Florile din Tarbes sau Teroarea în Litere

Abstract

Wälämintele pe care le extrage Paulhan de aici sunt aplicabile societälii în derivä çi scizionare din preajma primului räzboi mondial, cäci la fel cum proverbele malgaçilor nu ascund o înlelepciune milenarä, un "ce" spiritual, accesibile doar inilialilor, nici cliçeele nu vin la pachet cu valori çi sensuri prestabilite, fiind supuse interpretärilor çi nevoilor de moment. Primul capitol iniliazä demersul cu o alegorie despre izgonirea Literelor din cetate: la intrarea în grädina publicä din Tarbes stä o inscriplie care interzice accesul cu flori în mänä, probabil ca sä nu fie confundate cu acliuni de vandalism. De aceea, pentru Paulhan, Teroristul este un perpetuu misolog, întrucât demersurile sale nu sunt fundamentate pe niciun argument rational: el nu vede bârna din ochiul lui, punând influenta limbajului doar pe seama altora, färä sä se întrebe dacä retorica, procedeul sau locul comun au fost folosite ca simple tehnici sau ca profesiune de credintä. Pânâ la urmä, cititorul este cel care interpreteazä opera literarä conform cu imaginatia sa: atent la modalitätile de exprimare, el vede în artä un joc de strategie, atent, rnä, la emotia pe care o transmite, o considerä doar ca pe un proces de gândire.

Jean PAULHAN, Florile din Tarbes sau Teroarea în Litere, traducere, prefalä çi note de Adrian Tudurachi, Iaçi, Editura Universität "Alexandru loan Cuza", 2015, 226 p.

Cartea lui Jean Paulhan este prima traducere în limba romänä a eseului publicat în "Nouvelle Revue Française", în 1936, çi apärut în volum, în 1941, ca urmare a suscitärii unui interes internalional (începând cu anul 2000, s-au fäcut traduceri în limbile rusä, englezä, germanä, spaniolä) de reconsiderare a cliçeului din perspectivä literarä, dar, mai cu seamä, ca menire socialä. Prefala lui Adrian Tudurachi, intitulatä De la cli§ea la avangardä, un veritabil studiu despre istoria cliçeului, este revelatoare pentru înlelegerea textului lui Paulhan, o scriere alambicatä, täios ironicä, indisciplinatä çi teatralä.

Jean Paulhan (1884-1968), fiul lui Frédéric Paulhan, cel care a scris un excelent studiu despre minciuna în artä, a fost director la "Nouvelle Revue Française", membru al Academiei Franceze, apropiat al avangardei pariziene, etnograf ce a studiat limba çi obiceiurile malgaçilor din Tananarive çi a fost implicat în al doilea räzboi mondial de partea Rezistenlei. În legäturä cu aceste contextualizäri biografice, Adrian Tudurachi observä avenit contiguitatea cu formularea unei teorii despre locul comun: revolulionarismul, contactul cu o culturä arhaicä, cunoaçterea intimä a avangardelor au marcat preocuparea autorului francez pentru cliçeu. Paradoxalä însolire: în ce fel pot fi puse în balanlä revolulionarismul çi anarhia cu descoperirea locului comun, aceastä imitalie, uzurä çi frazeologie goalä? Se pare cä pasiunea pentru cliçeu al lui Jean Paulhan, aratä Adrian Tudurachi, izvoraçte din observaliile fäcute de cätre acesta, în timpul celor trei ani petreculi în Madagascar, asupra proverbelor malgaçe, care, departe de a obscuriza niçte sensuri primare, provenite din aça-zisul limbaj angelic, când între lucruri çi cuvinte exista o unitate indisolubilä, sunt luate ca atare de cätre aborigeni, imitate färä nicio condilionare de sens çi utilizate ca mijloc de comunicare, chiar çi în cazul disensiunilor între membrii comunitälii. Wälämintele pe care le extrage Paulhan de aici sunt aplicabile societälii în derivä çi scizionare din preajma primului räzboi mondial, cäci la fel cum proverbele malgaçilor nu ascund o înlelepciune milenarä, un "ce" spiritual, accesibile doar inilialilor, nici cliçeele nu vin la pachet cu valori çi sensuri prestabilite, fiind supuse interpretärilor çi nevoilor de moment. Cliçeul, açadar, s-ar construi pe un echivoc: pe de o parte, este imitate a unor structuri, dar, pe de altä parte, tocmai pentru cä imitä doar structuri, fiind, adicä, doar o repetidle a limbajului, este çi creativ, aplicabil unor realitäli contrarii, de unde çi accesibilitatea sa. Iatä revoluta lui Paulhan: cliçeul, ca metodä de proletarizare a literaturii, locul comun, ca formä de democratizare, dezierarhizare a societälii. Sunt apropiate aceste refleclii de eseul lui Walter Benjamin, Opera de artä în epoca reproductibilitäfii mecanice, citat çi de Adrian Tudurachi în prefalä. Pentru Benjamin, modernitatea conduce la o scädere a important pe care o delinea, pânâ în acest moment, capodopera, a acelei aure, care nimba opera de artä, în favoarea unei arte ce poate fi reprodusä, imitatä ad infinitum, precum cinematograful çi fotografía. Acest telescopaj este conectat de necesitatea unei adaptäri a omului modern la asaltul de informalii care i se oferä çi la viteza schimbärilor, caz în care artei îi revine menirea de a valorifica neatenlia, distraclia, care sä permita aceastä adaptare. Tot despre o artä reproductibilä, consumabilä, este vorba çi în eseul lui Jean Paulhan. Care este, atunci, locul avangardei, în acest elogiu al cliçeului? Paulhan se apropiase de miçcarea avangardistä, chiar în faza ei de pionierat, delinând un rol central în formularea noilor direclii. Asemänarea dintre cliçeu çi avangardä nu este prea greu de intuit: pe längä cooptarea sloganului, a reclamei çi reportajului, cliçeul era maçinäria perfectä pentru a "strica" gustul burghezului pentru capodopere, prin colportarea çi distorsionarea lor. Cu toate acestea, între cliçeul avangardist çi cliçeul lui Jean Paulhan, existä un divorl, bine nuantat de Adrian Tudurachi: dacä dadaiçtii se foloseau de cliçeu pentru anihilarea tuturor regulilor, pentru Jean Paulhan reinventarea cliçeului urmärea sä gäseascä, în final, tot cliçeul, de unde încercarea de a coagula o retoricä a modernitälii. O retoricä, însä, specific paulhanianä, care sä transforme în cliçeu orice formulä literarä, chiar çi pe cea mai anarhicä; în fond, çi avangardele ajung sä se clasicizeze.

