Content area
This article deals with the issue of assignment of litigation rights and how this matter has been regulated in tax law and the relationship between tax issues and civilian regulation and case-law. We followed the definition of the claim against the Romanian state in the light of European Court of Human Rights case-law and how the effects of these decisions are mostly applicable in conceptualizing the tax treatment of property alienation of personal property.
ABSTRACT
This article deals with the issue of assignment of litigation rights and how this matter has been regulated in tax law and the relationship between tax issues and civilian regulation and case-law. We followed the definition of the claim against the Romanian state in the light of European Court of Human Rights case-law and how the effects of these decisions are mostly applicable in conceptualizing the tax treatment of property alienation of personal property.
Keywords: assignment of litigation rights, tax law, property alienation, personal property.
REZUMAT
Prezentul articol trateaza problematica cesiunilor de creanta de drepturi litigioase si modul în care aceasta chestiune a fost reglementata în legislatia fiscala, precum si corelatia aspectelor fiscale cu cele civile. Am urmarit definirea creantei împotriva statului român din perspectiva jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului si modul în care efectele acestor hotarâri îsi gasesc aplicabilitatea în conceptualizarea tratarii regimului fiscal al înstrainarii bunurilor din patrimoniul personal.
Cuvinte-cheie: cesiunea de creanta de drepturi litigioase, legislatia fiscala, înstrainarea bunurilor, patrimoniul personal.
1. Introducere în teoria generala a restituirilor proprietatilor confiscate abuziv de regimul comunist în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989
Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 (Legea nr. 247/2005) privind reforma în domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente, publicata în M. Of. nr. 653 din 22 iulie, a fost adoptata cu scopul de a grabi procesul de restituire, de a-i da o coordonare nationala si de a gasi instrumente juridice capabile a duce la restituirea în natura a proprietatilor confiscate abuziv de regimul comunist în perioada 1945 - 1989. În cautarea echitatii si a recursului la dreptate, statul român a considerat ca poate oferi fostilor proprietari deposedati abuziv sau succesorilor lor perspectiva unei reparatii morale cât mai rapida. Pentru a oferi o justa si echitabila despagubire celor aflati în imposibilitatea de a-si recupera în natura proprietatile confiscate ilegal, s-a înfiintat Fondul Proprietatea SA. Potrivit Titlului VII: Regimul stabilirii si platii despagubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247 din 2005, "Fondul «Proprietatea» este acea entitate destinata realizarii platii prin echivalent a despagubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada de referinta a actelor normative prevazute la art. 1 alin. (1) si a celor aferente pretentiilor rezultate din aplicarea art. 32 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicata".
Potrivit prevederilor legale aplicabile la acea data, Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor coordona procesul de acordare a despagubirilor realizând activitatile prevazute în acte normative speciale, precum si activitatile necesare implementarii legii, incluzând emiterea titlurilor de plata, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în actiuni si achitarea despagubirilor în numerar. Autoritatea asigura organizarea si functionarea Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor, secretariat care asigura lucrarile acestei comisii, iar atributiile conferite acestuia constau în centralizarea dosarelor continând decizii/dispozitii în care s-au consemnat/propus despagubiri, precum si în analizarea acestora din punctul de vedere al legalitatii respingerii cererii de restituire în natura, atributii îndeplinite în cadrul procedurii administrative prevazute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Procedurile de transmitere Secretariatului Comisiei Centrale a dosarelor, de catre entitatile învestite cu solutionarea notificarilor în procedura administrativa prevazuta de Legea nr. 10/2001, însotite de întreaga documentatie ce a stat la baza adoptarii lor, sunt prevazute în cuprinsul art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Dupa primirea dosarelor, pe baza situatiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despagubiri, Secretariatul C.C.S.D., secretariat asigurat de A.N.R.P., procedeaza la analizarea dosarelor în privinta verificarii legalitatii respingerii cererii de restituire în natura. Ulterior acestei analize, dosarele în care, în mod întemeiat, cererea de restituire în natura a fost respinsa, vor fi transmise evaluatorului sau societatii de evaluatori desemnate în mod aleatoriu de catre Comisia Centrala, în vederea întocmirii raportului de evaluare. În baza raportului de evaluare, Comisia Centrala va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despagubire. Ulterior, dupa emiterea