Lacrime Veneris: mic eseu pseudo-ovidian despre sexualitate

Abstract

The Medio-Latin poem entitled in manuscripts De Vetula (About an Old Woman) is an anonymous work. Written by a cleric in 13th century France, it looks like the poet Ovid's imaginary autobiography including three distinct phases in the protagonist's life corresponding to the three books the poem is divided into: when the false Ovid was "in the service of love" (quando vacabat amori: the first book), "the occasion to change the way of living" (qua re mutabit: the second book) and "his new life" (quomodo postea vixit: the third book). From a man who loves life's worldly pleasures, the protagonist, under the impact of a great disappointment, might have become a sober scholar completely engrossed into science till he should have reached the hypostasis of predicting Savior's imminent birth. The narration is often interrupted or, as a matter of fact, competed by various digressions, especially with cosmological, philosophical, theological, physiological and sociological content. In this last respect, sexuality is given a unique treatment in a number of passages in the first two books: the physiological and sociological viewpoint intertwine here with an emulation of Ovid's work, in particular with corresponding passages from Ars amandi and from Amores. Male sexuality is concisely treated, mainly in metaphorical terms, while female sexuality is described in more detail especially from a sociological point of view; the author analyzes mainly the female behaviour in hazardous situations of illicit love with which the virgin, the adulterous wife and the widow in her early years are confronted to different degrees, especially in pregnancy situations. In this context, the tragic fate of the young widow draws particular attention when she is compelled to commit infanticide. In such situations the fate of men who induce adultery is only tangentially tackled, except for the one who became the victim of a jealous husband. A special aspect is represented by the detailed and "technical" description of the sexual intercourse in its successive stages and especially the corresponding fragment from Ars amandi. Such a way of tackling the theme of sexuality, as a very delicate and risky field in the medieval constellation, reveals the author of De vetula poem to be a wise cleric, with a deep and subtle knowledge of certain human and situational factors.

Headnote

Key-words: survival of Antiquity, medieval poetry and science, sexuality, gender research

In memoria româncelor care, încâlcând legea anti-avort a regimului Ceaucescu, au ajuns sä-§i piardä viafa ori sä se nenoroceascä pentru totdeauna.

Poemul scris în hexametri §i intitulât în manuscrise De Vetula sive De mutatione vite este databil catre jumätatea secolului al XIII-lea. Trama sa narativä este deseori estompatä de ample digresiuni cu caracter enciclopedic în care întâlnim în mod preponderent pasaje cu confinut fie cosmologic, teologic sau filosofic, fie fiziologic ori sociologic1. Este introdus de o scurtä notifä în prozä, un accessus auctoris mai special, în care se fabuleazä descoperirea ineditului ovidian într-un mormânt din cimitirul oraçului Dioscoris din Colchida (Klopsch 1967: 193). Este cumva un Fälschungstopos uzat înca din antichitatea târzie de a§a numifii PseudoDictys §i Pseudo-Dares, pretinçi autori autentici de relatäri asupra räzboiului troian. Un argumentum în versuri scris de imaginarul protonotar Leon aflat în slujba împâratului bizantin Vatatzes rezuma cuprinsul operei scrisä chipurile de Ovidiu, pe timpul exilului, spre autoconsolare (sibi solacia). Murind, acesta ar fi cerut ca manuscrisul sä fie îngropat cu el însuçi (Pseudo-Ovidius, De vetula: v. 1-15).

O atare mistificare din care emanä un anticipatoriu iz de poezie romanticä a mormintelor §i ruinelor a putut înçela multa vreme pe contemporani, poemul fiind considerat autentic. Abia 150 de ani mai târziu dominicanul Arnold Gheylhoven l-a atribuit lui Richard de Fournival, cleric §i medic în Amiens, autorul unei Biblionomia cu confinut enciclopedic în care se regäsesc träsäturi comune cu poemul pseudo-ovidian, nu destule msä pentru a confirma o paternitate pur speculativä. Opera s-a bucurat de o largä §i durabilä recepfie, fiindu-ne conservatä în 32 de manuscrise cu textul integral, majoritatea provenind din Franfa, de unde era probabil originar autorul, §i din Anglia. A fost bine cunoscut în Evul mediu târziu, printre alfii de Dante §i Petrarca (Klopsch 1967: 78-99, 160-192).

Confinutul narativ al poemului este prezentat cu intentie retrospectivä si extrem de lapidar in argumentum (v. 5-7) ca o succesiune în trei etape distincte ale vietii duse pânâ atunci de poetul roman, ceea ce corespunde celor trei cärfi în care este divizatä opera: în serviciul iubirii ("quando vacabat amori"), motivul schimbärii felului säu de trai ("qua re mutavit") §i noul säu mod de viafä ("quo modo postea vixit"). Titlul De vetula este neaçteptat vizând de fapt în mod exclusiv persoana unei bäträne codoaçe care ar fi prilejuit schimbarea modului de viafä al protagonistului ("pro qua fuerat mutatio facta" - v. 9).

În cartea I-a, Ovidiu este prezentat exclusiv ca om de lume dedat cu totul pläcerilor trupeçti în ambianfa bogatelor ospefe §i a muzicii unui interior luxos §i rafinat, întru totul propice erosului (v. 1-96). In acest context se înscriu câteva secvenfe disparate constituind un mic eseu despre sexualitate (v. 97-245), preponderent despre cea femininä, inspirate pe de o parte din pasaje din Ars amatoria §i Amores ovidiene, supralicitându-le mesajul atestând; pe de altä parte, întâlnim unele afinitäfi cu piese pseudo-ovidiene din secolul anterior, mai cu seamä comedia Pamphilus sive De amore ori poemele Ovidius puellarum, Facetas. In secvenfele acestui lung pasaj anonimul î§i permite, sub masca poetului antic, sä încalce convenfii §i tabuuri care ar fi fäcut fricä, probabil, lui Ovidiu însuçi. Aceste pasaje sunt urmate de o serie de descrieri de îndeletniciri ofioase, mult desfätätoare: träirea în naturä, anticipând petrarchescul sentiment al naturii, echitafie, înot, vânat §i pescuit (v. 246-356). Urmeazä o altä serie de descrieri de jocuri de societate: jocul cu zaruri (ludus deciorum: un termen mediolatin care a dat dé în francezä §i dice în englezä), îndeletnicire disprefuitä de autor, apoi çahul (ludus scacorum), dar mai cu seamä rithmimachia, un ludus arithmetice bazat pe combinafii numerice sofistícate, descris pe îndelete cu detalii tehnice specifice (v. 357-763). Dupä deplângerea decäderii studiului filozofiei (v. 746-65), aceastä primä carte se încheie cu satirizarea juriçtilor §i cu critica corupfiei magistrafilor cetäfii (v. 766-810).

Cartea a II-a, a "mutafiei" protagonistului continuä mai întâi tonul satiric ce alunecä acum în parodiere §i sarcasm, la adresa eunucilor (v. 1-195), ce nefiind nici femei, nici bärbafi ori plante nu râmân sä fie altceva decât monçtri:

Eunuchus porro, cum non sit femina, non vir/ non animal, non planta. Quis est? Non est vita;/ergo quid esse potest? Nichil esse potest nisi monstrum (v. 42-44).