Eseul lui Jean Paulhan este alcätuit din trei pärli: Portret al Terorii, care mcondeiazä demersurile "teroriste" ale criticii literare de a pune la coll locurile comune, Mitul puteriicuvintelor, în care autorul vorbeçte despre iluzia çi neîncrederea în limbaj, çi Invenfia unei retorici, care propune disciplina retoricii, ca alternativä la Teroare. Primul capitol iniliazä demersul cu o alegorie despre izgonirea Literelor din cetate: la intrarea în grädina publicä din Tarbes stä o inscriplie care interzice accesul cu flori în mänä, probabil ca sä nu fie confundate cu acliuni de vandalism. De fapt, Jean Paulhan polemizeazä cu pretenlia scriitorilor moderni de a alcätui un limbaj pur, ex nihilo, färä memorie çi tradilie, care, aça cum considerä Apollinaire, Mallarmé, Paul Valéry sau André Bréton, ar putea accesa partea spiritualä din om, acel "ceva" imperceptibil çi inefabil. Dupä Pualhan, însä, rezultatul ar fi, atunci, o "literaturä în stare sälbaticä", färä stil, färä artä, în care se blameazä romanescul din roman, poeticul din poezie çi teatralul din teatru. "Cei vechi" çtiau mai bine: arta este repetilie a unui limbaj deja exersat, încercat, imitalie a modelelor, çi nu originalitate, aceastä pretenlie modernä, cu rädäcini în începuturile romantismului. "Teroarea" ar fi, açadar, o rupturä cu locul comun, cu modelul çi convenlia, o pulverizare totalä a limbajului, suspectat de o infidelitate falä de gândire, întotdeauna mai profundä, mai nuanlatä çi mai subtilä. Aceasta este violenla "omului mut", care çi-ar dori sä înlocuiascä prin täcere limbajul. §i totuçi, în pofida acestei "maladii a expresiei", se scrie, drept pentru care Paulhan distinge douä "alibiuri" prin care scriitorii ajung sä se justifice: "autorul diferit" çi "autorul iresponsabil". Primul "alibi", "autorul diferit", are în vedere un radicalism falä de limbajul moçtenit al Literelor çi se vrea revolulionarul care sä instituie o nouä sintaxä, o nouä gramaticä, o "oarecare alchimie" a limbii (Alchimie du Verbe e titlul unui poem de Rimbaud!). "Autorul iresponsabil", pe de altä parte, se referä la "inocenla" scriitorului, care se lasä "vorbit" sau "scris", în voia unei puteri interioare, a "spiritului säu profund", de necontrolat. Açadar, nu este el cel care a impus cliçeul, ci "altceva", un je ne sais quoi difuz, indefinibil. Din toate acestea, aratä Paulhan, rezultä o adeväratä fricä în fala cuvintelor, Remy de Gourmont, Antoine Alballat sau Marcel Schwob resping cliçeul ca pe un "räu de limbaj", une idée reçu mänä în mänä cu prostia çi räutatea (Flaubert dixit!). Locul comun, spun "teroriçtii", traduce, pe de o parte, o inerlie a gândirii, iar, pe de altä parte, o luare în posesie a limbajului asupra celui care scrie. Se pare cä ar exista o "putere a cuvintelor", frazeologie, verbalism, idei primite de-a gata, toate aceste tare denuntate de modernitate (devenite ele însele cliçee - dreptatea e tot a lui Paulhan), care îl constrâng pe scriitor, strivindu-l sub greutatea lor. De aceea i se cere scriitorului sä fie "autentic", adicä sä gäseascä în el partea naivä, purä, nefiltratä de cuvinte, de parcä autenticitatea n-ar fi ea însâçi un cod estetic, un artificiu, o strategie, iar literatura ar putea fi gänditä în lipsa stilului çi a artei. Anticalofilism çi autenticitate: douä concepte în care cu u§urin$ ar putea fi recunoscut çi Camil Petrescu, scriitorul care practic s-a impus în canonul modernismului interbelic çi care au fäcut ,^coalä" çi în literatura romänä. Nu cä ar fi de condamnat în calitatea lor de strategii literare, ci doar în pretendía lor de a suprinde natura genuinä, esentialä a omului, susträgändu-se maladiei limbajului. De fapt, "minciuni estetice" amändouä, au devenit, cu timpul, locuri comune. Jean Paulhan a intuit bine cä finalitatea oricärui crez este sä cadä în formulä, sä se transforme, adicä, în cliçeu.

