Bucurestiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literara

Abstract

În Introducere, autoarea nu îçi propune sa clarifice abordarile metodologice ale noii discipline, lucru întreprins deja de alti cercetatori, dar se opreçte asupra elementelor care i s-au parut semnificative pentru analiza întreprinsa în carte; totodata, prezinta principalele grupuri care se ocupa în prezent de geografia literara: primul mentionat, deosebit de activ, fiinteaza în jurul seminarului "Vers une géographie littéraire?" (cf. p. 12), initiât de Michel Collot. Michel Collot, preluând conceptul de geocriticä de la Bernard Westphal, "propune o redefinire a acestuia, integrându-l unui triplet de termeni pe care îi considerä complementan çi care ar trebui sä elucideze directiile de analizä ale noii discipline: geografie a literaturii (care s-ar ocupa de contextul spatial în care sunt produse operele), geocriticä (ce ar studia reprezentärile spatiului în textele propriu-zise) çi geopoeticä (aceasta ar presupune studiul raporturilor dintre spatiu çi formele çi genurile literare)" (p. 17). O altä observalie importantä puncteazä faptul cä plimbärile personajelor sunt cele care dau ritmul naraliunii (cf. p. 107), scriitorul preferând monologul interior al acestora în locul intruziunii naratorului omniscient. §i, ca încä o confirmare a legäturilor care existä între om çi spaliul locuit, în cele douä romane, autoarea menlioneazä apropierea, aproape pänä la identitate, dintre evolutia psihicä a unor personaje çi spatiul intim în care acestea träiesc, atât de reprezentativ pentru ele: casa în ruina din Fundätura Mätäsari nu este altceva decât "o mise-en-abyme a stärii sufleteçti a lui Petru Anicet" (p.). Mai mult, ea provine dintr-un oraç de frontierä, ori elementele care tin de trecere se înscriu într-o geografie incertä (cf. p. 152).

Andreea RÀSUCEANU, Bucureçtiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literara, Bucureçti, Humanitas, 2013, 342 p.

Cartea cercetatoarei bucureçtene Andreea Rasuceanu deschide o directie mai putin urmata, pâna nu demult, de critica literara româneasca: aceea a studiului peisajului, a spatiului çi a transfigurarii acestora în çi prin opera literara, tending relativ recenta, cunoscuta mai ales sub denumirea de "geografie literara"17.

Cât priveçte opera lui Mircea Eliade, care s-a bucurat de-a lungul timpului de o multitudine de interpretari, autoarea propune o noua, pertinenta çi extrem de sensibila analiza, pornind de la metodele deja trasate în Occident de geografía literara: o radiografiere particulars, aça cum se va vedea, a locurilor în care se desfaçoara actiunea din romanele çi nuvelele autorului Nopfii de Sânziene.

Andreea Rasuceanu stabileçte o tipologie, pornind de la o spatialitate exterioara, aceea a oraçului, çi anume a Bucureçtiului interbelic al romanelor generationiste, a carui imagine este filtrata prin sensibilitatea çi trairile personajelor. Un al doilea element al tipologiei este reprezentat de un alt fel de Bucureçti, al misterelor çi semnelor, al subteranelor, precum în povestirea fantastica Pe strada Mântuleasa, sau al podului päräsit, convertit în spatiu initiatic, din Uniforme de general. Cel de-al treilea punct al clasificarii urmareçte elementele spatiale de legatura, ori care pot constitui o punte de trecere de la exterior la interior sau dintr-o dimensiune spatiala într-o alta: fereastra, tabloul, oglinda, fotografía, tramvaiul.