Dubla referinfä ovidianä, despre eunucul Bagoas (din Amores, II, 2) §i despre un alt eunuc anonim (ibidem, II, 3), este aici amplificatä §i diversificatä uzând probabil §i modele bizantine ce trateazä pe larg caracterul spanos (spânul din literatura noasträ folcloricä) dar §i scrieri medicale precum Pseudo-Galenus. Anonimul aduce aici argumente în parte ingenioase, în parte pedant-abstruse pescuite din artele trivium-ului, din çtiintele naturii, dar §i din moralä §i metafizicä, deducând inadecvarea eunucilor pentru funcfii ecleziastice. Clou-ul acestui lung excurs - ale cärui eventuale trimiteri ad personam în epocä ne scapä - este în orice caz tranzifia cätre povestirea dureroasei päfanii amoroase a protagonistului care i-a provocat mutatio vitae. In prealabil se disting trei categorii de felices: eunucii care grafie condifiei lor de asexuafi sunt netulburafi de pofte trupeçti: "Talia monstra modo laudo, quia vivere posssunt/femineoque carere thoro" (v. 196-197); fericiti ar fi totuçi §i cei în stare de a copula (coitu potentes: v. 108), dar §i cei ce s-au vâzut nevoiti sä se lipseascä de pläcerile patului (cessare coactos: v. 199). Printre cei din urmä deducem cä se numärä el însuçi, doritor fiind ca istorisirea pätaniei ce i-a provocat schimbarea felului de viatä, sä fie de mvätäturä pentru cei ce cu greu îndurâ jugul iubirii : "Venerit unde mihi subito mutatio tanta/ discite vos, quos ferre iugum fastidit amoris" (v. 199-200). Urmeazä o lungä relatare (v. 202-675) cu date pseudo-autobiografice inspirate în parte din Amores (în special II, 2 §i 3) dar §i din textele pseudo-ovidiene mentionate mai sus.

Ni se spune mai întâi cä a fost mdrägostit de o fatä de conditie liberä a cärei perfectä frumusete este descrisä pe îndelete, conform canonului estetic acreditat încä din secolul al XII-lea de poetica unor Mathieu de Vendôme §i mai târziu Geoffroi de Vinsauf (Mathieu de Vendôme I, v. 38-111; Geoffroi de Vinsauf II, 2, 3; vezi Cizek 1994: 134-136).

Conform intertextualitätii deseori practicate în poezia medio-latinä, primul vers al portretului ideal: "Unus erat toto nature vultus în orbe" (v. 202) provine din pasajul cosmogonic ce introduce Metamorfozele lui Ovidiu (I, 6), msä în locul lugubrei evocäri a haosului primordial evocat acolo ("quem dixere Chaos, rudis indigestaque moles") versului de împrumut i se creeazä aici o urmare adecvatä contextului erotic: "virginis floris decor et decus, unica sexus/gloria feminei" (v. 203-204).

Fata fiind msä inabordabilä, amorezul s-a väzut constrâns sä recurgä la codoçlâcul unei vetula, fostä doicä a fetei, un personaj ridicol §i çiret, tipic caracter de comedie, putând fi inspirat §i din sinistra anus Dipsas din Amores (I, 8). Dupä lungi tergiversäri §i sumedenie de daruri stoarse, bäträna îi aranjeazä chipurile intrarea pe furiç, noaptea, în camera fetei în patul cäreia dä msä peste dezgustätorul corp al perfidei codoaçe, descris pe scurt ca model al urâteniei (v. 500-509). Blestemând-o groaznic, frustratul amorez suferä încä o deceptie aflând cä tänära urma sä se märite §i sä päräseascä Roma cu sotul dânsei. Reîntoarsä väduvä în Roma dupä 20 de ani, o va întâlni în societate, ocazie cu care dânsa se aratä a fi fost la curent cu pätania din tinerete, amuzându-se cu cuvenita detaçare de cele întâmplate päcälitului soupirant (v. 572-528). Grafie mijlocirii sclavei acesteia, o pedisequa similarä doctei Nipe din Amores (I, 11), credincioasä stäpânei §i onestä, Ovidiu îi face în mod dezinteresat un important serviciu material sporindu-i încrederea. A§a se ajunge în sfarçit la împreunarea atât de râvnM în trecut. Convingându-se cä, de data aceasta, are realmente de-a face cu femeia iubitä: "ipsam/ attrecto manibus, respondent sufficienter/ singula" (v. 663-665), gustä din plin pläcerea fizicä datä de trupul ei neschimbat în ciuda anilor §i a naçterilor avute între timp. Actul sexual este tratat msä "aposiopesic" ("Quod superest, taceo" - v. 673), întocmai ca în discretul final al pätima§ei întâlniri cu Corinna din Amores (I, 5, 25): "Cetera quis nescit?". Cum vom vedea, probabil pentru a evita repetarea secventei corespunzätoare din prima carte. Se sugereazä numai resimtirea unei pläceri reciproce ("uterque sategit utrique": v. 674). In momentul consecutiv (v. 695-727), în sufletul amantului are loc o nouä luptä (nova rixa) ce se soldeazä cu a sa mutatio animi: pe de o parte este dezamägit de faptul cä iubita fusese pärta§ä la farsa jucatä în tinerete de vetula; pe de altä parte, §i mult mai important, se teme sä nu ajungä în postura de batrân amorez ("vetulus iam desipit iste" - v. 121) devreme ce-§i va cäuta, fiind acum vârstnic, numai iubite tinere expunându-se la pätanii §i mai grave decât cea din tinerete.

Cartea a III-a este cea a noului mod de viatä. La început se reia tema ultimei secvente din cartea precedentä (v. 1-12). Bäträn acum, protagonistul nu se mai îndurâ sä-§i punä grumazul sub jugul amorului, temätor de alte capcane pe care reträirea pläcerilor trupeçti, frustrante chiar la tinerete, i le-ar prilejui în postura actualä de bäträn cäpiat de amor. Aici se repetä, deci, cu o clarä intentie, sintagma "vetulus iam desipit iste" (v. 12). Reminiscenta personajului senex amator al comediei latine clasice este evidentä. Noua decizie luatä acum este cäutarea luminii çtiintei, suprema împlinire rävnitä fiind acum filosofía: "Sed scio quid faciam: Studio complectar anelo/ lucem [...] lucem doctrine [...] sublimis apex in philosophia" (v. 13-5). Curriculum-ul de studiu evocat va fi cel medieval, specific ambienfei secolului al XIII-lea, impregnat în spefä de un aristotelism reînnoit gratie influenfei arabe §i speculator cosmologice. Studiul urmat va comporta deci geometria dar §i algebra, rithmimachia, atât de prefuitä mai înainte, muzica §i mai cu seamä astronomia §i cosmologia: "Ascendam in celum [...] cursus astrorum verificabo" (v. 26-8). Mutafia spiritualä merge msä mai departe decât atät cäci çtiintele nu sunt decât propedeutica "vänärii" creatorului lucrurilor create, a ceea ce este obârçia supremä a acestora: "Inde creatorem per res intendo creatas/ venari [...] per rerum querere causas causam intellectu cum transcendente supremam" (v. 34-6). Cauza transcendentä este definitä intertextual (v. 42-45) în termenii "platonici" ai unui citat din Metamorfoze (I, 12-3). In lunga digresiune cosmologicä care ocupä cea mai mare parte a cärtii (v. 151-112) se petrece §i transfigurarea fictivului Ovidiu în astrolog §i profet. Pe urmele "magilor caldei §i babilonieni", el prevede misterul imaculatei conceperi §i al trinitätii divine (mai cu seamä v. 624-633 §i 136-39). In mod similar a avut loc în epocä transfigurarea bine cunoscutä a lui Virgil în savant, magician §i profet al creçtinismului. Aceasta în special gratie Divinei Comedii2.

De Vetula este deci un poem în mare mäsurä de naturä enciclopedicä pe gustul unei epoci marcate de uomini universali precum Albertus Magnus, Vincentiu de Beauvais, Roger Bacon, Robert Grossetesta §.a. Secventele sexologice inserate, dupä cum am arätat în prima carte, vädesc originalitate într-un context social în care comportamentul sexual fäcea obiectul unor opinii divergente, dacä nu polarizate. In ochii bisericii, actul sexual extra-matrimonial era un päcat grav §i chiar pläcerea resimtitä de soti în timpul actului era räu väzutä, procrearea fiind exclusivul obiect admis al coitus-ului. Libri penitentiales reglementau pänä în cele mai penibile detalii ispä§irea päcatelor trupeçti, drämuind totul cu o pedanterie inimaginabilä pentru mentalitatea modernä. In schimb, tratatele de çtiinte naturale §i de medicinä, de sorginte aristotelicä în parte prin mediere arabä sau ebraicä, vedeau lucrurile pragmatic conturnänd problematica moralä. Pe o pozitie similarä se situeazä si poetii filosofi ai epocii.

