Literatura română în rețeaua literaturii lumii

Abstract

On May 22nd, 2018, a round table was organized at the Romanian Academy, Iaşi Branch, by the "A. Philippide" Institute of Romanian Philology, the "A. Philippide" Cultural Association and the Department of Interdisciplinary Research in Social Sciences and Humanities at "Alexandru Ioan Cuza University" of Iaşi. The aim of the event was to review the challenges and opportunities presented by the space and planetary turn in literary studies to specialists of Romanian literature. The debate brought together the editors of the recently issued Romanian Literature as World Literature (New York, Bloomsbury, 2017), namely professors Mircea Martin, Andrei Terian, and, through a recorded statement, Christian Moraru, with two of the contributors to the volume, Bogdan Creţu and Doris Mironescu, and two respected specialists of comparative literature from "Alexandru Ioan Cuza" University in Iaşi, professors Alexandru Călinescu and Andrei Corbea-Hoişie. The round table reunited researchers from different generations, literary historians and comparatists, specialising in Romanian, German, French and American literature, with the intention to put into contact their perspectives on the present and the future of Romanian literary studies. In a series of exchanges, the participants drew on the moments, authors or texts where Romanian literature opened up to the idea of a wider culture, on the profile of Romanian literature as a world literature, sometimes referring to the solutions or the limitations envisaged in the volume presented. Also, the discussion focussed on the possibility and legitimacy of charting regional and transnational literary and cultural networks and on Romanian literature's availability for integration in such networks. The thematic discussion was completed by a methodological concern that reflected on both the canonical design of Romanian literature, and on the authoritative discourses in the autochtonous tradition of literary history as a discipline.

Headnote

Keywords: Romanian literary history; world literature; space turn; literary canon; transnational literature; aesthetic value; cultural difference

Aula Filialei din Iaşi a Academiei Române, 22 mai 2018

Participanţi: Alexandru Călinescu (Universitatea „Alexandru loan Cuza" din Iaşi, România), Andrei Corbea-Hoişie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, România), Bogdan Creţu (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi/ Institutul de Filologie Română „A. Philippide", Iaşi, România), Mircea Martin (Universitatea din Bucureşti, România), Christian Moraru (participare video) (Universitatea din North Carolina, SUA), Andrei Terian (Universitatea „Lucian Blaga" din Sibiu, România)

Moderator: Doris Mironescu (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi/ Institutul de Filologie Română „A. Philippide", Iaşi, România)

