaturilor aflate pe înscrisurile depuse de intimata si contestate de recurenta, coroborându-le cu declaratia martorei H.H.L., fara macar a realiza referire la specimenul de semnatura dat de recurenta, ceea ce denota în mod evident lipsa de temeinicie a sentintei atacate.

Solutia a fost pronuntata în baza înscrisurilor depuse de intimata si contestate de recurenta, dar cu ignorarea documentelor depuse de recurenta.

Dupa cum s-a expus în capitolul anterior, instanta de fond nu a respectat dispozitiile art. 179 C. pr. civ., efectuând verificarea semnaturii:

- în baza documentelor depuse de intimata si contestate/tagaduite de recurenta,

- fara a analiza si înscrisurile depuse de recurenta si netagaduite de intimata, încalcând astfel principiul egalitatii armelor si dreptul recurentei la un proces echitabil.

Conform doctrinei verificarea de scripte se poate realiza prin recurgerea la doua procedee:

- obligarea partii careia i se opune înscrisul sa scrie, la dictarea presedintelui instantei, parti din acel act, sau, în cazul contestarii semnaturii, sa-si semneze numele în fata instantei,

- confruntarea scrierii sau a semnaturii de pe înscrisul nerecunoscut cu scrierea ori semnatura de pe alte înscrisuri ale aceleasi persoane, dar care sunt autentice ori care emana neîndoielnic de la acea persoana.

În acest sens, considera ca instanta de fond a dorit sa uzeze de ambele procedee mai sus mentionate, invitând recurenta a semna în fata instantei si totodata, punând în vedere partii sa depuna la dosarul cauzei înscrisuri care sa ateste semnatura acesteia reprezentând scripte de comparatie.

Cu toate acestea, instanta de fond în vederea pronuntarii unei solutii privind veracitatea înscrisurilor tagaduite (demisie si decizie) s-a raportat (dintre toate documentele) doar la un singur înscris depus de recurenta la dosarul cauzei si anume contractul de credit din data de 9 martie 2010, apreciind ca pe acesta "este aplicata o semnatura total diferita de semnatura aplicata pe decizia de încetare a raporturilor de munca si pe cererea de demisie", ignorând astfel în totalitate atât specimenul de semnatura dat de recurenta în fata instantei, precum si celelalte documente depuse de recurenta si anume: permisul de conducere al recurentei; antecontractul nr. 2805/4 iulie 2012 încheiat cu Raiffeisen Bank; contractul individual de munca nr. 18692/22 septembrie 2008, ordinul de plata nr. 1/12 iunie 2012 UniCredit Tiriac Bank; formular de informare privind stingerea obligatiilor fata de banca nr. 1993/13 iunie 2012 CEC Bank; grafic de plati pentru creditul nr. RQ10032114392559/8 martie 2010.

În atare conditii, este lesne de înteles ca procedura verificarii de scripte realizata de instanta de fond nu poate reprezenta fundamentul unei solutii echitabile, câta vreme instanta de fond a ignorat atât specimenul de semnatura cât si documentele depuse de recurenta ca scripte de comparatie.

Totodata, arata faptul ca rationamentul instantei de fond este absolut eronat, întrucât la baza deciziei instantei de fond se afla:

"Precizarile facute de pârâta în fata instantei, precum si raspunsurile luate la interogatoriul administrat reclamantei, în sensul ca [...] aceasta aplica semnatura pe înscrisurile pe care le întocmea respectiv: jurnal de vânzarecumparare, balanta, jurnal de banca, jurnal de casa, state de plata si alte înscrisuri",

"Pe de alta parte, instanta are în vedere si declaratia martorului H.H.L., care a confirmat în fata instantei faptul ca semnaturile de pe înscrisurile depuse la dosar de catre pârâta au fost întocmite si semnate de catre reclamanta, în îndeplinirea atributiilor de serviciu".

Într-o procedura de verificare de scripte, apreciaza recurenta reclamanta, în mod evident probele mai sus mentionate nu pot fundamenta solutia instantei, în caz contrar ar fi lipsita de finalitate practica o astfel de procedura expres reglementata de Codul de procedura civila.