Literatura de curte, mai cu seamä lirica, se situa în aceastä privintä mai mult sau mai putin implicit la antipodul moralei religioase, relatia eroticä evocatä fiind exclusiv extra-conjugalä, astfel cä pedepsirea adulterului a putut fi tematizatä ca un martiraj, ilustrat de pildä de episodul Francescäi da Rimini în Infernul dantesc sau de sângeroasa povestire provensalä Le coeur mangé, reluatä de Boccaccio în Decameron. Auctoritas ovidianä consfintea a fortiori erotismul, aça încât poetii mediolatini îçi puteau permite, uzurpând numele anticului bard al iubirii (tenerorum lusor amorum), sä trateze anacronistic amorul liber, în cazul pieselor pseudo-ovidiene de considerabil succes din secolul al XII-lea. Se putea merge încâ çi mai departe decât Ovidiu, rupând cu tabuul dezvirginärii çi cu cel al adulterului temut de poetul antic: "Este procul, vittae tenues [...]/ Quaeque tegis medios instita longa pedes" (Ars amandi I, 31-2). Este tocmai ceea ce çi-a permis autorul nostru în cazul secventelor de care ne vom ocupa în cele ce urmeazä. A fäcut-o msä altminteri decât notorii colegi de breaslä Baudri de Bourgeuil sau Andreas Capellanus, teoreticianul par excellence al amorului extra-conjugal. Aceçtia, din pruderie çi din idealizare, desigur çi din prudentä, acordau întâietatea unui amor purus, corespunzând lui fin amors trubaduresc çi Minne -ei liricilor germani. Or, autorul nostru trateazä, ca çi poetii pseudo-ovidieni anteriori, exclusiv despre iubirea fizicä, fiind funciarmente ovidian în aceastä privintä. Altminteri msä decât Ovidiu, el eliminä cu totul aparatul mitologic, çi, tot pe atât, metafórica belicoasä sau vânätoreascä3. Anonimul nostru nu poate fi decât un cleric, în spetä un antipod al cavalerului. Om de lume fiind çi cleric savant, el rescrie ca atare erotismul ovidian în spirit fiziologist, evidentiind o pozitionare de sorginte aristotelicä ilustratä în secolul anterior çi de poeti filozofi ca Alanus de Insulis çi Bernardus Silvestris, iar în secolul al XIV-lea de vernacularul Jean de Meung, acesta din urmä evidentiind un registru plebeic.

Dacä parafrazäm, într-o formulare concentratä, douä pasaje distante unul de celälalt çi prezente în primele douä cärti, actul sexual duce prin fecundarea femeii de cätre bärbat la naçterea copiilor, lucrul cel mai scump de pe lume: "dulcissima pignora natos/ quo nihil est homini coniunctius" (I, v. 45-6), dar procurä, în acelaçi timp, cea mai mare desfätare, atât femeii "ce se subpune în pat bärbatului de bunä voie çi cu pläcere", cât çi "bärbatului însuçi care slujeçte acesteia dintr-o înclinatie naturalä cätre sexul feminin" (I, v. 44-52). Ca atare, virilitatea va fi calitatea principalä a bärbatului, marca (signatum) manifestä a acesteia fiind barba. La acest punct poetul dezvoltä o ingenioasä metaforicä plantarä, precizând cä barbalis silva trebuie onoratä ca un semn al vigoarei procreatoare a bärbatului, gracie cäreia se perpetueazä umanitatea (I, v. 37-42). Metafora plantarä este reluatä çi mult amplificatä în cartea II-a, în cadrul unei digresiuni privind sexualitatea masculinä çi natura eunucilor. Totul se centreazä acum pe procesul ^^ân^ra çi rodirii, respectiv sterilizärii:

Sä fie sperma sämânta, fätul rodul acesteia, testiculele rädäcina, iar pe bärbie o pädure mfrunzitä a cärei lipsä ne face sä bänuim sau un castrat, sau un neputincios. Barba este fala bärbatului, chezä^ia vigoarei testiculelor çi a procreärii fätului; dacä lipsesc testiculele piere speranta procreärii, cäci lipseçte sperma, dar çi bafba care va fi în acest caz o pädure cäreia i-au cäzut sau îi cad frunzele ("Sperma foret semen et fructus filius atque /Radix testiculi, frondes circumdata silva/ Mento, qua quicumque caret suspectus habetur/ Ne sit castratus vel frigidus; est honor ergo/ Barba viro, testis virtutis testiculorum/ Spermatis augmenti signum, fiducia fructus./ Econtra, si testiculi desunt, generandi/ Spes periit, quia sperma deest, barbaque caret vel/ Est cariturus ea, folium quia defluet eius" - II, v. 32-41).

Acesta este cazul eunucului, care nu este nici bärbat nici femeie, nici animal nici plantä, ci un monstrum (v. 42-44).

Sexualitatea femininä ocazioneazä o speculate metaforicä diferenfiatä pe vârste (II, v. 100-110): urcând de bunä voie (sponte) în patul mpreunärii, fecioara (virgo) î§i pierde floarea (flos)4. Cäsätorita (uxor sau nupta) rodeçte grafie fecundärii fie un fructus uxorius, fie unul adulterin, atunci când cuteazä sä rupä legämäntul matrimonial (thori fedus), tulburând astfel descendenfa legitimä (sobolem turbare); väduva (orba viro), este "o ramurä cu frunze dätätoare de umbrä", care träie§te grafie actului sexual "o remprospätare" (refocillari), "o însâmânfare a deçertului", dacä nu se teme sä rämänä însärcinatä sau dacä a devenit deja sterilä grafie vârstei.

În sensul fiziologist atestat de poemele filozofice menfionate mai sus, autorul nostru invocä validitatea transcendentä a sexualitäfii, ca pe un lucru çtiut §i voit de "pärintele §i stäpänul naturii" (nature pater et dominus);

altminteri cum am putea, mânafi fiind de o dragoste nestäpänitä (bruto amore) sä dorim "urâta împreunare" (fedum coitum), dacä nu am avea innäscutä în genitaliile noastre o imensä placere (I, v. 198-204)!

La acest punct, anonimul releveazä cu prudenfa de rigoare §i pe cât posibil neutral-abstract, discordanfa dintre lex §i natura punând la îndoialä legitimitatea päcatului ca atare:

impunem naturii legea, prin care delimitäm ceea ce numim convenfie (que positiva vocatur); conform acesteia, voi päcätui facând ceea ce este oprit, dar nu pentru cä ar fi päcat, ci pentru cä este oprit; mai departe, dacä încalc o regulä, nu o fac çtiind cä este justä, ci pentru cä este regulä.

Conclude apoi cu o undä de resemnare auto-cenzurantä: "datä fiind o asemenea lege, vorbesc numai atât cât sä nu risc, cäci vorbind prea mult, risc sä amestec §i cu ceea ce ar putea sä parä contrar legii" (v. 206-213). O atare argumentare s-a putut inspira din cea formulatä cu timiditate de poetul mediolatin Baudri de Bourgeuil, mainte cu un secol5. Acest tip de discurs este msä congenial, färä sä poatä fi vorba de o filiafie, cu teza sofisticä asupra conflictului dintre nomos §i physis ilustratä de Gorgias platonician. Accente similare gäsim în evul mediu, în dialectica abelardianä §i în tezele "hiperdialecticienilor" de genul lui Simon de Tournai, în epoca modernä la anumifi fiziologi ai secolului al XVII-lea §i desigur în discursul nihilist al lui Nietzsche.

În contextul dat, pasajul de mai sus apare ca o digresiune liberä pe o temä, în fond de drept canonic, intenfionând probabil sä dezamorseze - în sensul retoric de praeoccupatio- incriminäri dure la care se putea açtepta fictivul Ovidiu din partea confrafilor rigoriçti fafa de descrierea veristä a actului sexual, un pasaj unie în literatura eroticä medievalä6. Un episod pe mäsura Kamasutrei indice.