În Introducere, autoarea nu îçi propune sa clarifice abordarile metodologice ale noii discipline, lucru întreprins deja de alti cercetatori, dar se opreçte asupra elementelor care i s-au parut semnificative pentru analiza întreprinsa în carte; totodata, prezinta principalele grupuri care se ocupa în prezent de geografia literara: primul mentionat, deosebit de activ, fiinteaza în jurul seminarului "Vers une géographie littéraire?" (cf. p. 12), initiât de Michel Collot. Bertrand Westphal, inventator al conceptului de geocriticä (p. 12), face parte dintr-un al doilea grup de cercetätori de la Universitatea din Limoges, din Franca. Nume la fel de importante în disciplina care analizeazä prezenta spatiului, peisajului, çi legäturile sau interferentele geografiei cu literatura sunt cele ale cercetätorilor Kenneth White, Rachel Bouvet, Barbara Piatti, Franco Moretti. Însâ sintagma de geografie literarä apare pentru prima datä în Franta, în 1946, când André Ferré publica studiul Géographie littéraire, "în care sunt puse bazele metodei geografiei literare çi în care [...] Ferré atrage atentia asupra legäturilor inevitabile dintre istoria literarä çi componenta geograficä" (p. 14). În afarä de aläturarea de termeni "géographie littéraire" existä çi alte denumiri care trimit, practic, tot la studiul locurilor, spatiilor, peisajului çi al descrierii în opera literarä sau la legäturile care se pot crea între geografie çi literaturä. Astfel, autoarea aminteçte de "notiuni precum câmp ori spatiu literar" (p. 15) la Maurice Blanchot, de geocriticä la Bernard Westphal, de cronotopul lui Bahtin, de topografia romanescä ori de topologia socialä etc. În orice caz, toate aceste demersuri de studiere fie a spatiului literar în legäturä cu cel real, fie a literaturii de cälätorie, au meritul de a lärgi sfera conceptualä a studiului literaturii, demonstrând cä nu numai timpul, ci çi spatiul reprezintä un aspect la fel de important în interpretarea acesteia. Se çtie cä literatura narativä nu poate exista în afara unei axe temporale, însä cercetärile actuale, aça cum demonstreazä autoarea, certificä faptul cä dimensiunea spatialä este la fel de importantä: este amintitä, în acest sens, urmätoarea remarcä a lui Italo Calvino: "Harta geograficä, deçi staticä, include ideea de naratiune, e conceputä în functie de un itinerar, este o Odisee" (p. 28). Mai mult, prin opera literarä s-a ajuns la "metafora oraçului-carte, ale cärui bulevarde çi sträzi se sträbat asemenea rândurilor unei cär{i, [...], dezvoltatä de scriitori precum Julien Gracq, Vladimir Nabokov, Georges Perec, Italo Calvino [...]" (p. 16), la care s-ar putea adäuga çi contrbutia lui J.L. Borges sau, în literatura romänä, dacä ne gândim la spatiul bucureçtean dar çi la spatiu în general, aceea a lui Mateiu Caragiale, George Cälinescu, Cezar Petrescu, Ion Vinea, Mircea Cärtärescu ç.a.

Încercärile de definire çi clasificare ale ideii de spatiu literar/ geografie literarä sunt, precum se poate constata din Introducere, extrem de complexe. Michel Collot, preluând conceptul de geocriticä de la Bernard Westphal, "propune o redefinire a acestuia, integrându-l unui triplet de termeni pe care îi considerä complementan çi care ar trebui sä elucideze directiile de analizä ale noii discipline: geografie a literaturii (care s-ar ocupa de contextul spatial în care sunt produse operele), geocriticä (ce ar studia reprezentärile spatiului în textele propriu-zise) çi geopoeticä (aceasta ar presupune studiul raporturilor dintre spatiu çi formele çi genurile literare)" (p. 17). Un alt teoretician al spatiului, Franco Moretti, semnaleazä cä folosirea unei häfii poate clarifica logica internä a naratiunii, dând ca exemplu Comedia umanä a lui Balzac; astfel, reprezentarea vizualä a spatiului narativ poate da indicii, între altele, despre situarea socialä a personajelor (p. 25).

Îndeaproape analizatä în urmätorul subcapitol, Peisajul: "imaginea lumii" §i nostalgia depärtärilor, este notiunea de peisaj literar. Andreea Räsuceanu face un scurt istoric al caracterizärilor pe care scriitori sau critici literari l-au asociat peisajului, demonstrând, de asemenea, cä peisajul nu reprezintä o "fotografiere" fidelä a tinutului sau locului vizitat de scriitor, ci o anumitä imagine a lumii, transfiguratä prin sensibilitatea, cultura çi scriitura acestuia.

Un ultim subcapitol al introducerii, intitulat De ce Bucure§tiul lui Mircea Eliade, prezintä ratiunile în virtutea cärora autoarea a ales sä se ocupe, aplicând principiile geografiei literare, tocmai de Bucureçtiul literar/ livresc al lui Mircea Eliade, çi anume pentru cä "mitologia bucm^teanä instituitä de proza lui Mircea Eliade [...] oferä, probabil, cea mai completä imagine a oraçului din literatura româm" (p. 36), într-o dublä ipostazä, de oraç modern, dar çi patriarhal, al cartierelor labirintice uitate de timp, în care personajele descifreazä faimoasele semne eliadeçti. Pânä la urmä, una dintre problemele esentiale studiate de geografía literarä este aceea a transformärii spatiului real în spatiu fictional, a metamorfozärii unui peisaj într-o imagine mentalä, a distantei dintre lumea realä çi reprezentarea sa în opera literarä.