Mai sustine recurenta ca solutia a fost pronuntata în baza declaratiei unui martor si în lipsa unei expertize, astfel arata ca:

În primul rând este neîntemeiata solutia instantei de fond care a ignorant atât specimenul de semnatura cât si scriptele de comparatie depuse de recurenta si a admis declaratia unui martor în procedura înscrierii în fals, marturie care de altfel este incerta.

Mai mult decât atât, solicita a se avea în vedere faptul ca recurenta a solicitat audierea acestui martor doar în scopul de a dovedi afirmatiile mincinoase ale intimatei, în sensul ca dna H.H.L., ar fi fost martora la semnarea de catre recurenta a deciziei (fapt de altfel contrazis de martora, însa ignorat cu desavârsire de instanta de fond) aratând ca alte aspecte sustinute de martora le pune sub semnul îndoielii, având în vedere relatia apropiata de prietenie dintre administratorul societatii A.S. si aceasta martora.

Solutia instantei de fond este cu atât mai surprinzatoare în conditiile în care si-a fundamentat hotarârea în baza declaratiei unui martor, respingând expertiza ca nefiind utila, pertinenta si concludenta solutionarii cauzei.

În conditiile în care martora a recunoscut ambele semnaturi ale recurentei, atât semnatura aflata pe contractul de munca, cât si semnaturile de pe documentele contabile depuse de intimata, apreciind ca toate apartin recurentei, solutia instantei de fond în sensul ignorarii semnaturii de pe contractul de munca, ce confirma deci semnatura de pe specimenul de semnatura si scriptele de comparatie depuse de recurenta la dosarul cauzei este nefondata.

Câte vreme martora a confirmat ambele semnaturi (atât cea netagaduita si aflata pe contractul de munca, cât si cea tagaduita si aflata pe documentele contabile) este evident ca instanta nu putea sa confirme aceasta marturie si mai mult sa o interpreteze în sensul recunoasterii doar a uneia dintre semnaturi si anume cea contestata de recurenta.

În lumina acestor aspecte, considera ca marturia d-nei H.H.L., nu poate justifica solutia instantei de fond, mai ales în conditiile în care o astfel de marturie poate fi subiectiva.

De asemenea, arata ca tribunalul a respins probele solicitate de recurenta, desi recurenta a învederat instantei de fond ca angajatorul nu i-a comunicat fisele fiscale, solicitând obligarea intimatei sa depuna la dosar aceste documente, instanta nu s-a pronuntat asupra cererii recurentei de obligare a intimatei de a depune la dosarul cauzei fisele sale fiscale.

Mai mult, instanta de fond a sustinut faptul ca cel ce propune o proba trebuie sa o dovedeasca, astfel încât a pus în sarcina recurentei sa depuna la dosar aceste fise fiscale, cu încalcarea dispozitiilor Codului Muncii, conform carora sarcina probei apartine angajatorului, iar nu salariatului.

În acest sens, recurenta a realizat demersuri în vederea obtinerii acestor documente, aspect de altfel adus la cunostinta instantei de fond, însa pentru ca nu a primit raspuns de la organul abilitat, la data de 19 septembrie 2013, a solicitat amânarea cauzei pentru a oferi recurentei posibilitatea de a depune la dosar aceste documente, fara de care nu se poate solutiona capatul II al cererii de chemare în judecata. Cu toate acestea, instanta a respins solicitarea recurentei, încalcând astfel dreptul sau la aparare si dând dovada de o atitudine lipsita de obiectivism în raport de aceasta.

Totodata, la termenul din data de 6 iunie 2013 recurenta a solicitat interogatoriul administratorului intimatei, în temeiul dispozitiilor art. 220 C. pr. civ., pentru fapte personale, însa instanta de fond a respins aceasta solicitare precizând ca temeiul invocat de recurenta se aplica doar în cazul societatilor de persoane, iar nu si societatii intimate, având forma juridica a unei Cooperative Agricole.