titlurilor de despagubire aferente, A.N.R.P. va emite, pe baza acestora si a optiunilor persoanelor îndreptatite, un titlu de conversie si/sau un titlu de plata. Titlul de conversie va fi înaintat Depozitarului Central în termen de 30 de zile calendaristice calculate de la data emiterii, în vederea conversiei în actiuni, iar titlurile de plata vor fi remise Directiei pentru Acordarea Despagubirilor în Numerar, în vederea efectuarii operatiunilor de plata. Solutionarea dosarelor privind acordarea despagubirilor se face în virtutea declansarii procedurii de acordare a despagubirilor prevazuta de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Astfel, în baza Legii nr. 10/2001 sau în baza legilor fondului funciar persoanele care au depus notificari în baza legilor mentionate mai sus primeau o Dispozitie privind propunerea de acordare de masuri reparatorii, dispozitie de restituire în natura sau un alt act administrativ de confirmare sau de infirmare a dreptului petentului de a-i fi restituita proprietatea confiscata abuziv în perioada 1945 - 1989. Aceasta interpretare se desprinde din analiza prevederilor legale si a jurisprudentei constante a Înaltei Curti de Casatie si Justitie care considera ca "Dispozitia primarului reprezinta un act administrativ întrucât în cuprinsul Legii nr. 10/2001, dispozitia de restituire în natura sau, dupa caz, de refuz a restituirii în natura, este atributul exclusiv al primarului, urmare a sesizarii primariei (ca unitate detinatoare) de catre persoana interesata, printr-o notificare, în cadrul termenului imperativ stabilit de lege. Drepturile si obligatiile care iau nastere nu au la baza acordul de vointa (dintre persoana îndreptatita si unitatea detinatoare), ci reprezinta efectele unei singure vointe juridice, care provine de la administratia publica locala, astfel încât dispozitia primarului este un act juridic unilateral, trasatura caracteristica actului administrativ."[1]
Problemele apareau o data cu transmiterea dosarelor de catre Prefecturi catre Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor. Astfel, au fost înregistrate zeci de mii de dosare si solutionate doar câteva mii în lipsa unor criterii clare de solutionare. Cu toate acestea, Înalta Curte de Casatie si Justitie a recunoscut, într-o serie de solutii de speta, legalitatea criteriului aleatoriu de solutionare a dosarelor de restituire si chiar motivatii subiective de solutionare preferentiala a unor situatii. Astfel, s-a considerat de catre instanta suprema ca "procedura administrativa reglementata de Titlul VII, Capitolul V din Legea nr. 247/2005 este o procedura complexa, care implica parcurgerea mai multor etape, scopul sau fiind acela de acordare a unor despagubiri juste si echitabile, în raport cu practica jurisdictionala interna si internationala, având ca obiect cauze în care s-au stabilit despagubiri pentru imobile preluate în mod abuziv de Statul Român, precum si neplafonarea prin lege a despagubirilor acordate conform titlului mentionat. În vederea atingerii acestui scop, legea a atribuit Comisiei Centrale o anumita marja de apreciere, în sensul ca poate recurge la orice actiune, în limitele competentei sale, lasând la aprecierea sa si stabilirea ordinii de solutionare a dosarelor, având în vedere numarul mare al acestora, etapele care trebuie parcurse, incluzând si perioada în care evaluatorul va întocmi raportul de evaluare. În exercitarea acestei libertati de apreciere, Comisia Centrala a decis ca ordinea dosarelor sa fie aleatorie, având ca argument egalitatea de tratament. Prin urmare, stabilirea acestui criteriu este legala si proportionala cu scopul urmarit si anume acordarea unor despagubiri juste si echitabile, fara a aduce atingere principiului egalitatii subiectilor de drept vizati."[2]
Înalta Curte de Casatie si Justitie a cenzurat chiar practica A.N.R.P. si a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor de a tergiversa rezolvarea dosarelor considerând ca "activitatea pârâtei trebuie organizata de organele competente din interiorul sau, în asa fel încât, sa asigure rezolvarea dosarelor înregistrate într-un termen rezonabil, iar prin conduita pârâtei de a tergiversa solutionarea cererilor reclamantului de emitere a titlurilor de despagubire se aduc grave prejudicii reclamantului."[3]
2. Durata excesiva a procedurilor sau lipsa de perspectiva a realizarii drepturilor de proprietate
Înalta Curte de Casatie si Justitie a mentionat într-un numar mare de cauze ca indiferent de problematica real-complexa a restituirilor, persoanelor îndreptatite nu le pot fi opuse proceduri administrative excesive. Este real ca legiuitorul nu a prevazut un termen pentru analizarea si solutionarea acestor dosare, însa aceasta nu înseamna ca durata acestor proceduri poate fi atât de mare, încât sa aduca atingere dreptului reclamantilor la aceste masuri reparatorii, ea trebuind sa se înscrie într-un termen rezonabil, termen care se consacra în practica în functie de anumite situatii de fapt, de greutati întâmpinate în solutionarea cererilor, de numarul acestora, de masura în care ele sunt imputabile institutiei s.a.m.d.