Oferim textul latin urmat de o modestä încercare de traducere (v. 214-242):

In votis tunc esse meis plerumque fatebar/ Felicem, si quis cognoscere posset amicam,/ Dum levum capiti submitteret ipse lacertum/ Ipsa suum levo lateri dextrum daret atque/ Molle femur, sed et una manus restaret utrique/ Libera, secretis tractatibus apta quibusdam,/ Pectora sic essent sibi iuncta, quod ubera pressam/ cordis amatoris circumstarent regionem/ Fomentum stimulans stimulumque datura foventem/ Ad meditativam coitu super evigilandam,/ Oscula dempsa darent sibi colluctantibus inter/ Denticulos linguis dulcem suggente salivam/ Alterutro leni cum murmure, membraque membris/ Aptarent multisque modis multisque figuris/ iuncti vagirent circumvolvendo sibi se/ Illecebrasque suas verbis augendo iocosis/ Seque observarent, ut neuter preveniendus/ A consorte foret vel perventurus eundem/ Quin simul ad Veneris lacrimas, quas motus amicus/ Elicit, adducti quasi commoriendo iacerent/ Iam velut exanimes facti cessare coactis/ Motibus et tanta victis dulcedine, quantam/ Tantorum completio dat desideriorum,/ Iamque viderentur animas efflare vicissim/ Alter in alterius faciem virtute sepulta/ Et tandem sensim redeunte resurgere vita/ Quamvis inviti mallentque fuisse morosas./ Delicias istas et gaudia tanta docere/ Nullus inexpertus posset nullusque doceri.

În näzuinfele mele de pe atunci, consideram îndeobçte fericit pe cel în stare sä-iji cunoascä iubita. Braful stâng el çi-l pune sub capul ei, iar braful drept fata §i-l întinde în dreapta iubitului pänä-i atinge frageda coapsä. Astfel, fiecäruia îi rämäne o mänä liberä pentru tainice mângâieri. Piepturile le sunt aça de unite cä sânii fetei mconjurä, strângându-l, läca^ul inimii iubitului. Îçi dau säruturi apäsate ca sä-§i finä treazä pläcerea împerecherii, limbile li se bat între dinfiçori sugându-çi unul altuia dulcea lor salivä. Cu molcom murmur îçi tot potrivesc mädularele gemând lipifi çi încoläcifi în toate chipurile, unul în celälalt. Sporesc vraja prin tot felul de vorbe duioase. Se îngrijesc mult ca nu cumva unul sä fie devansat sau sä devanseze pe celälalt în juisare. Açteapta pâm ce le fâçnesc împreuna lacrimile Venerei iscate în vâltoarea iubirii. Ajunçi la capät, zac ca çi muribunzi. În nemiçcarea lor de acum par neînsufletifi, covârçifi fiind de o dulceafä pe atât de mare, pe cât de mare le-a fost împlinirea pätimaçelor lor näzuinfe. Vläguifi, mai cä-ji dau laolaltä duhul. În cele din urmä, se reîntorc treptat la viafä, mai degrabä färä voie întrucât durata pläcerii le-a pärut prea scurtä. O astfel de desfätare çi bucurie nu pot fi nici împärtäçite, nici înfelese pâna ce nu le mcearcä cineva.

Interpretarea unui asemenea text poate pärea superfluä, dacä däm urmare recomandärii din finalul pasajului.

În unicitatea sa, textul nostru este într-o väditä emulafie cu un pasaj ovidian tot atât de "kamasutric" din Ars amatoria1. Se pot recunoaçte msä çi sintagme inspírate pe alocuri din Amores. Ceea ce totuçi la Ovidiu este formulât preceptistic §i obnubilât de veçnice trimiteri mitologice care mpäneazä §i acest context, apare aici rescris §i sensibil mbogäfit cu elemente inedite, totul fiind cristalizat într-o prezentare dinamicä §i fazatä a actului sexual: de la inijiala pozifionare coitalä, de la primele mângâieri drägästoase la intensificarea pläcerii grafie unei susfinute excitäri a punctelor erogene din trup, pänä la paroxismul unui orgasm ce se petrece sincron marcând momentul plinei satisfacen (plena voluptas ovidianä), urmat apoi de tristefea trezirii din transa eroticä. Ceea ce un Pseudo-Aristoteles formula consolator "post coitum omne animal triste est" (Problemata physica, XXX, 1).

În acest fel, pasajul nostru reluând esenfialul modelului din Ars amatoria se aratä plusquam ovidian. La o confruntare a clarelor ocurenfe intertextuale - ce sunt în Ars amatoria în numär de cinci §i în Amores II, 2, în numär de douä - frapeazä diferenfa de expresivitate §i de ornatus la cei doi autori. Împrumutând, anonimul modificä considerabil atât registrul stilistic, cât §i pe cel lexical: acolo unde Ovidiu este redundant §i perifrastic, anonimul se aratä economicos, precis în formulare, dar §i viceversa, alegerea de cuvinte fiind diversä, nicidecum servilä din partea celui din urmä. Douä exemple vor fi relevante în acest sens. În Amores, II, 2, v. 9, gestul särutului "florentin" este descris concis: "Osculaque inseruit cupide luctantia linguis", inspirându-se probabil din Tibul8, în timp ce anonimul intensificä gestul languros sporindu-i savoarea: "Oscula dempsa darent sibi colluctantibus inter/ Denticulos linguis dulcem suggente salivam" (v. 224-5). Ovidiu insistä deopotrivä asupra dezmierdärii punctelor erogene ale trupului iubitei: "cum loca repperires, quae tangi femina gaudet/ [...] tangas" (Ars amatoria II, 719 sqq.).

Descrierea orgasmului sinergetic este metaforicä §i perifrastic-redundantä la Ovidiu, dupä cum urmeazä:

Sed neque tu dominam velis maioribus usus/ Desine, nec cursus anteeat illa tuos/ Ad metam properate simul! tum plena voluptas/ Cum pariter victi femina virque iaceant (II, 725 sqq.),

în timp ce Pseudo-Ovidiu este mai "tehnic §i detaliat":

Seque observarent, ut neuter preveniendus/ A consorte foret vel perventurus eundem/ Quin simul ad Veneris lacrimas, quas motus amicus/ Elicit, adducti quasi commoriendo iacerent (v. 230 sqq.).

Cum autorul nostru este îndeobçte refinut în uzajul figurilor de stil, lacrime Veneris, singura metaforä reperabilä în acest pasaj, probabil forjatä de el, capätä un deosebit relief. In afara secvenfei amintite din Ars amatoria, Ovidiu nu oferä nimic comparabil, cäci scena mpreunärii cu Corinna din Amores, I, 5, se limiteazä la descrierea pe îndelete a apetisantului fizic al fetei, urmarea fiind läsatä pe seama cititorului: Cetera quis nescit? (v. 25). In concepfia lui Ovidiu §i a emulului anonim sexualitatea se diferenfiazä net fafä de ceea ce întâlnim în multe texte erotice antice §i medievale, de pildä în piesele satirice horafiene §i mai cu seamä în Carmina priapea §i în alte culegeri similare de data incertä, iar în evul mediu, printre altele în piesele erotice ale unor Marbod, Petrus de Blois sau Godefroi de Reims, poefi ai secolului al XII-lea. Lipseçte, atât la Ovidiu, cât §i la emulul säu, detalierea obscenä, expresie elocventä a unui milenar machism sexual. Ritualul coital descris de aceçtia doi este de clarä sorginte fiziologicä redând cu concretejä poeticä actul unei împreunâri armonioase ce culmineazä cu egala satisfacjie sexualä a amanjilor: de la primele mângâieri schimbate pänä la orgasmul ce se vrea à tout prix concomitent. Semnificativä ni se pare, în acest sens, nemenjionarea membrului viril, atât de-a lungul ritualului, cât §i în pasajul, analizat mai sus, al laudei virilitäjii. Suntem deci la antipodul marjializärii actului sexual, departe de metaforica luptei §i a vânätorii proprii poeziei ovidiene, dupä cum am väzut mai sus.