Partea a doua extinde reflecta lui Jean Paulhan despre "mitul puterii-cuvintelof'. În centrul acestui mit, Jean Paulhan îl plaseazä pe Bergson, ca filozoful-terorist al modemitätü. Bergson, cum se çtie, considerä cä exista o gândire esentialä, profundä çi indicibilä, dar care ajunge sä fie falsificatä de eul nostru conventional, care cautä sä o exprime. Astfel, limbajul ar obtura calea spiritului, cliçeul fiind, în acest caz, cel mai mare duçman al gândirii autentice. Adicä ce i se cere scriitorului? Intuitia, durata, fluxul conçtiintei, toate acestea în lipsa limbajului? Ba chiar criticului i se cere sä coincidä cu spiritul creatorului. "Metoda" pe care o foloseçte Teroarea împotriva limbajului, numitä generic de Paulhan îngrijorare (în francezä, souci), constä în decelarea între materie çi spirit, între semn çi idee, altfel zis, "mitul puteriicuvintelof' sugereazä cä ideea valoreazä mai mult decât expresia, spiritul mai mult decât materia, cä limbajul pericliteazä gândirea mistificând-o, çi cä mdärätul oricärui sens se poate dibui o preocupare eternä pentru cuvinte. De aceea, pentru Paulhan, Teroristul este un perpetuu misolog, întrucât demersurile sale nu sunt fundamentate pe niciun argument rational: el nu vede bârna din ochiul lui, punând influenta limbajului doar pe seama altora, färä sä se întrebe dacä retorica, procedeul sau locul comun au fost folosite ca simple tehnici sau ca profesiune de credintä. Pânâ la urmä, cititorul este cel care interpreteazä opera literarä conform cu imaginatia sa: atent la modalitätile de exprimare, el vede în artä un joc de strategie, atent, rnä, la emotia pe care o transmite, o considerä doar ca pe un proces de gândire. Greçeala Teroristului stä în aceea cä admite doar prima variantä ca pe un adevär irefutabil. Jean Paulhan examineazä, în schimb, importanta cliçeului, considerând cä, de fapt, repetitia, obiçnuinta, banalitatea asigurä libertatea gândirii, fiindcä cel care acceptä sintagmele çi frazele gata formulate se poate läsa în voia ideilor. Pe de altä parte, cliçeul este reinventare în limitele conventiei. Paulhan a observat cä repetitia produce fascinatie çi pläcere, creând impresia unei prospetimi savuroase odatä cu fiecare rostire. Scopul literaturii nu este de a inventa un limbaj de la zero (or, nu în acest caz devine scriitorul obsedat de cuvinte?), ci de a surprinde cititorul cu fraze primite de-a gata, "ca çi cum" ar fi folosite pentru prima datä.