Toate considerentele care constituie motive de întârziere în solutionarea dosarelor sunt aspecte care nu sunt imputabile reclamantilor, iar pâna la un punct nici pârâtei, trecând însa peste un anumit termen rezonabil de solutionare a unei astfel de cereri, termen a carui nesocotire duce la însasi negarea dreptului, care devine unul iluzoriu, peste acest moment nu mai intereseaza dificultatile întâmpinate de institutia pârâta, mai exact ele nu o pot exonera sine die de obligatiile sale, statul trebuind sa gaseasca solutii administrative pentru rezolvarea situatiei.
Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen, în interiorul caruia sa se deruleze fiecare etapa din procedura administrativa pentru acordarea despagubirilor statuata de Legea nr. 247/2005, nu poate conduce la ideea ca autoritatea publica sa determine ea însasi acest interval de timp printr-un criteriu aleatoriu.
Solutionarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezinta o garantie instituita de art. 6 din CEDO, garantie ce priveste, în cauzele de natura civila, nu numai desfasurarea procedurii în fata instantei de judecata, dar si procedura preliminara de natura administrativa atunci când sesizarea unei jurisdictii este conditionata în prealabil de parcurgerea acestei proceduri.
Doctrina europeana a aratat ca notiunea de "termen rezonabil" este o notiune relativa, care nu poate fi definita dupa criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un "termen rezonabil" trebuie apreciat într-o dubla maniera, respectiv, în mod global si în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia sa fixeze cele doua momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul sau rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adica asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce confera mai multa rigoare realizarii unei durate rezonabile.
Astfel, în materie "civila", dies a quo începe sa curga de la data sesizarii jurisdictiei competente, dar el include si durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdictiei este precedata de un recurs prealabil, obligatoriu.[4]
În opinia Curtii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciaza în functie de circumstantele cauzei si de criteriile consacrate de jurisprudenta sa, în special, în functie de complexitatea spetei, comportamentul reclamantilor si cel al autoritatilor competente.
Sustinerile recurentei (A.N.R.P.) privind ordinea de solutionare a dosarelor pot fi retinute doar în masura în care urmarea acestei ordini respecta rigorile termenului echitabil, la care s-a facut referire mai sus.[5] Prin aceasta decizie, ÎCCJ a mentionat clar ca strategia de desemnare a prioritatii solutionarii dosarelor de restituire definita de A.N.R.P. nu afecteaza dreptul persoanei îndreptatite la solutionare cu celeritate a dosarului.
Nici justificarea A.N.R.P. din mai multe dosare aflate pe rolul instantelor, cum ca "din ratiuni financiare creantele statului nu se pot plati decât în conditii de solvabilitate, principiu care nu este înlaturat nici de jurisprudenta CEDO", nu se poate sustine în jurisprudenta nationala si CEDO.
Deciziile CEDO de condamnare a statului român sau a oricarui stat european pentru încalcarea drepturilor omului, inclusiv dreptul la garantarea si respectarea proprietatii private, nu tin în niciun fel cont de situatia de solvabilitate sau insolvabilitate a statului sau a oricaror institutii ale sale, vezi cauzele Viasu vs. România, Faimblat vs. România, Denes vs. România, Elias vs. România. Dupa cauza Viasu împotriva României, pronuntata în decembrie 2008, la data de 13 ianuarie, Curtea Europeana a mai pronuntat o hotarâre împotriva României prin care - alarmata de situatia legislatiei cu privire la retrocedarea imobilelor nationalizate - a dispus luarea unor masuri generale. Fundamentul juridic al acestor hotarâri se afla în art. 46 al Conventiei, prin care statele parti se angajeaza sa execute hotarârile CEDO, iar Comitetului de Ministri al Consiliului Europei îi revine obligatia de a supraveghea executarea. Împotriva României, masuri generale s-au mai recomandat prin hotarârea Viasu, cauza care viza tot domeniul retrocedarilor. S-a mai pus problema aplicarii unor asemenea masuri în cauza Calmanovici, dar acolo, Curtea a considerat ca nu mai este actuala problema, deoarece prin modificarea Codului de procedura penala prin Legea nr. 356/2006 (astfel, în prezent, în situatia în care persoana a fost achitata de instanta de fond, în casarea fara apel de catre Curtea de Apel, persoana trebuie audiata în mod obligatoriu), statul român a prevenit aparitia unei hotarâri care sa contina masuri generale.