Ne putem întreba dacä empatia omului de lume Ovidiu pentru sexualitatea femininä nu gäsea deplinä înjelegere §i congenialitate în tagma clericilor medievali grajie tocmai dublei lor naturi: ca oameni ai bisericii §i ca literaji. Pästorind în ambianja mirenilor erau liberi sä cunoascä, în anumite limite - care puteau fi foarte elastice - pläcerile lumeçti pe care le gustau, altminteri decât tagma cavalerilor, cu rafinament grajie tocmai specificului formajiei lor de literaji îmbibaji de ovidianism. Este elocventä în acest sens disputa femeilor în certamina (dispute) versifícate precum De Phyllide et Flora sau Le Concile d'amour de Remiremont, scris probabil mai întâi în latinä (Concilium amoris in Monte Romarico), privind calitatea de amant a clericului comparatä cu cea a cavalerului: cel dintâi este recunoscut de apologetele respective superior §i pentru cä §tie sä iubeascä mai bine decât cavalerul. Într-un alt context, la care ne vom referi mai jos, clericul se poate aratä expert în a evita sä o lase msärcinatä pe iubita sa.

În mäsura credibilitäjii, mistificatoarea paternitate ovidianä îl scuteçte pe autorul nostru de a face reverence §i concesii la adresa consensului public care nu putea fi decât rigorist. Nu altminteri se petrec lucrurile cu confíatele Baudri de Bourgueil, menjionat mai sus. Nevoit sä-§i apere poezia de dragoste, el o prezintä ca pur exercijiu literar: "Musa iocosa michi, sed vita pudica" (Constantie [Carmen 142], v. 107)9. Oricum, pasajul teoretic privitor, a§a cum am arätat, la contrastul dintre lex §i peccatum care precedä imediat (v. 197-213) textul ritualului erotic îi putea servi anonimului nostru ca scut. S-ar putea opina cä o asemenea reprezentare atestä o ingenuitate simulatä, aidoma celei din narajia mpreunärii lui Dafnis cu Cloe din omonimul roman antic, dacä nu vedem §i într-un caz §i în celälalt un rafinament voieuristic. Formularea în original a primelor douä versuri care precedä descrierea coitus-ului (v. 214-5) ne trädeazä o certä, voitä distanjare fajä de autenticitatea träirii erotice, a§a cum urma s-o reprezinte: "In votis tunc meis plerumque fatebar/ Felicem, si quis cognoscere posset amicam" Aläturarea aici a modului potential posset dupä cognoscere §i nu a unui real (cognovi) însojit eventual de un si sau sicut, îl deta§eazä pe autor în mod evident de ceea ce urmeazä. Personalizatä este în acest poem numai träirea eçecului erotic regizat de vetula în cartea a II-a, dar §i aici autorul pare sä rescrie mai degrabä cunoscute modele plautine sau terenjiane decât pseudo-ovidiene, primele fiindu-i desigur accesibile grajie bogatei lor receptäri în Franja.

Imitajia ovidianä nu se extinde totuçi §i asupra unei ample secvenje în care se relateazä primejdiile consecutive pläcerii amorului täinuit ("tectus amor: Pamphilus" v. 570). Am putea sintetiza cele douä fajete ale iubirii ilicite prin urmätorul incipit al unui çlagâr din anii '30 ai secolului trecut: "Plaisirs d'amour ne durent qu'un moment, chagrins d'amour durent toute la vie". Anonimul nostru ar fi fost rndreptäfit sä înlocuiascâ chagrins cu emmerdements d'amour, ceea ce s-ar preta unui inedit joc semantic în antinomie cu daco-romanica "dezmierdare".

Secvenfa în chestiune (v. 111-76) are un caracter sociologic si trateazä, cu o comprehensiune rarä în epocä, dramatica situafie a femeii ce cuteazä sä încalce tabuul amorului extra-conjugal. Stärile de lucruri evocate se vor antice, sunt msä destul de transparente pentru a nu fi putut înçela cititorul medieval asupra actualitäfii lor.

În ordinea ierarhizantä a celor trei vârste ale femeii relevate mai sus: virgo, nupta, vedova, autorul nostru trateazä mai întâi periclitarea celei ce çi-a pierdut floarea fecioriei (v. 111-122). Este multiplä, putând veni în primul rând de la iubitul respectiv:

dacä este un vir prudens va evita prin discrete dezonoarea iubitei (suggilatio fame), dar unul neîndurator (crudelis) nu se va sinchisi de aça ceva. Reputaba fetei va putea totuçi rämäne neçtirbita, în afarä de cazul [nefericit] al rodirii (partus).

Ceea ce aträgea dupä sine imposibilitatea märiti§ului. Distincfia între vir sapiens çi cel crudelis se poate referi însä çi la comportamentul sexual al amantului: cel înfelept va evita gravidarea partenerei uzând de coitus interruptus, refinându-se deci sä ejaculeze. Un anumit Drouart la Vache, traducând foarte liber çi în versuri tratatul De amore al lui Andreas Capellanus, laudä aceasta ca fiind o performanfä ce distinge pe amantul cleric de amantul cavaler: grafie acesteia, cel dintâi va putea iubi fecioare, femei cäsätorite çi cälugärife, färä sä le expunä primejdiei unei sarcini10.

Pericolul defäimärii putea veni totuçi çi de la limbufia fetei,

când îçi trädeazä secretul prietenelor indiscrete sau când, [asemenea Sulamitei biblice] îçi doreçte iubitul peste mäsurä, nemaiçtiind sä-§i ascundä patima, tradându-se prin gesturi çi înveçmântare, cäutdndu^i iubitul pretutindeni cu ochii, intrând çi ieçind într-una. Este nechibzuitä (inconsulta), cäci, neputându-se feri singurä, nimeni nu o va putea face în locul ei (v. 115-122).

Altminteri decât în evul mediu, dar deopotrivä cu epoca, mai cu seamä în mediul rural european, pierderea fecioriei nu era nicidecum o tragedie în societatea romanä. În acest sens apare tot atât de anacronicä dilema dramaticä a fecioarei în comedia Pamphilus (v. 574-5) între Venus que vim faciens semper amare iubet pe de o parte, çi pudor et metus, de cealaltä parte, teama fiindu-i provocatä de supravegherea severä a mamei-jandarm (custos).

Situafia femeii märitate, nupta (çi nu matrona, cum întâlnim la Ovidiu), refine mai mult atenfia, autorul descriind cu subtilitate fafetele comportamentului disimulatoriu al acesteia, inventarea unei serii de alibiuri plauzibile în funcfie de vârsta çi de condifia socialä a femeii. Iatä textul respectiv: ,Nupta este mai liberä, dar expusä la mai mari primejdii. Poate sä iasä când çi unde vrea; dacä este iuvenis se mtovärä§e§te cu cele ce au aceleaçi gusturi, pretexteazä frecventarea spectacolelor teatrale" (v. 123-59). În acest context, ludi theatrales nu este neapärat un anacronism, întrucât în oraçele medievale se produceau frecvent atât menestreli, cât çi saltimbanci de toate soiurile.

Dacä este maturä, se va afera sä facä multe cumpäräturi în for, lucruri de micä importantä, cele serioase fiind pe seama sotului. Dacä este de conditie nobilä, necuvenindu-se sä se ocupe cu aça ceva, va bate drumul templelor, a celor mai mdepärtate, va lua cäi noi inventând zilnic zei çi miracole. Açadar se va ruga sau sustine cä tocmai s-a rugat chipurile ca sä ramâie însärcinatä sau pentru tämäduirea de vreo boalä realä ori închipuitâ. Gratie evlaviei sale, ea dobândeçte încrederea (sotului) de a ieçi nelimitat, în consecintä çi putinta de a päcätui nestingheritä. Credinta devine astfel scuza päcätoasei facând sä-i creascä îndräzneala.