Doris Mironescu: Bună dimineaţa! Ne aflăm la Filiala Iaşi a Academiei Române pentru un dublu eveniment: prezentăm un volum apărut în Statele Unite, la editura Bloomsbury, Romanian Literature as World Literature, şi realizăm o dezbatere asupra deschiderilor literaturii române spre lumea largă. Volumul Romanian Literature as World Literature reprezintă o premieră: e prima dată când literatura română este discutată sistematic într-o carte apărută în Statele Unite, şi încă la o editură atât de prestigioasă academic precum Bloomsbury. Cartea a fost îngrijită de trei editori, care sunt şi trei importanţi profesori de literatură şi literatură română. Doi dintre ei se află astăzi aici, al treilea ne trimite un mesaj video: domnul profesor academician Mircea Martin, primul coordonator al lucrării şi, aşa cum editura însăşi îl prezintă, unul dintre cei mai importanţi critici literari şi teoreticieni din Europa de Est din perioada postbelică, Andrei Terian, decan la Facultatea de Litere din Sibiu, de asemenea Christian Moraru, profesor la Universitatea din North Carolina, care a realizat o sumedenie de diligenţe pentru adunarea textelor, pentru corelarea acestora unele cu altele, pentru articularea unui volum armonios, expresiv şi elocvent şi pentru editarea lui în Statele Unite. De asemenea, alături de noi, un contributor la acest volum, Bogdan Creţu, profesor la Facultatea de Litere din Iaşi, director al Institutului „Alexandru Philippide", doi dintre cei mai importanţi comparatişti români, care se întâmplă să fie şi profesori ai Facultăţii din Iaşi, domnul profesor Alexandru Călinescu, un remarcabil cercetător al literaturii române şi ale legăturile acesteia cu literatura franceză, autor al unor cărţi precum Anton Holban. Complexul lucidităţii, al unor remarcabile eseuri despre literatură, despre intersecţiile literaturilor, al unui volum de bibliografie obligatorie despre Caragiale, Caragiale sau vârsta modernă a literaturii; domnul profesor Andrei Corbea-Hoişie, de asemenea, unul dintre cei mai importanţi germanişti români, este cel care l-a împământenit pe Hans Robert Jauss printr-o traducere din 1985, el însuşi teoretician literar, important traducător al lui Celan, al lui Theodor Adorno, al lui Max Horkheimer, care ne pot oferi nişte interesante perspective asupra problematicii propuse de către acest volum. Foarte scurt, aş spune că volumul are trei planuri care trebuie menţionate; este o inovaţie din punctul de vedere al plajei tematice, studiază literatura română şi o prezintă unui public larg într-o manieră care să fie prietenoasă acestui public, încearcă să deschidă literatura română către lume şi acest lucru este deja o realizare. În al doilea rând, aş spune că propune o metodologie îndrăzneaţă, chiar provocatoare. S-ar putea spune că este un fel de manifest metodologic, care valorifică actualele dezbateri din zona spaţialităţii literare, a spaţiului în literatură şi a literaturii ca spaţiu. Din acest punct de vedere, multe dintre studiile din această carte reprezintă nişte provocări ale teoriei literare, şi nu doar la nivel local. În al treilea rând este un moment important pentru cercetările literare din România, din punctul meu de vedere. Sunt contribuţii ale unor importanţi studioşi români, ai literaturii, grupate laolaltă aşa încât să nu fie o simplă juxtapunere de texte, ci textele să intre în dialog, să prezinte o viziune coerentă a literaturii române, fără însă a oferi o viziune cu ambiţii totalizante, care să nu permită nicio lipsă, nicio fisură în tabloul literaturii române. Mult mai bine va vorbi despre acest volum Christian Moraru în intervenţia pe care v-a pregătit-o şi care urmează chiar acum.

Christian Moraru (înregistrare): Bună ziua. Îi mulţumesc domnului profesor Mironescu pentru această ocazie de a spune câteva cuvinte, fie şi de la distanţă, despre cartea publicată acum câteva luni la Bloomsbury. Vreau, tot la început, să salut şi pe colaboratorii la volum prezenţi la dezbatere şi, nu mai puţin, pe vechi prieteni şi colegi precum domnul profesor Călinescu şi domnul profesor Hoişie; ei erau, din câte ştiu, anunţaţi în program. Interesul lor şi al tuturor celor de faţă privind Romanian Literature as World Literature - privind cartea ca atare, cât şi conceptul pe care ea îl încorporează - este realmente măgulitor. Aflat şi el, cred, la această masă rotundă, domnul profesor Terian vă poate da mai multe amănunte despre cadrul instituţional, intelectual, şi de pur travaliu individual şi colectiv în care s-a născut volumul. Acest cadru va duce, sperăm noi, şi la alte cărţi de acest tip şi calibru. Efortul la care mă refer merita făcut, fie şi pentru faptul că, în această formă, el este lipsit de precedent. Pe de altă parte, cartea conţine harta - reală, sugerată sau potenţială - a unor alte proiecte similare, centrate pe direcţii, aspecte şi autori care, din motive de spaţiu, nu au putut fi discutaţi, sau discutaţi suficient, în el. Câteva lucruri aş vrea să subliniez, deşi ele - sper - sunt clare deja în carte. Mai întâi, Romanian Literature as World Literature nu este o istorie a literaturii române. Ea poate fi citită şi astfel - dacă nu ca o anti-istorie sau istorie literară neortodoxă, atunci măcar ca o critică a istoriografiei literare româneşti, şi nu doar româneşti. Apoi, cartea nu este nici o introducere clasică în literatura română - deşi ea este o introducere pur şi simplu, sau mai curând o reintroducere în literatura română. În orice caz, întrebarea este de ce istoria şi sinteza literară atât de înrădăcinate în cultura noastra critică nu au interesat pe editori şi colaboratori - dimpotrivă, aş zice; de ce, într-o dimensiune importantă a ei, această carte a fost alcătuită în răspăr cu istoriografia literară tradiţională şi de ce - deci - a devenit inevitabil pentru volum să se constituie pas cu pas şi să se prezinte finalmente ca o provocare, ca un „manifest". „Istoriile", „introducerile" şi panoramele de tip vechi, gen secol 19 şi încă standard, în fond, ar fi fost, ne-am spus noi, elanuri totalizante şi ar fi implicat - pentru că au implicat în mod tradiţional în critica românească, manifest sau nu - teleologii implauzibile. Acestea din urmă nu aveau cum să atingă obiectivul nostru numărul unu, care a fost prezentarea adecvată a literaturii române în lumea de astăzi. Notez în trecere că e vorba de o lume care include şi România, iar această Românie, împreună cu literatura ei critică, este una încă dominată, controlată instituţional, de o auto-percepţie paradoxală în esenţă: cu cât suntem mai obsedaţi de „universalitatea" marilor autori români, cu atât mai lipsită de eficacitate este demonstraţia acestei universalităţi. Aţi observat probabil că, în carte, termenul de universalitate nu este folosit nicăieri - poate doar cu o excepţie, şi ea ironică, plasată între ghilimele, în eseul Mihaelei Ursa. Şi pe bună dreptate, având în vedere producţia istorică, genealogia geopolitică a conceptului, nu mai puţin felul în care el a organizat un întreg domeniu al cunoaşterii şi distribuţia axiologică a obiectelor prezente în acest câmp - mă refer, desigur, la literatura comparată. Approach-ul de tip World Literature este - se observă limpede - motorul metodologic al cărţii şi el implică o epistemologie a orizontalităţii, în care autorii şi operele participă, în interiorul unei structuri geoculturale de tip reţea, la forme non-ierarhice de schimburi şi protocoluri creatoare şi recreatoare, la rândul lor de neredus la schema reductivă originalitateimitaţie, impuls-ecou, central-periferic şi aşa mai departe.