Potrivit considerentelor instantei "Chiar daca exista o decizie administrativa sau judiciara, finalitatea procedurii ar trebui sa fie executarea acestor decizii, în conditiile Legii nr. 247/2005, prin intermediul Fondului Proprietatea. Dar, Curtea a mai constatat, în cauze anterioare, ca acest mecanism de despagubire nu functioneaza la parametrii normali, si nu este în masura sa ofere celor prejudiciati o compensatie echivalenta în mod efectiv (Cauza Ruxandra Ionescu împotriva României). Din aceste motive, Curtea concluzioneaza ca, chiar daca Legea nr. 10/2001 ofera acces la o jurisdictie administrativa, si daca este necesar, si la o instanta judecatoreasca, acest acces ramâne doar teoretic, deoarece nu este în masura sa asigure celor prejudiciati o compensatie într-un timp rezonabil, pentru imobile care nu mai pot fi retrocedate. Curtea critica si durata de timp în care reclamantii pot obtine, în mod real si efectiv, compensatiile. Astfel, cu toate ca reclamantii au obtinut la data de 18 mai 2006 o decizie administrativa, valoarea compensatiilor urmeaza sa fie stabilite de Comisia Centrala stabilita de Legea nr. 10/2001. Si despre acest aspect Curtea a mai concluzionat ca nu este o garantie care sa ofere celor interesati un rezultat în timp real. (...) Pe rolul Curtii se afla cel putin 50 de cauze asemanatoare, fapt ce indica o practica raspândita a autoritatilor administrative de a nu onora cu un raspuns cererile de restituire în termenul stabilit de lege, sau cel putin într-un termen rezonabil. Curtea mai noteaza despre concluziile la care a ajuns în prezenta cauza, ca în viitor se pot genera înca un numar important de cereri individuale.
În opinia Curtii, esecul autoritatilor române de a face ordine în sistemul de drept a statului, nu numai ca este o circumstanta agravanta a raspunderii statului pentru încalcarea Conventiei în ceea ce priveste trecutul si prezentul, ci reprezinta un pericol cu privire la efectivitatea sistemului instaurat de Conventie. În consecinta, Curtea înainte de a trece la examinarea aplicarii art. 41, trebuie sa examineze cauza în privinta art. 46. Conform acestui articol, hotarârile Curtii sunt obligatorii, iar statul vizat trebuie sa le execute, sub supravegherea Comitetului de Ministri. O hotarâre prin care se constata o încalcare a Conventiei, impune statului vizat nu numai obligatia de a plati compensatiile la care a fost obligat prin hotarâre, ci si obligatia de a lua masuri generale sau individuale, potrivite pentru a preveni încalcari viitoare ale Conventiei. Statul reclamant este liber sa aleaga mijloacele prin care doreste sa atinga acest rezultat, sub conditia ca aceste mijloace sa corespunda exigentelor fixate de Curte în hotarârea sa. Curtea observa, în prezenta cauza, ca România ar trebui sa adopte masuri generale pe cale legislativa prin care sa se asigure ca orice persoana care are o cerere de restituire a unui bun imobil nationalizat, sa primeasca un raspuns într-un timp rezonabil. Statul, la fel, ar trebui sa elimine obstacolele legale din calea executorii rapide a deciziilor administrative sau a celor judiciare, pentru ca fostii proprietari sa obtina restituirea proprietatilor nationalizate sau sa primeasca într-un mod prompt si adecvat compensatii pentru prejudiciul suferit, fapt ce necesita si adoptarea unor masuri legislative, administrative si bugetare care sa asigure finalitatea acestor proceduri. Curtea invoca necesitatea ca masurile prescrise în prezenta hotarâre sa fie puse în aplicare cât mai curând posibil."[6]
3. Cesiunea de creanta - optiune rapida de valorizare a drepturilor virtuale de proprietate
În contextul descris anterior, o serie de proprietari sau succesori ai acestora au cesionat dreptul de creanta asupra statului român unor terte persoane conform prevederilor art. 1393 vechiul C. civ. care prevedea ca "cesiunea de creanta este un contract consensual prin care un creditor transmite o creanta a sa unei alte persoane. Pentru validitatea cesiunii de creanta nu este necesar consimtamântul debitorului, el fiind tert fata de conventia încheiata între cedent si cesionar".[7] Astfel, dupa ce primea Dispozitia de propunere de acordare de masuri reparatorii sau pe legile fondului funciar, era trecut pe Anexa transmisa Comisiei Judetene de Fond Funciar, detentorul sperantei legitime cesiona drepturile si obligatiile sale unui tert pentru o suma de bani. Odata cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, potrivit art. 1572 se pot cesiona si creante viitoare cu conditia ca actul trebuie sa cuprinda elementele care permit identificarea creantei cedate. Potrivit art. 1573, creanta se considera transferata din momentul încheierii contractului de creanta; este cedata prin simpla conventie a cedentului si a cesionarului, fara notificarea debitorului. Consimtamântul debitorului nu este cerut decât atunci când, dupa împrejurari, creanta este legata în mod esential de persoana creditorului.
