Despre iluminismul neoelen. Curentul de idei si canale de comunicare cu gândirea occidentala

Abstract

Curentul de idei si canale de comunicare cu gândirea occidentala, Bucuresti, Editura Omonia, 2015, 214 p. Volumul de fata cuprinde, în detaliu, o încadrare a Iluminismului neoelen în cel european, pe de o parte, prin analizarea etapelor evolutive ale acestui curent de gândire în arealul sud-est european, iar pe de alta, printr-o cercetare dominant comparatista a expresiilor acestuia din zonele periferice ale Europei, mai conservatoare. Pentru ca literatura era în acea epoca echivalenta întrucâtva cu eruditia, aceasta pastreaza cadrul conservator de referinta într-un sistem de valori controlat de morala ecleziastica traditionala. Revenind la Rigas Ferraios, sunt subliniate activitatile de traducere facilitate de acesta în perioada iluminista neoelena, care era un adevarat program editorial, însemnând totodata si un factor catalizator pentru înnoirea mentalitatilor, precum si a schimbului de idei între Rasarit si Apus, deceniul 1790-1799 fiind decisiv în context.

Anna TABAKI, Despre iluminismul neoelen. Curentul de idei si canale de comunicare cu gândirea occidentala, Bucuresti, Editura Omonia, 2015, 214 p.

Volumul de fata cuprinde, în detaliu, o încadrare a Iluminismului neoelen în cel european, pe de o parte, prin analizarea etapelor evolutive ale acestui curent de gândire în arealul sud-est european, iar pe de alta, printr-o cercetare dominant comparatista a expresiilor acestuia din zonele periferice ale Europei, mai conservatoare. Astfel, dinamica interna a manifestarilor sale a cunoscut mai multe faze de înflorire, începând cu Iluminismul timpuriu din vremea Mavrocordatilor, si pâna la nivelul superior reprezentat de Adamantios Korais. Pentru a întelege acest fenomen, subliniaza autoarea, este necesara cunoasterea literaturii clasice, dar si a celei crestine, precum si a traditiei ecleziastice patristice. Având drept punct de pornire cartea lui Konstantinos Th. Dimaras, Revolutia franceza si Iluminismul elen în jurul anului 1800, acest studiu extins urmareste, de asemenea, evaluarea importantei curentului iluminist, mai ales în cadrul Peninsulei Balcanice. De aceea, în prima parte a lucrarii, Definirea fenomenului. Istoricitate critica, cercetatoarea stabileste factorii catalizatori, printre care polimorfia geografica si iradierea multiculturala, având în vedere, de asemenea, rolul de vehicul cultural detinut de limba neogreaca în acea perioada. Începând cu patriarhul Kyrillos Loukaris si continuând cu Theofilos Korydaleas, Hrysanthos Notaras, Antonios Katiforos, se contureaza seria personalitatilor apartinând Iluminismului neoelen. Pe parcursul volumului, se încearca si o periodizare a manifestarilor iluministe din regiune, în felul urmator: aproape o jumatate de veac, din 1770 pâna în 1820, si mai târziu, din 1830 si chiar 1850 pâna în vecinatatea perioadei romantice; de altminteri, ,,primele decenii ale celei de-a doua jumatati a secolului al XVIII-lea se disting într-adevar prin densitatea si intensitatea sporita a curentului iluminist" (p. 31). În interiorul acestor delimitari, exista figuri iluministe care se remarca pe întreg teritoriul grec, dar si în zonele limitrofe, precum Evghenios Voulgaris, Iosipos Moisiodax, Dimitrios Katartzis, Nikiforos Theotokis, Vikentios Damodos, Methodos Anthrakitis, Theodoros Kavalliotis si altii. Astfel, între Iluminismul timpuriu si curba finala a etapei târzii, se circumscrie propensiunea catre o noua etica si o noua dezvoltare a societatii, iluminismul elen asimilând într-o maniera eclectica, dupa cum constata Anna Tabaki, diferite tendinte specifice curentelor occidentale corespunzatoare.