Două lucruri vreau să adaug a propos de ceea ce tocmai am afirmat. Primul: e vorba aici, desigur, de un principiu foarte general, poate etic - mă refer la etica interpretării, dar şi la etica unei anume concepţii despre lume. Acelaşi principiu sau viziune non-ierarhică poate fi câteodată doar aspiraţional, în sensul că realitatea „în teritoriu", în teritoriul literaturii şi nu doar la nivelul hărţii orientative, poate arăta cu totul altfel. Deci decisivă rămâne soliditatea argumentaţiei, anume cum demonstrezi, de pildă, că un scriitor de tipul Ştefan Bănulescu deja participă la constituirea unui spaţiu narativ în care el poate semnifica o prezenţă, în lumea literaturii şi în lume pur şi simplu, cel puţin la fel de marcantă ca a lui Ismail Kadare, cu care este compatibil în mai multe privinţe; sau că Ion Budai-Deleanu activează un aparat intertextual al epicului parodic care-l plasează alături de alţi premergători europeni ai postmodernismului; sau că licenţiozitatea carnavalescă a lui Creangă îl înscrie într-o companie scripturală înaltă, cea adevărată, nu cea a clişeului pretenţios numit „romanul copilului universal"; sau că Sadoveanu - poate mai puţin cel al genului historical romance - aparţine unei serii şi unui spaţiu transcultural similar. Subliniez că valoarea estetică şi unicitatea acestor scriitori, probleme care ne preocupă atât de mult, doar în aceste vecinătăţi, deopotrivă exigente şi de neevitat, pot fi puse în lumină. Iar asta pentru că acest context al lumii este şi cel generator, originator. Lumea şi spaţiul celuilalt în genere nu vin după tine, ci ele te fac posibil la modul interacţional, dinamic. Cultura, inclusiv cea literară, este o entitate dinamică, un proces, pe care un anume fel de a face istorie literară şi istorie în general a crezut că-l valorizează închizându-l într-o cutie teritorială; şi asta pentru că, cu cât colaboratorii la volum au scormonit mai mult înăuntrul acestei cutii, cu atât mai mult ei au descoperit o pluralitate; nu o totalitate, ci o multitudine, o lume a lumilor - iată şi de ce, în carte, Carmen Muşat vorbeşte de literaturi române, la plural, şi iată şi de ce literatura maghiară sau evreo-română din România sunt discutate aici. În fine, al doilea lucru: nu trebuie neglijate presiunile enorme de a reierarhiza această orizontalitate, de a recentra ceea ce eseurile din carte încearcă să descentreze; de a remarginaliza ceea ce tot aceste eseuri nu admit ca periferic; de a re-subordona o perspectivă pe care o vrem de-complexată şi care deci găseşte în mod „natural" scriitorii români în lume, pe scena ei, nu îi împinge acolo abuziv. Aceste presiuni vin, curios, şi din partea criticii tradiţionale, ale cărei reacţii pot fi numite, dacă nu cosmofobe, atunci în nici un caz pregătite să ofere o alternativă, un mod cr edibil de a-şi prezenta obiectul lumii; şi din partea pieţii literare interne şi internaţionale; în fine, în legătură cu aceasta din urma, e vorba şi de presiunea continuă a unor capitale culturale şi centri de capital cultural care funcţionează ca adevarate fabrici de omologare estetică. Dar dacă critica românească are o funcţie de îndeplinit în acest sistem ultracompetitiv de tensiuni, oferte culturale şi percepţii, Romanian Literature as World Literature pune la dispoziţie un posibil scenariu pentru lumea de azi. Un scenariu nu perfect, nu atotcuprinzător şi nu flatant pentru toată lumea; unul în care nu toţi autorii, grupurile şi tematicile literare deja canonizate intern pot fi redistribuite în roluri principale; unul la a cărui scriere sau rescriere şi nuanţare nu toţi criticii sau nu toţi criticii cu recunoscută autoritate se vor simţi, probabil, încurajaţi ori pregătiţi să participe. Dar unul - credem noi- actual şi competitiv metodologic, riguros articulat şi prezent de-aici înainte în toate bibliotecile importante ale planetei. Vă mulţumesc pentru atenţie.