O prevedere interesanta o regasim în art. 1575 noul C. civ. în care se prevede ca cesiunea de creanta produce efecte între cedent si cesionar, iar acesta din urma poate pretinde tot ceea ce primeste cedentul de la debitor, chiar daca cesiunea nu a fost facuta opozabila debitorului.
În practica Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor, Contractele de Cesiune trebuiau sa fie depuse înainte de a se emite titlul de despagubire, pentru ca în conformitate cu prevederile din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, drepturile stabilite prin titlurile de despagubire se pot transmite numai prin succesiune. "Titlurile de despagubire sunt certificate emise de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor, în numele si pe seama statului român, care încorporeaza drepturile de creanta ale detinatorilor asupra statului român, corespunzator despagubirilor acordate potrivit prezentei legi si care urmeaza a fi valorificate prin conversia lor în actiuni emise de Fondul «Proprietatea» si/sau, dupa caz, în functie de optiunea titularului ori a titularilor înscrisi în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plata, în limitele si conditiile prevazute în prezenta lege. Titlurile de despagubire nu pot fi vândute, cumparate, date în garantie sau transferate în orice alt mod, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, cu exceptia dobândirii acestora ca efect al succesiunii. Actele de înstrainare a titlurilor de despagubire, cu exceptia transmiterii ca urmare a succesiunii, sunt lovite de nulitate absoluta". Astfel, pentru a fi cesionate valabil consideram ca în practica aceasta cesiune trebuia sa se realizeze între emiterea Dispozitiei (înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil) si pâna cel târziu înainte de emiterea titlului de despagubire de catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor. Mai mult, Legea nr. 247/2005 preia o formulare generala, anume persoane îndreptatite, asimilând fostilor proprietari orice persoane care se subroga conventional sau testamentar ori succesoral în drepturile acestora.
4. Cesiunea de creanta de drepturi litigioase dupa adoptarea Legii nr. 165/2013
Din dorinta de a urgenta restituirea bunurilor confiscate abuziv, Guvernul României si-a asumat raspunderea în fata Parlamentului pe noua lege a restituirilor care a intrat în vigoare si care are rolul de face o diferentiere clara între cesionari si proprietari. Astfel, în conformitate cu art. 1 alin. (3) "în situatia în care titularul a înstrainat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietatii, singura masura reparatorie care se acorda este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) si (4) din Legea nr. 165 din 2013". Potrivit alin. (2) si (3) din art. 24, "În dosarele în care se acorda masuri compensatorii altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau mostenitorii legali ori testamentari ai acestuia, se acorda un numar de puncte egal cu suma dintre pretul platit fostului proprietar sau mostenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzactionarea dreptului de proprietate si un procent de 15% din diferenta pâna la valoarea imobilului stabilita conform art. 21 alin. (6). (3) Numarul de puncte acordat în conditiile alin. (2) nu poate reprezenta o valoare mai mare decât cea stabilita potrivit art. 21 alin. (6) si (7)".
Art. 24 mai prevede în alin. (4) ca "în cazul în care din documentele depuse la dosarul de restituire nu rezulta pretul platit fostului proprietar sau mostenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzactionarea dreptului de proprietate, punctele vor reprezenta echivalentul a 15% din valoarea stabilita conform art. 21 alin. (6)".
În alin. (5) al art. 24 se mai mentioneaza ca "începând cu data intrarii în vigoare a prezentei legi, persoanele care încheie tranzactii privind drepturi asupra imobilelor care fac obiectul legilor de restituire au obligatia sa comunice Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor, în termen de 15 zile, un exemplar al actului prin care s-a încheiat tranzactia". Ca o masura de descurajare a operatiunilor fictive, se prevede în alin. (7) al art. 24 ca "Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor transmite Oficiului National de Prevenire si Combatere a Spalarii Banilor, în termen de 5 zile de la primire, o copie a documentelor prevazute la alin. (5)".
Trebuie sa mentionam faptul ca este îmbucuratoare încercarea legiuitorului de a limita operatiunilor speculative cu drepturi litigioase, dar ne exprimam nedumerirea de ce nu s-ar fi putut interzice prin text legal cesiunea drepturilor de creanta asupra drepturilor litigioase provenind din restituirea bunurilor confiscate abuziv în perioada 1945 - 1989? Astfel, se putea elimina dezbaterea din fata instantelor de judecata, ce vor fi învestite cu solutionarea diferendului între aplicabilitatea legii speciale, anume art. 25 alin. (5) ce prevede obligativitatea notificarii cesiunilor cu prevederea din art. 1575 C. civ. Astfel, daca cesiunea de creanta produce efecte între cedent si cesionar, iar acesta din urma poate pretinde tot ceea ce primeste cedentul de la debitor, chiar daca cesiunea nu a fost facuta opozabila debitorului, de ce ar mai trebui sa notifice partile contractul Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor?