O astfel de afirmatie este totalmente eronata, câta vreme dispozitiile mentionate mai sus nu fac distinctie între diferitele forme juridice ale societatilor comerciale (societati de persoane, societati pe actiuni, societate cu unic asociat) fiind o reglementare ce se aplica în mod expres administratorului, indiferent de forma societatii din care face parte (inclusiv în cazul administratorului unei Cooperative Agricole), interogatoriul vizând, în acest caz, faptele personale ale administratorului îndeplinite "pentru actele încheiate si faptele savârsite de el în aceasta calitate".

Prin urmare, refuzând recurentei, în mod neîntemeiat, aceasta proba, instanta de fond a pronuntat o sentinta nefondata, încalcând dreptul la aparare al salariatei.

Cu toate acestea, desi refuzase proba recurentei, în mod surprinzator, la termenul de judecata din data de 9 iulie 2013, instanta de fond a dispus din oficiu luarea interogatoriului formulat de aceasta spre a fi administrat în scris societatii angajatoare, personal administratorului prezent în sedinta publica, ceea ce a prejudiciat recurenta având în vedere faptul ca intimata a avut posibilitatea de a studia interogatoriul depus de partea adversa la dosarul cauzei cu mult timp înaintea termenului de judecata, având astfel posibilitatea de a-si premedita raspunsurile.

Prin urmare, având în vedere faptul ca instanta de fond a respins în mod nefondat probele solicitate de recurenta, încalcând dreptul acesteia la un proces echitabil, solutia instantei de fond este nefondata, urmând a fi desfiintata de instanta de recurs.

Mai arata ca motivarea instantei este contradictorie si nefondata, astfel, cu titlu prealabil, precizeaza faptul ca raporturile de munca pot înceta, conform dispozitiilor art. 55 C. muncii, în urmatoarele conditii:

- de drept,

- ca urmare a acordului partilor, la data convenita de acestea,

- ca urmare a vointei unilaterale a uneia dintre parti.

Fiind reglementate în mod expres si distinct, în mod evident aceste modalitati de încetare a contractului de munca sunt interdependente, aplicarea uneia excluzând aplicarea celeilalte, fiecarei modalitati de încetare a raporturilor de munca, aplicându-i-se un regim juridic diferit, astfel:

În cazul demisiei, salariatul adreseaza o cerere scrisa angajatorului, care ia act de aceasta solicitare, în registrul REVISAL înregistrânduse încetarea contractului conform art. 55 lit. c).

În cazul deciziei de încetare a raporturilor de munca de comun acord, este necesar ca partile sa-si materializeze acordul de vointa printr-un consimtamânt. Prin urmare, indiferent cine are initiativa încetarii contractului, aceasta constituie o oferta adresata celeilalte parti, fiind necesara acceptarea ofertei de catre cealalta parte, materializata printr-o decizie semnata si confirmata de ambele parti. Consimtamântul partilor trebuie sa fie serios, explicit si sa excluda orice echivoc.

În acest caz, în registrul REVISAL se înregistreaza încetarea contractului conform art. 55 lit. b).

În cazul concedierii, angajatorul decide unilateral desfacerea contractului de munca, fie determinat de motive ce tin de persoana salariatului, fie de motive ce nu tin de persoana salariatului. În oricare dintre cazuri, angajatorul emite o decizie de concediere ce este comunicata salariatului, în registrul REVISAL înregistrându-se încetarea contractului conform art. 55 lit. c) C. muncii.

În cazul încetarii de drept, aceasta intervine pentru unul dintre motivele expres prevazute de dispozitiile art. 56 C. muncii, în registrul REVISAL înregistrându-se încetarea contractului conform art. 55 lit. a) C. muncii.

Ca atare, în speta fiind în prezenta a doua documente ce atesta doua modalitati diferite de încetare a raporturilor de munca (demisie si decizie), instanta de fond, în mod corect, ar fi trebuit, înainte de analizarea oricarui aspect al cauzei, sa decida care dintre cele doua modalitati se aplica spetei, neputând retine ca la baza încetarii raporturilor de munca ale recurentei stau atât demisia cât si decizia de încetare a contractului de comun acord, câta vreme:

- primul document (demisia) atesta încetarea contractului de munca în mod unilateral, prin actul de vointa exprimat al salariatului,

- al doilea document (decizie) atesta încetarea de comun acord a contractului în baza acordului de vointa al ambelor parti.