În partea a doua a cartii, despre Continuitatea istorica a elenismului, se mentioneaza mai întâi faptul ca modernitatea grecilor provine în mare masura din paradigmele Evului Mediu, iar termenii din acceptia comuna precum decadere, declin trebuie înlaturati, si înlocuiti în mod necesar cu viziunea unei tranzitii perpetue. În acest context, postbizantinism, neo-elenism ramân subordonate, pâna la un punct, si Antichitatii, printr -o serie de productii culturale reprezentate de ,,colectiile de gnome, ori textele cu caracter parenetic" (p. 40), dar si manuale de morala ori traduceri. Parafrazând ideea de baza a autoarei, intelectualitatea fanariota de atunci a asimilat continuitatea istorica a elenismului, Bizantul reprezentând o veriga de legatura în acest sens. Gândirea revolutionara a lui Rigas Ferraios Velestinlis constituie, de asemenea, un vector de sincronizare cu principiile iluministe occidentale. De fapt, liniile de intersectie între cele doua tipare culturale, cel vestic, si cel balcanic, trebuie cautate în neoclasicismul eroic înaintat de Revolutia Franceza, si miscarile succesive de eliberare de sub jugul otoman a sârbilor, românilor, si desigur a grecilor (vezi si Istoria vechii Dacii de Dionyssios Fotinos). Tot aici, mai apar ti unele puncte de divergenta, aflate între avânturile romantice care exalta perioada bizantina, si ,,reactiile spiritului iluminist", care totusi prezerva Antichitatea.

Astfel, în capitolul al treilea, mai specific, intitulat Iluminism si critica religiilor: experienta greaca, se încearca descrierea fenomenului neo-elen în context european, traditionalismul cunoscut grec delimitându-se în mod constant de ateism sau eterodoxie. Toate acestea sunt nuantate si prin intermediul scurtelor portretrizari ale personalitatilor vremii, un model reformator important fiind Adamantios Korais. O sectiune importanta din volum este dedicata Traducerii înteleasa drept canal de comunicare si culturalitate, în care se delimiteaza sfera si granitele literaturii în practica metafrastica, în contextul ,,reculului european al Iluminismului", iar o analiza speciala se refera la traducerile manuscrise si preluarea genurilor literare occidentale, autoarea schitând si un tabel aferent. De asemenea, un micro-studiu detaliat atrage atentia asupra unor codex -uri, unele dintre acestea regasite la Biblioteca Academiei Române, si asupra cazului traducatorului Ioannis Rallis. Cât priveste circulatia prozei, ,,aspecte variate ale fictiunii occidentale, romanul barocului, roman moral si filosofic, roman sentimental, genuri care au marcat secolele al XVII-lea si al XVIII-lea europene, patrund în cultura neogreaca prin traducerile manuscrise ale Iluminismului" (p. 95).

Dovedind un real interes si pentru consideratiile teoretice, Anna Tabaki traseaza câteva conceptii si teorii despre traducere din perioada care acopera întreg secolul al XVIII - lea, astfel de elemente de paratext fiind revelatorii pentru studierea fenomenului propriu-zis. Aceasta urmareste în detaliu asertiunile a trei reprezentanti importanti în acest domeniu: Moisiodax, Dimitrios Katartzis si Panayotis Kodrikas, trecând apoi în mod firesc înspre conceptiile pedagogice din traducerea greaca a unei lucrari elaborate de Charles Rollin, tot aici facându-se un demers comparatist între textul original si cel intermediar. Pentru ca literatura era în acea epoca echivalenta întrucâtva cu eruditia, aceasta pastreaza cadrul conservator de referinta într-un sistem de valori controlat de morala ecleziastica traditionala. Totodata sunt bine inserate asertiunile despre morala ale lui Dimitrios Darvaris, care impun o atitudine echilibrata, preluând elemente din scoala occidentala, î mbinate cu altele mai conservatoare, provenind chiar din gândirea aristotelica.

Revenind la Rigas Ferraios, sunt subliniate activitatile de traducere facilitate de acesta în perioada iluminista neoelena, care era un adevarat program editorial, însemnând totodata si un factor catalizator pentru înnoirea mentalitatilor, precum si a schimbului de idei între Rasarit si Apus, deceniul 1790-1799 fiind decisiv în context. Ca o completare a ideilor principale, cercetatoarea se ocupa de viziunea lui Adamantios Kora is, unul dintre cei mai de seama elenisti ai epocii (filolog, critic, editor de texte), asupra literaturii si teatrului, cu un impact deosebit în lumea neo-elena. Spre finalul cartii, un alt subcapitol contine referiri consistente la presa periodica iluminista, constatând ca ziarele erau istoria zilelor respective si ca acestea întruneau doua conditii: ,,descoperirea si încorporarea diferentei în educatia existenta, precum si cautarea fizionomiei nationale, drum complex care se îndreapta spre trezirea nationala" (p. 171). În Addenda se nuanteaza în mod adecvat preluarile cugetarilor lui Voltaire în ansamblul Iluminismului grec, fiind evidenta circularitatea demersului si ideea de integrare în context european.