5. Impozitarea veniturilor obtinute de catre cesionari si cedenti înainte de modificarile legislative din anul 2013
În dorinta de a asigura un regim fiscal care sa asigure ca fostii proprietari sa nu fie impozitati la momentul redobândirii dreptului de proprietate asupra echivalentului imobilelor sau mobilelor detinute înainte de anul 1989, legiuitorul a consacrat prevederi exprese de exceptare de la impozitare a persoanelor îndreptatite. Astfel, Codul fiscal a fost modificat prin Legea nr. 343 din 2006 care prevede la art. 65 alin. (3) C. fisc. ca:
"(3) Nu sunt venituri impozabile veniturile realizate la prima tranzactionare a actiunilor emise de Fondul «Proprietatea» de catre persoanele fizice carora le-au fost emise aceste actiuni, în conditiile titlurilor I si VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente, cu modificarile si completarile ulterioare".
Textul Codului fiscal este atât de general, încât el include atât fostii proprietari, cât si cesionari ai acestora, legea prevazând doar sintagma "persoane fizice carora le-au fost emise aceste actiuni".
Astfel, în privinta cesionarilor nu subzista niciun fel de dubiu legal privind faptul ca acestia nu erau obligati a achita niciun fel de impozit de pe urma vânzarii actiunilor.
6. Includerea impozitarii cesiunilor de creanta la art. 78 C. fisc. sau în lipsa de solutie....?
În efervescenta sa legislativa, în cursul anului 2013, prin hotarâre de Guvern sunt modificate Normele metodologice aferente art. 78 (venituri din alte surse), si se include o liniuta, anume sunt definite în categoria acestor tipuri de venituri si veniturile obtinute de cedent ca urmare a cesiunii de creanta, respectiv de cesionar ca urmare a realizarii venitului din creanta respectiva, inclusiv în cazul drepturilor de creante salariale obtinute în baza unor hotarâri judecatoresti definitive si irevocabile, din patrimoniul personal, altele decât cele care se încadreaza în categoriile prevazute la art. 41 lit. a)-h) si art. 42 C. fisc. Astfel, în dezbaterea inaugurata despre nevoia de impozitare a cesionarilor, legiuitorul a simtit nevoia sa fiscalizeze veniturile obtinute de cedenti, care dupa 23 de ani nu obtin restituirea echivalentului imobilelor sau mobilelor detinute si sunt si impozitati pentru aceste încasari.
Doar ca, daca urmarim art. 42 lit. g) C. fisc., nu sunt impozabile veniturile primite ca urmare a transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile si mobile din patrimoniul personal.
7. Definirea notiunii de bun din patrimoniul personal coroborata cu legislatia fiscala sau cum prin aplicarea art. 42 lit. g) cedentii sunt exceptati de la aplicarea art. 78 C. fisc.
7.1. Creanta asupra statului român - "bun" patrimonial conform jurisprudentei constante a Curtii Europene a Drepturilor Omului
Potrivit jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului[8], dreptul de a accede la proprietate este susceptibil de a fi el însusi calificat ca "bun", fiind vorba despre un interes cu caracter economic caruia nu i se poate refuza a priori aptitudinea de a cadea în câmpul de aplicare al art. 1, daca are caracteristici de actualitate si de neconditionalitate asemanatoare, mutatis mutandis, celor retinute pentru dreptul de creanta. Notiunea de "interes economic" a fost invocata în diverse hotarâri, Curtea extinzând notiunea de "bun" la situatiile în care apar puse în discutie anumite interese economice ale unui subiect de drept, persoana fizica sau juridica, care pot sa se prezinte sub forma unor sperante legitime la obtinerea unor indemnizatii.[9]
Protejata în aceeasi masura ca si dreptul de proprietate deja obtinut, aceasta speranta legitima este o creanta certa cât priveste existenta sa, adica reprezinta dreptul cert al unei persoane de a obtine un bun. Astfel, daca, potrivit legii interne, o persoana are dreptul de a obtine un bun, iar acest drept este absolut incontestabil, se va considera ca persoana în cauza are o speranta legitima, aflata sub protectia conferita de Conventie.
Prin urmare, pentru a vorbi despre o speranta legitima si astfel de aplicabilitate a art. 1 din Protocolul nr. 1, trebuie sa existe un motiv rezonabil a se crede ca reclamantul urma sa beneficieze de acel bun sau interes cu caracter economic.