Periclitarea femeii adultere nu putea fi decât sträinä de realitätile societätii romane. Or, autorul nostru nu putea sä ignore ceea ce în Amores (II, 2, v. 47-62) echivala cu bagatelizarea adulterului în Roma anticä. Denuntarea sotiei necredincioase fäcutä stäpänului de cätre sclavul casei avea consecinte funeste numai pentru acesta din urmä:

dacä stapânul este îngäduitor (tepet), nu se sinchiseçte de denunt. Dacä-$i iubeçte nevasta, denuntul îl face nefericit çi dovedirea adulterului este anevoioasä, iar judecätorul va fi favorabil sotiei. insä chiar dacä se mtämplä ca sotul sä vadä cu propriii-i ochi (viderit ipse licet), va da crezare tägäduielii sotiei, lacrimile acesteia îl vor face çi pe el însuçi sä plängä, îçi va blestema ochii çi, mâniindu-se, va pedepsi pe sclavul cel flecar.

Ovidiu opineazä în altä parte cä burlescul episod homeric "Mars çi Venus surprinçi în flagrant de Vulcan" dovedeçte cä gelozia nu poate fi decât contra-productivä întrucât cei doi zei amanti, de atunci înainte, çi-au continuat relatia nestânjeniti: "quod ante tegebant/ Liberius faciunt, ut pudor omnis abest" (Ars amandi, II, 589 sqq.). Ovidiu laudä în alt pasaj tocmai liberalitatea sotului roman care mgäduie nevestei legale (legitima uxor) o totalä libertate a m^cärii: "unde volet, veniat, quoque libebit, eat" (Ars amatoria, II, 544). Coincidenta cu textul anonimului: "Nupta potest ubi vult et quando et qualiter ire" (v. 125) nu poate fi întâmplätoare.

Primejduirea femeii medievale ce mdräzneste sä încalce fedus thori ne este bine cunoscutä çi este mcä de o brizantä actualitate pe alte meridiane. În evul mediu, cäsätoria era un act sacramental care putea mpovära foarte serios conçtiinta femeii ce fäcea acest pas. Pe de altä parte, cäsätoria era un aranjament peste capul viitoarei sotii, de care se dispunea färä apel de cätre familie, apoi de cätre sot, devenindu-i total dependentä. Pe acesta descoperirea adulterului îl dezonora total, obligându-l sä comitä un delitto d'onore, în spetä omicidul vinovatilor. Un clar indiciu în acest sens ne dä Baudri de Bourgeuil, dupä cum urmeazä: "Nulla viro est tanti res quam de coniuge fama/ Nulla ingrata sui fama pudica thori est" (Florus Ovidio, [Carmen 159] v. 31-2).

Sä amintim cä în sudul Italiei, pdnä prin anii '70 ai secolului trecut, uciderea adulterilor surprinçi în flagrant era legitimatä juridic. Desigur un atavism al Italiei profunde acceptat în mod tacit çi de bisericä. În ciuda acestei grozävii, adulterul se petrecea frecvent în evul mediu ca îndeobçte, testimoniile juridice çi literare în acest sens sunt multe §i concludente. Uimeçte în textul nostru acuratefea descrierii dublei existence la care disimularea obliga pe cea mal mariée, un destin împàrtàçit de Isolda, de Francesca da Rimini, de Parisina sau de eroina färä nume a lai-ului Guigemar scris de Marie de France: "când este tänärä, pretextul cel mai nimerit este cel al rntovärä§irii cu altele aflate în aceeaçi situare deznädäjduitä" (si iuvenis, trahit unanimes trahiturve per illas: v. 126). Dintre celelalte alibiuri menfionate succesiv, teatrul §i forul sunt prezente în Ars amatoria ca preferate terenuri de vänätoare eroticä ale bärbafilor (I, 79 sqq. - 89 sqq.). Locaçurile religioase, în spefä templa Memphitica - indicate de Ovidiu numai în treacät ca un alt teren propice vänätorii (ibidem, v. 77) - capätä cu totul altä dimensiune în textul nostru. Aici delubra deorum nu poate însemna decât biserica, iar dei §i miracula sfinfi §i relicve (v. 132 sqq.). In privinfa acestui alibiu autorul potriveçte un joc de cuvinte hiastic plin de ironie: nupta nu merge în vederea rugäciunii, ci se roagä ca sä poatä merge, cäci drumul nu e de dragul rugäciunii, ci rugäciunea de dragul drumului ("nec vadit quia voverit, immo vovet quia vadat,/ cum votum non causa vie sit, sed via voti" - v. 137-8). Ingeniozitatea atribuitä femeii adultere în acest pasaj constä, a§ zice, în rästälmäcirea în virtute a päcatului comis, eliberându-§i conçtiinfa de povarä. Putem deduce aici cä votum-ul ei este ca Dumnezeu s-o ocroteascä în iubirea-i interzisä. Revin la pasajul comentat mai sus asupra rndräznefei reinterpretäri de cätre anonim a relafiei dintrepeccatum §i lex (v. 207-211): un act este sancfionat ca päcat în numele unei convenfii prohibitive nu pentru cä în sine ar fi ceva negativ, ci de dragul acesteia; iar mai departe: nu se line seama de precept pentru cä n-ar fi just, ci pentru cä este precept. In judecarea subterfugiului femeii adultere autorul nostru este ironic, dar rnfelegätor, poate tot atât de rnfelegätor cum va fi Dante de traumatizat ascultând relatarea Francescäi da Rimini11. "Päcäto§ii cu trupul" sunt în prisma liricii medievale cel mai pufin de condamnat, iar schingiuirea, la care riscä cu uçurinfà sä fie expuçi, le conferä aureola martirajului. Boccaccio §i Chaucer, contemporani unul cu celälalt, merg mai departe decât Dante, inversând de fapt perspectiva päcatului trupesc: încornora^ii sunt cei care päcätuiesc, ei sunt deseori ridiculiza^ sau înfierali, fie ca senes amatores, anume burghezi libidinoçi vrând cu sila sau cumpäränd iubirea, fie ca feudali cruzi §i stupizi în gelozia lor posesivä. Se aplaudä ingeniozitatea femeii adultere ce reuçeçte sä evite pericolele §i sä dea curs adeväratelor ei sentimente §i porniri.

O primejduire serioasä a iubirii clandestine ("coitus furtivus" - v. 146) poate fi cauzatä rnsä de fructificarea femeii adultere. §i acest lucru este tratat de anonim cu o înfelegere asezonatä de ironie: a§a ceva se întâmplä des, e natural, tot atât de naturalä fiind legitimarea rodului de cätre sol, ca propriu copil, din moment ce se naçte în casa lui. Deci §i un temei juridic. In acest sens textul este clar: "semper eum tibi sponsus alet, quia semper/ filius uxoris presumitur esse mariti" (v. 146-7). Se implicä rnsä, într-o atare situafie, ingeniozitatea mamei în a nu trezi cumva bänuiala sofului înçelat. Formularea cazului contrar este pe cât de laconicä, tot pe atât de obscurä: "E contra durum est sollempnizare, quod ille/ conculcat" (v. 149-50). Tot ce pot înfelege este cä renegarea copilului va face viafa grea mamei acestuia. Juridic, soful era îndreptafit sä procedeze cu toatä rigoarea. In istorisirea satiricä Schneekind - provenind din sudul Germaniei, dar larg receptatä çi prezentä în mai multe versiuni, în latinä sub titlul Puer de nive conceptas (Copilul de zäpadä) - sofia unui negustor mult itinerant duce o viatä uçoarâ, râmâne însârcinatâ çi naçte, totul în absenta sofului. Celui întors din cälätorie îi povesteçte cä, "pe timpul iernii, copilul a fost zämislit de omät" ("puer de nive conceptum fuisse"). Soful se face cä acceptä explicafia çi, plecând din nou în primävarä, ia cu el copilul çi-l vinde. Reîntors acasä, povesteçte cu seninätate nevestei cä copilul, "aça cum s-a näscut din omät, când a dat de soare s-a çi topit" ("sicut ex nive genitus, sic ad calorem solis fuisse liquefactum" - Geoffroi de Vinsauf II, 2, 43).

Într-un al treilea caz de adulter dat în vileag, cel ce are de suferit este amantul. Situafia naratä pare mai complicatä, iar formularea, çi aici vädit elipticä çi confuzä, îngreuiazä înfelegerea acestui pasaj :

sed et ex nupta poterit quis habere/ Maiores inimicitias quia pelice lesa/ Non tantum dolet hec quam rivali magis ille./ Egra sed indempnis iniuria provocat ipsum/ Armaque iusta movet (v. 151-153).