Ca atare acordul de vointa al partilor nu poate avea la baza actul de vointa unilaterala al salariatului, care doreste sa demisioneze.

În atare situatie, luate împreuna demisia si decizia nu pot coexista, fiecare având o natura juridica diferita. Cu toate acestea, solicita sa se observe ca instanta de fond nu a realizat aceasta distinctie, nu a decis care modalitate de încetare a contractului se aplica în prezenta cauza, instanta de fond nu a lamurit daca în prezenta cauza încetarea raporturilor de munca s-a dispus urmare a demisiei recurentei sau ca urmare a încetarii de comun acord a contractului de munca, retinând, în mod gresit, ca sunt ambele deopotriva aplicabile.

Astfel, desi începe a enumera dispozitiile normative aplicabile cererii de demisie, ca act unilateral de vointa al salariatului, ce a determinat sa se creada ca aceasta este modalitatea de încetare a raporturilor de munca validata de instanta de fond, în mod surprinzator, instanta de fond continua motivarea sa prin a preciza ca urmare a acestei demisii angajatorul a emis decizia, termenul de prescriptie începând sa curga de la data comunicarii acestei decizii.

Ca atare, desi aparent instanta de fond pare a valida demisia, ulterior face vorbire despre alta modalitate de încetare a raporturilor de munca, total diferita, si anume prin acordul comun al partilor, ceea ce în mod evident este totalmente nefondat.

Or, chiar în conditiile în care angajatorul ar fi considerat ca demisia reprezinta oferta transmisa angajatorului de a înceta raporturile de munca: decizia nu putea avea la baza cererea unilaterala a salariatului ci, astfel cum s-a precizat si mai sus, acordul de vointa al partilor, câta vreme salariata solicitase prin cererea sa încetarea raporturilor de munca începând cu data de 1 mai 2012, emiterea unei decizii la o distanta de 9 zile (la data de 10 mai 2012) este lipsita de orice explicatie logica-juridica.

Mai mult decât atât jurisprudenta a retinut faptul ca "nu se poate retine existenta acordului de vointa, în cazul în care angajatorul a propus încetarea contractului de munca la o data ulterioara celei solicitate de salariat, iar acesta nu si-a dat acordul cu privire la încetarea acordurilor de munca la data propusa de angajator".

În lumina acestor aspecte considera ca întreaga motivare a instantei de fond, inclusiv aplicarea prescriptiei este eronata, câta vreme instanta de fond nu a clarificat situatia de fapt si ca atare nu a decis care dintre cele doua documente si-a produs efectul juridic în cauza, ducând astfel la încetarea raporturilor de munca.

Chiar daca ar fi ajuns la concluzia ca recurenta a semnat decizia, instanta de fond trebuia sa constate nulitatea absoluta a deciziei.

Constatând astfel ca semnatura aflata pe decizie apartine recurentei (în conditiile dovedirii datei de comunicare a deciziei), înlaturând exceptia prescriptiei tardivitatii formularii contestatiei ca fiind nefondata (si retinând ca în speta se aplica termenul de prescriptie de 3 ani), în mod corect, instanta de fond ar fi trebuit sa treaca la analizarea motivelor de nulitate absoluta invocate de recurenta prin cererea precizatoare.

Fara a reveni asupra aspectelor dezvoltate deja prin cererea precizatoare si concluziile scrise depuse de recurenta la dosarul cauzei, considera ca decizia este lovita de nulitate absoluta pentru urmatoarele motive:

- decizia prevede o încetare retroactiva a contractului de munca, ceea ce este nelegal (începând cu data de 1 mai 2012, în timp ce decizia este redactata la data de 10 mai 2012).

- decizia nu este emisa de organul competent, conform art. 28 din Legea nr. 566/09 decembrie 2004 privind cooperativa agricola.

Intimata nu a realizat dovada acordului de vointa liber exprimat al recurentei,în lipsa consimtamântului salariatei, neexistând astfel acordul de vointa al partilor.

- decizia nu a fost înregistrata în registru si nu a fost transmisa catre ITM la data încetarii contractului de munca, respectiv la data de 1 mai 2012, conform art. 4 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 500/2011 privind Registrul General de evidenta a salariatilor.