Partea a treia a eseului, Invenfia unei retorici, continuä polemica împotriva demersurilor "teroriste", propunând totodatä o nouä disciplinä care sä se mtreteasä în jurul unei filozofii a cliçeului: este vorba despre o retoricä modernä, care, departe de a semäna cu un iventar de tehnici çi procedee literare ca cele vechi, cautä sä încorporeze limbajul dezarticulat al modernitätii çi avangardelor, la fel cum ratiunea reuçeçte sä încapsuleze absurdul. Capitolul preludeazä acest omagiu adus retoricii cu o reductio ad absurdum, în care Paulhan mcearcä sä justifice directiile Terorii, declarându-se, în secret, terorist, ca însemn al trecutului säu avangardist. În fond, aça cum aratä Adrian Tudurachi în prefatä, retorica lui Paulhan este "o retoricä de dupä dezastru". "Reproçul" pe care Teroarea îl aduce limbajului constä în infidelitatea expresiei fatä de gândire. Or, Paulhan cautä o reconciliere cu aceastä infidelitate, nu prin postularea unei "säräcii" a limbajului, ci prin deturnarea ei cätre cliçeu: "Retorica nu vede în febrä sau în noutate decât unul dintre evenimentele despre care discutä scriitorul" (p. 162). Iluzia pe care o alimenteazä "mitul puterii-cuvintelof' se destramä atunci când limbajului nu i se concede decât o funche lingvisticä, iar cliçeul este acceptât ca simplu cliçeu, tara capacitäti mistice. Dimpotrivä, cliçeul este un "eveniment al limbajului", deoarece prin reutilizarea aceloraçi formule de expresie, prin compromisul fäcut limbajului (numit de Paulhan Mentenanfa), este liber sä se îngrijeascâ mai mult de sensuri, sentimente, evenimente. Pe de alta parte, retorica este o încercare de reparare a divor(ului dintre scriitor çi cititor (Paulhan îl avea în vedere pe cititorul comun, al cärui bun-simt fusese condamnat de poeticile avangardiste), raport pe care eseistul îl imagineazä ca vorbire angajata în cotidian, preferând sä se refere mai curând la vorbitor çi interlocutor (le parlant çi le parlé, în francezä), ca çi cum cei doi ar fi angajati într-un perpetuu dialog. Mai mult decât atât, retorica reface comunicarea dintre oameni, çi într-un sens comunitatea, chiar în mijlocul disensiunilor, de unde dimensiunea eticä a eseului paulhanian, ce postuleazä un nou acord social. Paulhan a observat bine cum clivajul dintre scriitor çi public, care are ca punct de plecare ruptura romantismului de modelele consacrate, poate crea deriziune, çi cum fraza dezarticulatä a modernistilor ajunge sä afecteze çi discursul omului obiçnuit (James Joyce märturisea în legäturä cu romanul Ulise: "I've put in so many enigmas and puzzles that it will keep the professors busy for centuries arguing over what I meant"16, profesorul fiind probabil modelul omului cuminte çi açezat). Or, banalitatea, aratä Paulhan în addenda acestui eseu, este mai greu de cuprins decât ceea ce iese în afara tiparelor ("un poem suprarealist se imitä mai uçor decât un sonet"), de unde rezultä cä orice revolucionar are datoria sä îçi tipizeze gesturile, acordându-le drepturi în cetatea oamenilor comuni.

Eseul lui Jean Paulhan invitä la o lecturä incitantä, ridicând dileme çi punând sub semnul mtrebärii poeticile moderniste çi avangardiste ale secolului al XX-lea, prin revendicarea cliçeului ca loc central în literatura. Apollinaire, Mallarmé, Valéry, Proust sau Joyce sunt chestionati nu în privinta valorii literare (dealtminteri, pentru Paulhan, "valoarea literarä" este un concept discutabil, la fel ca pentru Antoine Compagnon câteva decenii mai târziu), ci în privinta unei conduite literare, care pretinde dreptul de a prncede cätre o diseminare a limbajului çi, prin aceasta, a întregii literaturi scrise pâm la ei. În fond, Teroarea nu se poate sustrage cliçeului, eçuând, în cele din urmä, prin repetida aceloraçi formule non-conformiste, într-o Retoricä beneficä çi umanistä.

Footnote

16 Richard Ellman, James Joyce, New York, Oxford University Press, 1982, p. 521.