Propunem urmätoarea parafrazare în sensul editoarei Robathan12 (1968: 141) - adulterul femeii märitate prilejuieçte celui devenit rival al sofului o catastrofä mai mare decât un adulter comis de soful însuçi. Chiar un prejudiciu färä consecinfe îl îndreptàfeçte pe sof sä recurgä la arme. Urmeazä descrierea pedepsirii çi suferinfei amantului într-o formulare destul de clarä:

Dacä, luat prin surprindere [de cätre soful femeii], acesta îl covârçeçte, pune stapânire pe el çi îl juganeçte, spalând astfel adulterul, näpästuitul se va face de râsul lumii, negäsindu-se nimeni sä-l compätimeascä çi niciun judecätor nu-i va da ascultare ("qui si prepossit amanti/ Forte superveniens, deprensoque et mutilato/ Purget adulterium, fiet commotio risus/ In populo, nec erit qui compatiatur eidem/ Dampna sui passo, nec iudex audiet ipsum" - v. 154-8).

Dupä cum vedem, castrarea punitivä în cazul unui delitto d'onore nu putea suscita decât râsul public fafä de suferinfa celui schingiuit, ce se putea considera fericit scäpând cu viafa, întrucât justifia medievalä închidea ochii în asemenea cazuri. În aceastä privinfä, contrastul cu realitatea romanä descrisä în Amores II, 2, nu poate fi mai izbitor. Relevant este în acest sens çi deznodâmântul numai în aparenfä diferit al pätimirii lui Abélard, mai înainte cu un secol. Pentru a fi refuzat sä se cäsätoreascä cu Eloisa läsatä însärcinatä de el, ori poate numai pentru tergiversarea cäsätoriei, Abélard a fost mutilat în acest chip de indivizi plätifi de unchiul fetei. Dacä aceçtia au fost judecafi çi executafi (dupä märturia filosofului însuçi, în Historia calamitatum) mandatarul violenfei sävârçite nu a avut nimic de suferit.

Primejduirea väduvei este väzutä sub un singur unghi, çi acesta este tragic (v. 159-190): liberä de îngrädirea la care este supusä femeia cäsätoritä, în spefä väduva tânärä ("nisi transegerit annos" - v. 109), este în cea mai mare mäsurä periclitatä în cazul rodirii ("fertilitas metuenda" - ibidem). Dacä aceastä primejduire o are în comun cu fecioara çi cu femeia märitatä, gradul ei specific de gravitate este judecat cu totul altfel. Autorul nu insistä asupra cazului fecioarei, poate pentru cä solufia notorie era märit^ul cu tatäl copilului, ceea ce desigur cä nu se întâmpla des; în cazul cäsätoritei am väzut cä lucrurile se puteau aranja. Or, în lipsa unei asemenea scäpäri multumitä tocmai cadrului matrimonial, väduva tänärä era expusä dezonoarei totale, dacä nu reuçea sä previnä graviditatea ori sä-§i provoace avortul, luând cu nemiluita bäuturi anticonceptionale ("immemorabilibus se potatura" - v. 161). In caz contrar, nu vedea din disperare altä solute decât prunc-uciderea13.

Pasajul consacrat dramei prunc-uciderii este de mare emotionalitate, descriind mai intâi actul omorârii pruncului (v. 163-69) urmat de o imprecare vehementisimä la adresa mamei ucigaçe cäreia i se repro§eazä desconsiderarea alternativei ce ar fi permis pruncului sä träiascä, anume expunerea (v. 170-190).

Perplexatä de scâncetele pruncului a cärui venire pe lume îi trädeazä päcatul, väduva este lovitä de o bruscä nebunie çi, cu privirea întoarsä, suceçte fragedul gât al copilului ("furiis agitata novis improvida stringit/ aversis oculis teneri puerilia nati / guttura" - v. 165 sqq.).

Expirarea acestuia este încä mai sfâçietoare:

pruncul nu mai poate respira, aerul îi lipseçte acum, pe care plämdnul îl duce inimii/ §i moare färä sä fi gustat încä lapte de mamä ("nec spirare licet, sed deficiente/ Aere non reperit, quid cordi pulmo ministret/ Et moritur nondum gustato lacte parentis" - v. 167-9).

Urmeazä, cu aceeaçi intensitate, de deplângerea soartei celui ce

abia näscut, cunoçtea moartea înaintea vietii, cäruia, abia näscut, viata i s-a çi sfârçit, ispä^ind päcatele mamei ("prius inter manes quam vivos habitat, prius experiatur/ mortem quam vitam vix natus tempora complens") (v. 171 sqq.).

"De o astfel de mamä s-ar fi temut [autorul] sä nu fie el însuçi oträvit!" (v. 176). Urmeazä un patetic dialog imaginar cu pruncucigaça, plin de reproçuri, în care interogatiile retorice alterneazä cu exclamarle, ideea fiind cä milostivirea publicä ar fi salvat viata pruncului expus, cä acestuia nu tatäl i-a lipsit, ci mama:

elemosina publica saltem / nutrivisset eum [...] Dic mihi, crudelis, dic mater cruda [...] Deeratne pater? Modo sit!/ Numquis mater eras? Ubi tu? Non corpore deeras/ ut mater deeras (v. 177 sqq.).

Sintagma crudelis mater este desigur preluatä din Virgil (Bucólica VIII, 49), unde se referä la prunc-ucigaça Medea.

Tonul acestui pasaj este deci cu totul altul decât cel al secventelor precedente, diferit mai cu seamä de referinta cu alurä de comedie la virtualul copil nelegitim al femeii cäsätorite, fatä de care autorul cleric se aratä ironic-mgäduitor. Confruntat msä cu prunc-uciderea, acesta ia postura duhovnicului ce primeçte spovedania nefericitei mame criminale. Färä îndurare pentru gestul ei disperat care o precipitä într-o bolgie mult mai addncä decât cea a päcäto§ilor cu trupul, el îi pune implacabil în fata ochilor alternativa, salvatoare pentru prunc, a läsärii lui pe seama milosârdiei publice. Goethe se va aräta mai indulgent fatä de chinurile Margaretei: în açteptarea cäläului, cu mintile pierdute, Margareta se roagä Tatälui ceresc çi-çi obtine iertarea pentru viata de dincolo: "Mefisto: - E osândM! O voce de sus: - Salvatä!" (Goethe 1982: 178). Biserica nu glumea, nici azi nu glumeçte în privinja oricärei forme de avort, incluzând anticoncepjionalele. In aceastä privinjä regäsim, 700 de ani dupä Pseudo-Ovidius, argumente similare celor din pasajul nostru în epocala enciclicä Humanae vitae a papei Paul al VI-lea.

In cadrul poemului pseudo-ovidian cu variat conjinut literar-enciclopedic De vetula, secvenjele sexologice prezintä un deosebit interes. Unele abordeazä, într-un ales limbaj poetic, färä falsä pudoare çi simulând siguranja unui inijiat, actul sexual în plenitudinea împlinirii lui fiziologice, depä§ind în aceastä privinjä modelul ovidian. Un egal interes prezintä çi alte secvenje în care autorul trateazä, sub masca unui anacronism transparent, o latura sociologicä a iubirii täinuite, anume nefastele çi dureroasele urmäri suferite crescendo de trei categorii de eroine ale unei asemenea iubiri ce contravenea tabuului mentalitäjii medievale: fecioara, femeia märitatä çi väduva. Acest tip de abordare relevä în autorul nostru un cleric animat de un surprinzätor spirit feminist.