Doris Mironescu: L-am ascultat pe Christian Moraru, cu prezentarea acestui volum. Ceea ce ne propunem, în continuare, nu este o lansare de carte, cu prezentarea tuturor meritelor şi, eventual, scăderilor acestei cărţi, ci o dezbatere, o masă rotundă, care va consta în două rânduri de intervenţii din partea invitaţilor noştri de astăzi pe două direcţii esenţiale legate de acest volum. Prima întrebare e una de ordin tematic, privind deschiderile volumului în raport cu spaţialitatea literaturii, iar cea de-a doua priveşte metodologia lui, felul în care volumul răspunde unor probleme actuale ale teoriei şi încearcă să ofere o perspectivă de viitor. Prima întrebare porneşte de la cuprinderea volumului, de la faptul că într-însul se găsesc studii care valorifică istoria literaturii române, de la Milescu şi Cantemir până la optzecism şi până la literatura postcomunistă, de la avangarde până la anxietăţile istoriei literare tradiţionale şi, astfel, subliniază polidimensionalitatea, „oferta" multiplă a literaturii române. În cuvintele criticului francez Bertrand Westphal de pe coperta a patra volumului, cartea reuşeşte să descrie literatura română ca pe o imensă răscruce a literaturii lumii, un loc unde se intersectează circuitele culturale ale acesteia şi se vede că e important că se intersectează acolo şi nu în altă parte şi tocmai acestea. Propunerea mea de discuţie, pentru început, priveşte tocmai deschiderile literaturii române, modul în care ea este inters ectată de literaturile lumii, felul în care literatura română se mondializează sau este ea însăşi subiectul unor operaţii de decupaj canonic. Cum cartografiem spaţiul literaturii române ca literatură mondială? Avem prezenţi editori ai volumului, contribuitori ai volumului şi importanţi comparatişti care tocmai această problemă au studiat-o în carierele dumnealor. Trebuie să spun că, timpul fiind limitat intervenţiile vor fi, din păcate, mărginite la doar 8 minute. Dată fiind componenţa exclusiv masculină a mesei noastre rotunde, am pregătit un cartonaş galben care să ne arate că mai avem un singur minut pentru fiecare intervenţie. O să îl rog, pentru început, pe Bogdan Creţu să ne vorbească despre momentele istorice, operele, personalităţile prin care literatura română îşi dezvoltă potenţialul de mondializare.