In al doilea capitol, Spaiiu narativ vs spaftu geografic în románele generaftoniste, este analizat, plecându-se çi de la sintagma eliadescä "geografie interioarä" (p. 45), spaliul geografic transfigurât literar în spaliu narativ, mai întâi în romanul Întoarcerea din rai çi, mai apoi, în celelalte romane generalioniste. Cititorul descoperä imaginea unui oraç al transformärilor antrenate de modernitate, diferit de cel mitic, patriarhal din nuvelele la care se va face referire în capitolul urmätor. Aça cum s-a mai observat, conchide autoarea, se poate vorbi, privitor la proza lui Mircea Eliade, de "douä tipologii ale spaliului çi, implicit, de douä tipuri de geografie - una miticä, simbolicä [...], çi una realä, ce coincide cu topografía autenticä a Bucureçtiului interbelic" (p. 47).

Romanele realiste se desfaçoara într-un perimetru geografic comun, eroii acestora pornind de la date reale pentru a le transfigura apoi în elemente de geografie personalä, intimä. Protagoniçtii romanelor lui Eliade sunt atât de legali/ marcali de spaliul bucureçtean, încât convertesc lumea exterioarä, realä într-un "atlas interior", personal, iar traseele lor sunt întotdeauna în concordanlä, mai mult, chiar, dictate de stärile interioare. De asemenea, schimbärile majore din viala politicä romäneascä a acelor ani se reflecta în geografía exterioarä/vs/interioarä a personajelor: astfel, Calea Victoriei, adeväratä axä a vielii mondene bucureçtene în prima parte a Întoarcerii din rai, îçi pierde în partea a doua, în ochii lui Pavel Anicet, vechea strälucire, întunecatâ acum de sumbrele evenimente ce aveau sä schimbe total vielile personajelor. Se stabileçte, astfel, remarcä Andreea Räsuceanu, o legäturä intrinsecä între personaj çi spaliul traversat, "participant" la träirile çi stärile acestuia. Mai mult, principalele momente narative ale romanului sunt asociate unor puncte spaliale-cheie, situate pe harta oraçului. Astfel, plecând de la aceste puncte aparlinând universului exterior, lumea romanescä le conferä o mcärcäturä simbolicä, creându-se o geografie aparte, ce line de logica interioarä a gândirii personajelor. Dacä în romanele de tinerele acliunea se petrece cel mai des în jurul Cäii Victoriei, supranumitä de personaje çi Bulevardul, "axa ce ordona viala mondenä bucureçteanä, de-a lungul cäreia se aflau principalele puncte de atraclie - cafenele, baruri, restaurante" (p. 52) -, exercitând "o putere magneticä asupra locuitorilor oraçului, pentru cä ei çtiu cä aici pulseazä cel mai puternic viala acestuia" (p. 80), în nuvelele fantastice, observä autoarea, se va vedea cä scriitorul preferä o altä zonä, mai exact Mântuleasa - Pache Protopopescu - Foiçorul de Foc. Oraçul participä, simbolic, la drama bucureçtenilor atunci când lugubrul sunet al sirenelor de la Atelierele Grivila anunlä o schimbare, în räu, care se va abate asupra lor: "Bucureçtiul familiar, liniçtitor, suferä o metamorfozä radicalä, devenind un oraç al haosului çi rätäcirii înspäimântate" (p. 83).

In urmätorul subcapitol, O topologie socialä a oraçului - câteva plimbäri prin labirintul citadin, autoarea evidenfiazä legäturile dintre spaliu çi "dinamica socialä" a personajelor: în Huliganii, spre deosebire de Întoarcerea din rai, familia Anicet tràieçte într-un spaliu al periferiei, în opozilie cu centrul Bucureçtiului, cu luxul çi viala de acolo. Foçti moçieri scäpätali, Anicelii sperä neîncetat sä se poatä reîntoarce în zona cartierelor de lux, sä poatä päräsi cäsula mizerä aflatä într-o mahala, la capätul tramvaiului 14. Autoarea conchide cä în romanul Huliganii se poate vorbi de o topologie socialä (cf. p. 90), precum în multe din narafiunile balzaciene, unde acliunile personajelor sunt conduse de permanenta dorinlä a accederii în foburgurile centrale çi elegante ale Parisului, aceeaçi näzuinlä a eroilor fiind mregistratä çi în romanul Manhattan Transfer al lui Dos Passos. Ori, se çtie cä Eliade era un admirator al celor doi scriitori.