Sidebar

Lacrime Veneris: Pseudo-Ovidian Short Essay about Sexuality

The Medio-Latin poem entitled in manuscripts De Vetula (About an Old Woman) is an anonymous work. Written by a cleric in 13th century France, it looks like the poet Ovid's imaginary autobiography including three distinct phases in the protagonist's life corresponding to the three books the poem is divided into: when the false Ovid was "in the service of love" (quando vacabat amori: the first book), "the occasion to change the way of living" (qua re mutabit: the second book) and "his new life" (quomodo postea vixit: the third book). From a man who loves life's worldly pleasures, the protagonist, under the impact of a great disappointment, might have become a sober scholar completely engrossed into science till he should have reached the hypostasis of predicting Savior's imminent birth. The narration is often interrupted or, as a matter of fact, competed by various digressions, especially with cosmological, philosophical, theological, physiological and sociological content. In this last respect, sexuality is given a unique treatment in a number of passages in the first two books: the physiological and sociological viewpoint intertwine here with an emulation of Ovid's work, in particular with corresponding passages from Ars amandi and from Amores. Male sexuality is concisely treated, mainly in metaphorical terms, while female sexuality is described in more detail especially from a sociological point of view; the author analyzes mainly the female behaviour in hazardous situations of illicit love with which the virgin, the adulterous wife and the widow in her early years are confronted to different degrees, especially in pregnancy situations. In this context, the tragic fate of the young widow draws particular attention when she is compelled to commit infanticide. In such situations the fate of men who induce adultery is only tangentially tackled, except for the one who became the victim of a jealous husband. A special aspect is represented by the detailed and "technical" description of the sexual intercourse in its successive stages and especially the corresponding fragment from Ars amandi.

Such a way of tackling the theme of sexuality, as a very delicate and risky field in the medieval constellation, reveals the author of De vetula poem to be a wise cleric, with a deep and subtle knowledge of certain human and situational factors.

Footnote

1 Poemul este accesibil în doua edifii critice apärute aproape în acelaçi timp §i independente una de cealaltä (Klopsch 1967 si Robathan 1968). În cursul articolului vom cita numai din editia Klopsch. Copioasa §i documentata introducere precum §i notele de text ale lui P. Klopsch ne-au furnizat date generale §i cîteva referinfe textuale. Dupä çtiinfa mea, pasajele sexologice pe care le-am analizat în prezentul articol nu s-au bucurat pänä acum decât foarte în treacät de atenfia medieviçtilor. Privitor la diferite aspecte ale sexualitäfii în evul mediu, a se vedea Jacquart, Thomasset (1985: 67-97, 160-192 si 229-242).

2 Sunt aspecte tratate cu multä acuratete eruditie de Klopsch (1968: 42-11 §i 152-159).

3 Cf. Amores IX, 1: "Militat omnis amans et habet sua castra cupido"; vezi çi Ars amandi III, 1 sqq.; pentru metafora vânätoreascä cf. Ars amatoria I, 45, 270 sqq., 391 sqq.

4 În limba noasträ, termenul deflorare este un galicism, provenit din défloration târziu atestatä (în sec. al XV-lea) care î§i trage originea din defloratio, un termen metaforic medio-latin atestat în tratatistica medicalä (Pseudo-Galenus) §i în libripenitentiales: cf. Mittellateinisches Wörterbuch (2007: 197-198).

5 Cf. piesa pseudo-ovidianä a acestuia intitulatä Florus Ovidio, [Carmen 159], v. 51 sqq: "Naturam nostrum plenam Deus egit amoris [...] Si culpatur amor, actor culpatur amoris/ Actor amoris enim criminis actor erit".

6 Baudri de Bourgeuil calificä cu multä plasticitate sinistra lor aparenfä: "frons irsuta [...] grande supercilium , nigrum magnumque cucullum (Contra obtrectatores consolatur [Carmen 36] v. 33-35).

7 Cf. Ars amatoria II, 709-31: "Nec manus in lecto laeva iacebit iners/ Invenient digiti, quod agant in partibus illis [...] Crede mihi non est Veneris properanda voluptas/ Sed sensim tarda prolicienda mora/ Cum loca reppereris, quae tangi femina gaudet/ Non obstet, tangas quo minus illa, pudor/ Adspicies oculos tremulo fulgore micantes... Accedent questus, accedet amabile murmur/ Et dulces gemitus aptaque verba ioco./ Sed neque tu dominam velis maioribus usus/ Desine, nec cursus anteeat illa tuos/ Ad metam properate simul! Tum plena voluptas,/ Cum pariter victi femina virque iacent".

8 Cf. Elégies, I, 8, 37: "pugnantibus humida linguis [.] oscula".

9 Sau Sit pudor in facto, jocus in calamo: Ad dominam Constantiam [Carmen 200] v. 46: "Crede mihi, non vera loquor, magis omnia fingo/ Nullus amor foedus mhi quidlibet associavit: Qua intentione scripserit" [Carmen 167] ; cf. Cizek (2013: 160-161).

10 "Et s'embrasser sans se laisser aller au-delà [în original Et baissier sanz couler] Et telle forme d'amour est vertueuse [...] D'une telle forme d'amour naît une grande prouesse/ Et Dieu ne s'en irrite guère/ Et sans se considérer comme affligée/ Peut pratiquer une telle forme d'amour/ Pucelle et femme mariée/ Et nonne vouée à Dieu" (Drouart la Vache 1926: 409 - în traducere modernä de Jacquart, Thomasset 1985: 137). Prima frazä este mfeleasä de cei doi autori ca "faire l'amour sans éjaculation» sau mai exact «s'épancher au-delà de la sécrétion de l'humeur prostatique" (ibidem).

11 "E caddi come corpo morto cade" - Inferno, canto V, v. 142.

12 Locul este apreciat ca "difficult passage".

13 In text avem nati miserabile bustum ("nefericita moarte a pruncului") preluat din Metamorfoze (VI, 665), unde se referä la deznädejdea Procnei.

References

Bibliografie

A. Texte

Baudri de Bourgeuil 2002: Baudri de Bourgeuil, Carmina, t. I, II, ed. J.-Y.Tilliette, Paris, Les Belles Lettres.

Drouart la Vache 1926: Drouart la Vache, Le livre d'amours, éd. R. Bossuat, Paris, Hachette.

Geoffroi de Vinsauf 1924: Geoffroi de Vinsauf, Documentum de modo et arte dictandi, in E. Faral, Les arts poétiques du Xlle et Xllle siècle, Paris, Champion, p. 263-320.

Goethe 1982: Goethe, Faust, Partea I çi Partea II, trad. H. Stanca, Bucureçti, Univers.

Matthieu de Vendôme 1924: Matthieu de Vendôme, Ars versificatoria, in E. Faral, Les arts poétiques du Xlle et Xllle siècle, Paris, Champion, p. 109-124.

Ovidiu, Amores, ed. J. Ingleheart, London, Bristol Classical Press, 2011.

Ovidiu, Ovidii Nasonis De arte amatoria, erkl. v. P. Brandt, Leipzig, 1902.

Pamphilus sive De amore, in Three Latin Comedies, ed. K. Bate, Toronto, University Press, 1976, p. 61-89.

Pseudo-Aristoteles, Problemata physica, Text und Anmerkungen v. H. Flashar, Berlin, Gohlke, 1962.

Pseudo-Ovidius De Vetula, Untersuchung und Text von P. Klopsch, Leiden und Köln, Brill, 1967.

The Pseudo-Ovidian De Vetula, Text, Introduction and Notes by D.M. Robathan, Amsterdam, Hakert, 1968.

Tibullus Albius, Elégies, éd. A. Ponchont, Paris, G. Budé, 1909.

B. Literatura secundara

Cizek 2013: A. Cizek, Bemerkenswerte Wandlungen des Bildes Ovids in der mittellateinischen Literatur, in Amicorum Societas: Mélanges offerts à F. Dolbeau pour son 65 anniversaire, Firenze, SISMEL Edizioni, p. 157-162.

Jacquart, Thomasset 1985: D. Jacquart et Cl. Thomasset, Sexualité et médicine au Moyen Âge, Paris, PUF.

*** Mittellateinisches Wörterbuch, Bd. III, München, Beck Verlag, 2007.

Klopsch 1967: Pseudo-Ovidius, De Vetula, Untersuchung und Text, von P. Klopsch, Leiden und Köln, Brill.

Robathan 1968: The Pseudo-Ovidian De Vetula, Text, Introduction and Notes by D.M. Robathan, Amsterdam, Hakert.