În lumina acestor aspecte, instanta de fond ar fi trebuit sa constate ca decizia este nula absolut, masura dispusa de intimata fiind astfel nelegala.

În consecinta, având în vedere si apararile formulate de contestatoare prin contestatie, cererea precizatoare si concluziile scrise, solicita admiterea recursului si în principal, casarea sentintei recurate si trimiterea cauzei spre rejudecare catre o instanta de acelasi grad cu instanta care a pronuntat sentinta atacata, în vederea efectuarii expertizei grafoscopice, ce urmeaza a fi analizata în vederea pronuntarii solutiei pe fond, iar în subsidiar, casarea sentintei recurate si retinând cauza spre rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecata astfel cum a fost formulata si precizata de recurenta.

Examinând sentinta civila atacata, sub aspectul criticilor aduse, a actelor si lucrarilor dosarului, normelor de drept material incidente în cauza, dar si din perspectiva art. 3041 C. pr. civ., ce permite cercetarea cauzei sub toate aspectele, Curtea apreciaza fondat recursul doar pentru considerentele ce se vor înfatisa în cuprinsul prezentei motivari a deciziei.

Obiectul pricinii dedus judecatii îl constituie anularea deciziei emise în baza art. 55 lit. b) C. muncii, anexate la fila 5 dosar nr. 1970/93/2012 recurs al Curtii de Apel Bucuresti sectia a VII a civila si pentru cauze privind conflicte de munca si asigurari sociale.

Prin sentinta recurata, în mod gresit tribunalul a admis exceptia tardivitatii formularii contestatiei si a respins contestatia recurentei, ca fiind tardiv formulata.

Aceasta, întrucât cum corect apreciaza recurenta reclamanta, dispozitiile art. 268 C. muncii, reglementeaza termene diferite de prescriptie dupa cum urmeaza:

"(1) Cererile în vederea solutionarii unui conflict de munca pot fi formulate:

a) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicata decizia unilaterala a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de munca;

b) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care s-a comunicat decizia de sanctionare disciplinara;

c) în termen de 3 ani de la data nasterii dreptului la actiune, în situatia în care obiectul conflictului individual de munca consta în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despagubiri catre salariat, precum si în cazul raspunderii patrimoniale a salariatilor fata de angajator;

d) pe toata durata existentei contractului, în cazul în care se solicita constatarea nulitatii unui contract individual sau colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia;

e) în termen de 6 luni de la data nasterii dreptului la actiune, în cazul neexecutarii contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia.

(2) În toate situatiile, altele decât cele prevazute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data nasterii dreptului".

Raportând aceste dispozitii normative la continutul în date al deciziei contestate emise în baza art. 55 lit. b) C. muncii, în forma în vigoare la data emiterii deciziei contestate, respectiv în baza acordului partilor, avânduse în vedere la emiterea sa însa "o cerere de demisie" atasata la fila 4 dosar nr. 1970/93/2012 recurs al Curtii de Apel Bucuresti, sectia a VII-a civila si pentru cauze privind conflicte de munca si asigurari sociale aplicabil în prezenta speta este alin. (2) al articolului mai sus mentionat (art. 268 C. muncii), ce prevede un termen de prescriptie de 3 ani de la data nasterii dreptului la actiune.

Dispozitiile art. 268 C. muncii, alin. (1) reglementeaza termenul de prescriptie în cazul: (a) deciziei unilaterale a angajatorului concediere, (b) deciziei de sanctionare disciplinara, (c) drepturilor salariale neacordate sau a despagubirilor, precum si în cazul raspunderii patrimoniale a salariatilor, (d) neexecutarii contractului colectiv de munca sau a unor clauze ale acestuia - situatii care însa nu se regasesc în prezenta cauza.

Pentru celelalte ipoteze neprevazute în mod expres în alin. (1), legiuitorul reglementeaza în alin. (2) un termen de prescriptie de 3 ani.

Drept urmare, având în vedere natura actului contestat în mod eronat instanta de fond a apreciat ca fiind aplicabil în prezenta speta termenul de prescriptie de 30 zile prevazut de dispozitiile art. 268 alin. (1) lit. a) C. muncii.