În celebra speta Viasu vs. România în fata Curtii Europene a Drepturilor Omului, instanta de la Strasbourg a teoretizat extrem de bine aceste situatii. Astfel Curtea, "reaminteste ca, în conformitate cu jurisprudenta sa, un reclamant nu poate sustine o încalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie decât în masura în care deciziile pe care le contesta se refera la «bunurile» sale în sensul acestei prevederi. Notiunea de «bunuri» poate cuprinde atât «bunuri actuale», cât si valori patrimoniale inclusiv, în anumite situatii bine stabilite, creante al caror titular demonstreaza ca acestea au o baza suficienta în dreptul intern si în virtutea carora reclamantul poate pretinde ca are cel putin o «speranta legitima» sa obtina exercitarea efectiva a unui drept de proprietate".[10]
De asemenea, Curtea a mai afirmat ca, speranta de a obtine recunoasterea subzistentei unui fost drept de proprietate ce s-a aflat o perioada lunga de timp în imposibilitate de exercitare efectiva, nu poate fi considerata un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. De acelasi regim beneficiaza si o creanta conditionala care se stinge prin nerealizarea conditiei.[11] În schimb, atunci când un stat contractant, dupa ce a ratificat Conventia, inclusiv Protocolul nr. 1, adopta o legislatie care prevede restituirea totala sau partiala a bunurilor confiscate de catre unui regim anterior, o legislatie similara poate fi considerata ca si cum ar genera un nou drept de proprietate, protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în favoarea persoanelor care întrunesc conditiile de restituire. Acelasi principiu se poate aplica si în privinta dispozitiilor de restituire sau de despagubire stabilite în baza unei legislatii adoptate înainte de ratificarea Conventiei, daca aceasta legislatie ramâne în vigoare dupa ratificarea Protocolului nr. 1.[12] În acelasi context, Curtea a statuat deja ca atunci când principiul restituirii proprietatilor confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de catre un stat, incertitudinea cu privire la punerea în practica a acestui principiu, fie ea de ordin legislativ, administrativ sau legat de practicile aplicate de autoritati, poate genera, atunci când persista în timp si în lipsa unei reactii coerente si rapide din partea statului, o omisiune a acestuia de a-si îndeplini obligatia de a asigura exercitarea efectiva a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (hotarârea Broniowski mentionata mai sus, Paduraru împotriva României, nr. 63.252/00, par. 92 si 112, 1 decembrie 2005). În speta, reclamantul a fost informat în luna iunie 2000, ca cererea sa de restituire, formulata în temeiul Legii nr. 1/2000, pentru un teren în suprafata de 16,63 ha, a fost admisa. Dreptul reclamantului la restituire a fost ulterior confirmat în mod constant si regulat de catre autoritati, fiind asadar stabilit cu certitudine în dreptul intern, asa cum era si obligatia de despagubire în caz de nerestituire în natura, astfel cum reiese din deciziile din 5 aprilie si 17 mai 2002, care valideaza înscrierea creantelor reclamantului pentru întregul teren. De altfel, acest aspect nu este contestat de Guvern. În aceste circumstante, Curtea considera ca reclamantul avea un "interes patrimonial" suficient de bine stabilit în dreptul intern, cert, irevocabil si exigibil, cu privire la care considera ca intra în sfera de aplicare a notiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie. Prin urmare, nerestituirea terenului pâna în prezent, în lipsa acordarii oricarei despagubiri, constituie o ingerinta în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale.[13]
7.2. Aplicabilitatea jurisprudentei CEDO în practica fiscala nationala
Articolele 11 si 20 ale Constitutiei României stipuleaza o prevalenta a Conventiei fata de legislatia nationala, si chiar fata de Constitutie în materie de respectare a drepturilor omului. În consecinta, instantele pot aplica jurisprudenta CEDO în mod direct, fara a trebui sa se adreseze Curtii Constitutionale o întrebare preliminara în aceasta materie. Curtea Europeana a Drepturilor Omului enunta un principiu de "loialitate conventionala" atunci când afirma (cauza Maestri c. Italia) ca: "rezulta din Conventie, în special din art. 1 ca, prin ratificarea acesteia, statele contractante se angajeaza sa procedeze în asa fel încât dreptul lor intern sa fie compatibil cu Conventia". Rezulta, pe cale de consecinta, ca statul trebuie sa adopte masuri de importanta generala în cazul în care violarea constatata îsi gaseste originea direct în norma de drept intern. Curtea a decis în cauza Vermeire c. Belgia, cu valoare de principiu, ca hotarârile sale sunt obligatorii, nu numai cu privire la situatia reclamantului într-o speta data, în care ea a constatat o încalcare a unui drept garantat de Conventie, ci si prin raportare la cauzele ce au generat o asemenea încalcare. Hotarârea instantei europene produce efecte juridice directe în ordinea juridica a statului în cauza, în sensul ca autoritatile sale trebuie sa înlature aplicarea acelor norme nationale ce sunt incompatibile cu prevederile Conventiei. Aceasta situatie se impune cu atât mai mult cu cât, pe planul ierarhiei normelor juridice, în statele contractante Conventia are o forta juridica superioara normelor interne.