Ultima parte a celui de-al doilea capitol, Oraçul "epileptic". Binomul timp-spaÿu în Huliganii çi Întoarcerea din Rai, este centratä pe noua aparenlä a oraçului în cele douä romane eliadeçti. Peisajul urban trece printr-o adeväratä metamorfozä, este total reconfigurat, iar angoasa, agitalia sterilä care îl dominä o reflectä, de fapt, pe aceea a locuitorilor säi. O altä observalie importantä puncteazä faptul cä plimbärile personajelor sunt cele care dau ritmul naraliunii (cf. p. 107), scriitorul preferând monologul interior al acestora în locul intruziunii naratorului omniscient. §i, ca încä o confirmare a legäturilor care existä între om çi spaliul locuit, în cele douä romane, autoarea menlioneazä apropierea, aproape pänä la identitate, dintre evolutia psihicä a unor personaje çi spatiul intim în care acestea träiesc, atât de reprezentativ pentru ele: casa în ruina din Fundätura Mätäsari nu este altceva decât "o mise-en-abyme a stärii sufleteçti a lui Petru Anicet" (p.).

Spre o geografie miticä, urmätorul capitol, analizeazä (din punct de vedere spatial) patru nuvele: Pe strada Mântuleasa, In curte la Dionis, Uniforme de general çi Incognito la Buchenwald. Acestea refac o "geografie träitä", "sentimentalä", observa autoarea pe urmele lui Julien Gracq. Pornind, iaraçi, de la geografia obiectivä, atât de familiarä scriitorului, a Bucureçtiului päräsit odatä cu plecarea în exil, nuvelele reconfigureazä o retea de locuri devenite adevärate toposuri ale prozei eliadeçti: Casa Calomfir, pivnitele - conectate la o altä dimensiune spatio-temporalä, aproape miticä - de pe strada Mântuleasa, camera Sambô, podul din Uniforme de general, reprezintä tot atâtea puncte-cheie ale lumii/ lumilor imaginare çi ale fantasticului eliadesc. Trebuie fäcutä deci în mod clar, distictia între oraç çi imaginea mentalä a acestuia, care va prinde conturul reveriilor intime ale scriitorului. Mai mult, geografia träitä se va preschimba într-o geografie miticä, sacrä, al cärei punct central este format de strädutele labirintice din zona Mântuleasa.

În cele ce urmeazä, Andreea Räsuceanu mcearcä sä clarifice aspecte precum punctele de convergentä dintre Bucureçtiul apartinând nuvelelor çi cel real, eventualele indicatii topografice false çi semnificatiile simbolice ale triunghiului magic de sträzi Mântuleasa, Popa Soare çi Pache Protopopescu. Concluzia ar fi, conchide cercetätoarea, cä oraçul din Pe strada Mântuleasa este unul totalmente desprins de real, reconfigurat "de filtrul memoriei în datele sale esentiale, arhetipale" (p. 140).

Capitolul al IV-lea, Bucureçtiul insular din Nuntä în cer, debuteazä cu câteva precizäri asupra protagonistei romanului, Ileana-Lena, figurä emblematicä ce nu apartine în mod clar unui spatiu bucureçtean cunoscut, bine determinat. Mai mult, ea provine dintr-un oraç de frontierä, ori elementele care tin de trecere se înscriu într-o geografie incertä (cf. p. 152). Bucureçtiul din Nuntä în cer se aseamänä pSnä la un punct cu oraçul din romanele generationiste, çi, totuçi, la un moment dat este recompus în functie de evolutia poveçtii de dragoste çi psihologia cuplului Ileana-Mavrodin. Cei doi rätäcesc într-un mod dezordonat printr-un Bucureçti încântâtor, înnobilat de culorile toamnei, revenind pe anumite sträzi doar pentru a se bucura de senzatii vizuale, olfactive etc. Spatiul este, prin urmare, abordat "într-o manierä diferitä, neconventionalä, personalä, care sä implice perceptia, propriile emotii, propria afectivitate" (p. 159). Ne apropiem mai mult de o psihogeografie, conchide autoarea, decât de o geografie precisä (p. 158). În acest roman, existä douä tipuri de spatiu, unul al Bucureçtiului modern, al bulevardelor täiate geometric, al automobilelor çi tramvaielor, altul al vechiului oraç, cu strädute pline de farmec çi mahalale pitoreçti. Primul evocä ordinea, luciditatea, al doilea "e teritoriul träirii eliberate de orice constrângere, al exaltärii erotice" (p. 164).