Termenul de prescriptie prevazut de dispozitiile art. 268 alin. (1) lit. a) C. muncii se aplica în mod expres si exclusiv deciziei unilaterale a angajatorului.

Or, o decizie unilaterala a angajatorului nu poate fi decât o decizia de concediere a salariatului, doar acest document cuprinzând manifestarea unilaterala de vointa din partea angajatorului de a dispune încetarea contractului de munca al salariatului în cauza.

În prezenta cauza nu se contesta o decizie de concediere emisa de intimata, în mod evident termenul de prescriptie de 30 zile, calculat de la data în care a fost comunicata decizia unilaterala a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de munca nu este incident în speta.

Încetarea raporturilor de munca s-a produs în baza art. 55 lit. b) C. muncii, în baza acordului partilor, ce nu are evident caracterul unei decizii unilaterale a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de munca, sens în care nu este incident în speta termenul de prescriptie de 30 zile prevazut de dispozitiile art. 268 alin. (1) lit. a) C. muncii, aplicabil în speta fiind termenul de 3 ani de la data nasterii dreptului la actiune, conform art. 268 alin. (2) C. muncii.

Nu trebuie neglijat sub acest aspect ca însusi tribunalul a calificat decizia contestata, de încetare a contractului de comun acord, ca fiind emisa în mod valabil în temeiul art. 55 lit. b) C. muncii, sens în care evident nu putea aplica termenul de prescriptie de 30 zile.

Asadar, Curtea apreciaza ca cererea privind anularea deciziei emise în baza art. 55 lit. b) C. muncii ce formeaza obiectul pricinii deduse judecatii, nu se încadreaza în ipotezele prevazut de art. 268 alin. (1) lit. a) si b) C. muncii (30 zile de la comunicare), cum nejustificat si fara temei legal apreciaza tribunalul prin hotarârea recurata, ci a ipotezei prevazut de art. 268 alin. (2)C. muncii potrivit careia în toate situatiile altele decât cele prevazute la alin. (1) termenul este de 3 ani de la nasterea dreptului. Asadar, termenul pentru anularea deciziei care ar atesta acordul de vointa, în sustinerea angajatorului, nu este de 30 de zile de la comunicare, ci de 3 ani de la data nasterii dreptului.

Drept urmare, solutionând cauza pe presupusa exceptie a tardivitatii, exceptie neîntemeiata pentru considerentele înfatisate, prima instanta a încalcat dispozitiile imperative ale art. 129 alineat ultim C. pr. civ., neintrând practic în cercetarea fondului cauzei, ceea ce impune a realiza aplicatiunea în cauza a art. 312 alin. (61) C. pr. civ., cu consecinta admiterii recursului, casarii hotarârii recurate si retinerii cauzei spre rejudecare în fond.

Se va avea în vedere ca potrivit art. 312 alin. (61): "Casarea cu trimitere poate fi dispusa o singura data în cursul procesului pentru cazul în care instanta a carei hotarâre este recurata a solutionat procesul fara a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a facut în lipsa partii care nu a fost regulat citata atât la administrarea probelor, cât si la dezbaterea fondului, respectiv pentru cazul casarii pentru lipsa de competenta. În cazul în care dupa casarea cu trimitere potrivit alin. (5) sau (6) intervine o noua casare în aceeasi cauza, tribunalele si curtile de apel vor rejudeca în fond cauza, dispozitiile alin. (4) fiind aplicabile". Cum, în cauza a intervenit a doua casare, Curtea va admite recursul, va casa sentinta atacata cu retinere si va retine cauza spre rejudecare în fond.

Pe fondul dreptului dedus judecatii criticile recurentei sunt întemeiate.

Astfel, raporturile de munca pot înceta, conform dispozitiilor art. 55 C. muncii, în urmatoarele conditii:

- de drept,

- ca urmare a acordului partilor, la data convenita de acestea,

- ca urmare a vointei unilaterale a uneia dintre parti.