În cazul nostru trebuie doar sa corelam definirea în jurisprudenta CEDO a bunului - corelativa dreptului de creanta cesionat cu practica fiscala ce identifica în art. 42 scutirea cedentului de la plata acestor impozite.
8. Tratamentul fiscal al cesiunilor dupa aprobarea Legii nr. 165 din 2013
Prevederile Legii nr. 165 din 2013 sunt clare în privinta plafonarii platilor catre cesionar. Astfel, potrivit prevederilor art. 24 alin. (2) "în dosarele în care se acorda masuri compensatorii altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau mostenitorii legali ori testamentari ai acestuia, se acorda un numar de puncte egal cu suma dintre pretul platit fostului proprietar sau mostenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzactionarea dreptului de proprietate si un procent de 15% din diferenta pâna la valoarea imobilului stabilita conform art. 21 alin. (6)".
În fapt, legea nu instituie un impozit suplimentar, ci o limitare a veniturilor ce vor fi încasate de catre cesionari.
Sistemul de despagubire propus prin lege este însa ciudat, pentru ca ramâne deschisa posibilitatea impozitarii veniturilor obtinute de fostii proprietari pentru sumele încasate cu titlu de despagubiri.
Pe de alta parte, sistemul de "compensare prin puncte" propus în baza Legii nr. 165/2013 nu este securizat, existând posibilitatea formarii unei "piete gri" a punctelor.
[1] A se vedea ÎCCJ, sectia de contencios administrativ si fiscal, decizia nr. 1221/2012, dosar nr. 911/46/2011, sedinta publica din 7 martie 2012.
[2] A se vedea ÎCCJ, sectia contencios administrativ si fiscal, decizia nr. 1011/2012, dosar nr. 291/54/2011, sedinta publica din 24 februarie 2012.
[3] A se vedea ÎCCJ, sectia de contencios administrativ si fiscal, decizia nr. 1221/2012, dosar nr. 911/46/2011, sedinta publica din 7 martie 2012.
[4] A se vedea în acest sens cu titlu exemplificativ, ÎCCJ, sectia contencios administrativ si fiscal, decizia nr. 1011/2012, dosar nr. 291/54/2011, sedinta publica din 24 februarie 2012; ÎCCJ, sectia contencios administrativ si fiscal, decizia nr. 1079/2012, dosar nr. 8660/1/2011, sedinta publica de la 28 februarie 2012.
[5] A se vedea ÎCCJ, sectia contencios administrativ si fiscal, decizia nr. 14 din 2012 în dosarul nr. 593/2/2011, pronuntata în sedinta publica din 10 ianuarie 2012.
[6] A se vedea textul deciziilor pe www.echr.coe.int
[7] A se vedea pe larg cesiunea de creanta în L. Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile, vol. II, Contractul, Ed. Univers Juridic, 2009.
[8] Referitor la problematica influentei Hotarârilor Curtii Europene a Drepturilor Omului asupra jurisprudentei Înaltei Curti de Casatie si Justitie si asupra legislatiei nationale a se vedea si lucrarea de licenta nepublicata C.D. Chereches, "Restituirea prin echivalent a imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 prin prisma jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului", Universitatea Babes-Bolyai, Facultatea de Drept, anul 2010, coordonator Radu Chirita.
[9] A se vedea C. Bîrsan, Conventia europeana a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I: Drepturi si libertati, Ed. All Beck, Bucuresti, 2005.
[10] A se vedea Draon împotriva Frantei [MC], nr. 1.513/03, § 65, CEDO 2005-IX.
[11] A se vedea Printul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98, § 83, CEDO 2001-VIII.
[12] A se vedea, printre altele, Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, par. 35 si 48-52, CEDO 2004-IX, Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, § 125, CEDO 2004-V.
[13] A se vedea Hotarârea din 9 decembrie 2008, în Cauza Viasu împotriva României (Cererea nr. 75.951/01), publicata în M. Of. nr. 361 din 29 mai 2009.
Conf. univ. dr. Ciprian PauN
Universitatea Babes-Bolyai
Facultatea de Stiinte Economice si Gestiunea Afacerilor
avocat în Baroul Cluj
Copyright Wolters Kluwer Romania SRL 2013