În urmätorul capitol, Oraçul în miçcare sau vehiculele modernitäfii, autoarea surprinde rolul jucat de un vehicul foarte modern çi apreciat pentru începutul de secol XX bucureçtean, tramvaiul. Pentru scriitor, este vorba de tramvaiul 14 prin excelentä, ocupând un loc important în geografia sa personalä çi fascinându-l încä din copilärie. Rolul faimosului vehicul în proza lui Eliade este fie metaforic (precum în La iigänci), fie acela de a puncta diverse destinatii-cheie pe harta oraçului, aça cum se întâmplä în romanele generationiste sau în Noaptea de Sânziene. În povestirea La iigänci, demonstreazä cu deosebitä pertinent autoarea, tramvaiul joacä un rol central, este un "vehicul metafizic" (p. 230) cu rol initatic çi de trecere, ce îl transportä pe Gavrilescu spre o altä lume/ dimensiune, la fel ca maçina din Nopii la Serampore sau aceea din Noaptea de Sânziene.

Cel de-al çaselea capitol, Fereastra: obiect mediator-discriminator, analizeazä rolul ferestrei çi, mai apoi, al unor "false" ferestre, precum tabloul, oglinda çi fotografia în proza lui Mircea Eliade. Autoarea porneçte de la ideea cä fereastra reprezintä "o frontierä care separä douä lumi", un prag de trecere çi, aça cum scrie Philippe Hamon, prezenta ferestrei în povestire anuntä negreçit o descriere; de asemenea, fereastra constituie un liant între trei spatii: un loc închis, un loc intermediar çi un loc deschis. În Domniçoara Christina, fereastra detine un rol central, deoarece întreaga nuvelä se bazeazä pe dialéctica interior/ exterior, luminä/ întuneric, víala/ moarte.

Capitolul Peisaj §i perspectiva în nuvela §arpele vizeazä modalitälile în care se contureazä peisajul literar în mai sus amintitul text fantastic. §i de aceastä data, autoarea realizeazä o inspiratä çi amänunlitä analiza unui nou tip de peisaj. Nu mai este vorba de cel citadin, oarecum märginit, ci de unul al deschiderii aproape nesfârçite spre zare, câmpia, märginitä uneori de pädure, un adevärat labirint vegetal. Câmpia çi pädurea, observa Andreea Räsuceanu, constituie, în opera lui Mircea Eliade, "spalii ce camufleazä posibilitäli de evaziune într-o realitate paralelä, deschideri secrete cätre sacru" (p. 287).

Cartea Andreei Räsuceanu, propunându-çi sä deschidä o perspectivä nouä în literatura criticä romäneascä, revitalizând demersuri critice rämase oarecum izolate, demonstreazä într-o manierä organizatä, extrem de bine documentatä çi originalä în egalä mäsurä, cât de important este rolul jucat de spaliu în naraliune, aläturi de alte elemente decisive în analiza naratologicä. Analiza cercetätoarei bucureçtene, o radiografiere complexä asupra geografiei pe care Mircea Eliade o creeazä prin opera sa literarä, va constitui, cu siguranlä, un imbold în aparilia/ scrierea altor lucräri centrate pe studiul apropierilor çi diferenlelor dintre geografía realä, obiectivä çi cea subiectivä, a operei literare.

Footnote

17 Ar trebui, poate, precizat ca obiectul de studiu al geografiei literare cunoaçte mai multe directii, prima fiind componenta geografica, urmarind punctele existente pe harta çi care se regasesc mai apoi çi în opera literara, o a doua componenta pornind de la spatiul/ geografía reale çi ajungând la o reorganizare çi reinterpretare a acestora gratie subiectivitatii/ trairilor, afectelor scriitorului, çi apoi, în interiorul lumii romaneçti, a personajelor, naratorului etc.