Fiind reglementate în mod expres si distinct, în mod evident aceste modalitati de încetare a contractului de munca sunt interdependente, aplicarea uneia excluzând aplicarea celeilalte, fiecarei modalitati de încetare a raporturilor de munca aplicându-i-se un regim juridic diferit.

În cazul demisiei, salariatul adreseaza o cerere scrisa angajatorului, care ia act de aceasta solicitare, dispunând încetarea contractului conform art. 55 lit. c).

În cazul deciziei de încetare a raporturilor de munca de comun acord, este necesar ca partile sa-si materializeze acordul de vointa printr-un consimtamânt.

Art. 55 lit. b) C. muncii, invocat drept temei juridic în documentul precitat (decizia de încetare a contractului de munca nr. 18692/ 1 septembrie 2008), impune în mod imperativ existenta acordului partilor cu privire la încetarea contractului individual de munca, acord inexistent în cauza.

Desi legea nu prevede necesitatea existentei formei scrise a acordului salariatului la încetarea contractului individual de munca, totusi, în ipoteza în care se contesta existenta acestui acord, angajatorul are obligatia de a dovedi prin orice mijloace de proba faptul ca angajatul si-a exprimat în mod liber si neechivoc verbal sau în scris consimtamântul la încetarea contractului individual de munca, în caz contrar fiind imposibila verificarea de catre instanta de judecata a îndeplinirii cerintelor imperative ale art. 55 lit. b) C. muncii. Consimtamântul la încetarea contractului individual de munca presupune, în primul rând, cerinta ca fiecare dintre parti sa îsi exprime în mod valabil, neechivoc si în deplina cunostinta de cauza vointa de încetare a raporturilor de munca, iar, în al doilea rând, sa se realizeze acordul de vointa a lor, în vederea încetarii valabile a contractului individual de munca.

Curtea retine ca, pentru a fi valabil, consimtamântul partilor trebuie sa fie, potrivit art. 930 C. civ., liber si exprimat în cunostinta de cauza, respectiv sa nu fi fost dat în împrejurari din care rezulta neîndoielnic lipsa intentiei de a se obliga. Este absolut necesar sa fie exteriorizat consimtamântul partilor, exprimat prin manifestarea de vointa savârsita cu intentia de a produce efecte juridice, în asa fel încât sa poata fi identificata intentia de încetare a contractului individual de munca. Simpla oferta de înce-tare a contractului individual de munca facuta de catre angajator nu produce efecte juridice în lipsa consimtamântului valabil exprimat si a acceptarii acesteia de catre salariat.

În speta, prin probele administrate, intimata pârâta nu a dovedit faptul ca oferta de încetare a contractului individual de munca facuta de catre angajator a fost acceptata de catre recurenta reclamanta, respectiv ca aceasta si-a dat consimtamântul verbal sau în scris cu privire la încetarea contractului individual de munca, prin acord asa cum se consemneaza în decizia contestata.

Curtea retine ca încetarea contractului individual de munca încheiat pe perioada nedeterminata, în baza caruia reclamanta a ocupat functia de contabil, nu a intervenit în conditiile prevazute de lege, lipsind consimtamântul ca element esential pentru validitatea conventiei, potrivit art. 948 C. civ.

Ca atare, în speta fiind invocate de catre angajator doua documente ce atesta doua modalitati diferite de încetare a raporturilor de munca (demisie si decizie), tribunalul era dator sa clarifice care dintre cele doua modalitati se aplica spetei, întrucât la baza încetarii raporturilor de munca ale recurentei nu pot sta atât demisia cât si acordului partilor.

Cererea de demisie invocata în cauza, atasata la fila 4 dosar nr. 1970/93/2012 recurs al Curtii de Apel Bucuresti sectia a VII-a civila si pentru cauze privind conflicte de munca si asigurari sociale, de natura a justifica masura de încetare a contractului de munca este un act unilateral, respectiv actul de vointa exprimat al salariatului.

Totodata,decizia emisa în baza art. 55 lit. b) C. muncii, anexata la fila 5 dosar nr. 1970/93/2012 recurs al Curtii de Apel Bucuresti, sectia a VII-a civila si pentru cauze privind conflicte de munca si asigurari sociale, contestata în pricina pendinte atesta încetarea de comun acord a contractului,respectiv în baza acordului de vointa a ambelor parti în baza art. 55 lit. b) C. muncii.

Drept urmare, este evident ca acordul de vointa al partilor invocat în decizia de încetare a contractului de munca întemeiata pe dispozitiile 55 lit. b) C. muncii exclude si nu poate avea la baza actul de vointa unilaterala al salariatului, care doreste sa demisioneze, demisie în baza careia angajatorul tinde sa justifice masura încetarii contractului de munca al reclamantei.

Prin probele administrate, dupa cum s-a aratat, intimata pârâta nu a dovedit faptul ca oferta de încetare a contractului individual de munca facuta de catre angajator a fost acceptata de catre recurenta, respectiv ca aceasta si-a dat consimtamântul cu privire la încetarea contractului individual de munca. Intimatei, desi sarcina probei îi revenea, potrivit dispozitiile art. 272 C. muncii, nu a fost în masura a dovedi acordul de vointa al partilor la încetarea raporturilor de munca a partilor.

În atare conditii, nu mai prezenta relevanta în cauza daca recurenta a semnat sau nu decizia contestata, cererea de demisie, întrucât opera nulitatea absoluta a deciziei pe considerentul ca acordul de vointa al partilor invocat în decizia de încetare a contractului de munca întemeiata pe dispozitiile art. 55 lit. b) C. muncii exclude si nu poate avea la baza actul de vointa unilaterala al salariatului, care doreste sa demisioneze. În lipsa acordului de vointa a partilor, decizia de încetare a contractului de munca întemeiata pe dispozitiile art. 55 lit. b) C. muncii este nula.

Pentru considerentele aratate, în baza art. 312 alin. (2) C. pr. civ., Curtea va admite recursul, va casa sentinta atacata cu retinere si rejudecând cauza în fond, va admite cererea; va anula decizia de încetare a contractului de munca nr. 18692/1 septembrie 2008, decizie emisa la data de 10 mai 2012 de catre pârâta.

Trebuie retinut ca, potrivit principiului de drept - quod nullum est, nullum producit effectum, consecintele juridice ale aplicarii sanctiunii nulitatii constau în lipsirea actului anulat de efectele contrarii normelor edictate pentru încheierea sa valabila si restabilirea legalitatii. Ori, restabilirea legalitatii, ca efect al nulitatii presupune restabilirea situatiei anterioare restitutio în integrum. Drept urmare, încetarea contractului de munca fiind dispusa cu nerespectarea procedurii prevazute de lege este lovita de nulitate absoluta, sens în care Curtea va obliga pârâta la plata catre reclamanta a unei despagubiri egale cu salariile majorate, indexate si actualizate si cu celelalte drepturi ce i s-ar fi cuvenit reclamantei de la data de 10 mai 2012 si pâna la data pronuntarii prezentei hotarâri si în baza art. 146 alin. (4) C. muncii va obliga pârâta la plata catre reclamanta a sumelor reprezentând compensarea în bani a concediului de odihna neefectuat aferent anului 2012.

Motivele de nulitate a deciziei de încetare a contractului de munca nr. 18692/1 septembrie 2008, decizie emisa la data de 10 mai 2012 de catre pârâta, pentru aspectele deja redate, fac de prisos atât efectuarea unei expertize grafoscopice, analiza criticilor pe acest aspect, cât si pe aspectul nerespectarii dispozitiilor în materie în ceea ce priveste procedura înscrierii în fals reglementata de dispozitiile art. 179-185 C. pr. civ. Aceasta concluzie se impune si pe considerentul ca recurenta reclamanta daca a semnat atât decizia, cât si demisia, dupa cum pretinde angajatorul, opera nulitatea absoluta a deciziei pe considerentul ca acordul de vointa al partilor invocat în decizia de încetare a contractului de munca întemeiata pe dispozitiile art. 55 lit. b) C. muncii exclude si nu poate avea la baza actul de vointa unilaterala al salariatului, care doreste sa demisioneze. În lipsa acordul de vointa al partilor, acord inexistent în cauza, decizia de încetare a contractului de munca întemeiata pe dispozitiile art. 55 lit. b) C. muncii este nula.