Bogdan Creţu: Mulţumesc. Cu ce să încep? Aş începe, să zicem, cu momentul premodern. Asta e şi una dintre tezele contribuţiei mele din volum: e un pic nepotrivit să închidem discuţia şi să plasăm evaluarea, analiza, descrierea, punerea în tensiune a operelor care s-au realizat în aşa-numita literatura veche într-un cadru al culturii strict naţional, adică să plasăm un anumit tip de cultură într-un cadru ideologic, politic şi social care încă nu exista şi să punem vechii noastre culturi bariere care nu funcţionau ca atare. Pentru secolul al XVI -lea, al XVII-lea nu cred că structura culturală este cea a viitorului stat naţional român modern. Cred că, mai degrabă, putem vorbi de o cultură concavă mult mai largă, de tip bizantin, post-bizantin, în partea aceasta de lume, care are în primul rând o identitate spirituală, religioasă; dovadă că cine încearcă să pună problema originalităţii vechiului scris românesc observă că teme, procedee, pasaje întregi, de foarte multe ori texte ca atare circulă nestingherite dintr-o lucrare în alta, fără să aibă prejudecata limbii în care sunt aşezate în pagină. Sigur, că începând cu G. Călinescu (primul care se diferenţiază de Iorga, Cartojan şi alţi cercetători ai acestei perioade), s-a fixat în istoriografia noastră prejudecata că ţin de literatura naţională doar operele scrise în limba naţională. Ceea ce este fals! Pentru că limbile de cultură ale acestei părţi ale Europei ortodoxe, ale Europei post -bizantine nu sunt limbile naţionale. Slavona are caracter de lingua franca, neogreaca la fel. Iorga are studii în care demonstrează că neogreaca este unul dintre principalii fermenţi de trezire a conştiinţei naţionale. Adică ideile circulă nestingherit, indiferent de limba prin care o fac.

Apoi, depăşesc acest moment şi ajung la momentul în care literatura română devine conştientă şi devine un proiect de tip naţional. Suntem în secolul al XIX-lea când o mână de cărturari asimilează formele culturii occidentale şi au un proiect de ţară. Or, asta este identitatea culturală a întregii Europe. Orientarea culturii romantice, a culturii de secol al XIX-lea este una de tip naţional. Faptul că literatura română răspunde acestui tip proiect naţional nu este decât un simptom al alinierii prompte la cultura europeană. Este foarte semnificativ faptul că literatura, în mai mare măsură decât istoriografia sau alte tipuri de discurs, contribuie la formarea unei conştiinţe de sine, de tip naţional, la ceea ce s -a numit conştiinţă naţională, identitate de tip naţional şi o face descoperindu-şi, în manieră romantică, sursele şi inventându-şi o tradiţie de care avea nevoie şi inventându-şi-o... cum?... aşa cum fac romanticii: descoperind folclorul şi întorcându-se către trecutul propriu. Kogălniceanu este cel care tipăreşte cronicile şi se vede asta în literatura de secol al XIX-lea. De acolo se preiau teme, personaje, de acolo se alimentează efortul de construire a unei mitologii naţionale! Toţi marii scriitori ai secolului al XIX-lea culeg şi promovează literatura populară. Deci, e un efort colectiv care nu e un semn al unei închideri. Este un proiect larg european. Cel puţin european. Există reţeaua transnaţională, e foarte vizibilă! Nu glumesc dacă spun că Facebook-ul nostru de azi era masoneria lor de ieri. Deci, erau perfect conectaţi la proiectele Occidentului european. Totul, în orice caz, venea de acolo. Şi sunt destule studii care ne arată cum proiectul revoluţiei române de la 1848 e o parte atent administrată şi în perfect acord cu ceea ce se întâmpla la nivel european. Acum, sigur că la nivel strict literar formele acestui proiect strict naţional se traduc, se concretizează în tipuri de discurs diferite, la nivelul cititorilor din fiecare comunitate. Şi ele nici nu pot fi la acelaşi nivel de performanţă, virtuozitate literară pe cât reuşesc să fie cele din literaturile Occidentului. De ce? Pentru că e nevoie de o adecvare. Sigur, după aceea începe procesul de deschidere, de import în interbelic. Programul lui Lovinescu... Dar eu aş spune că suntem aici, în secolul al XIX-lea, în primul moment de sincronizare programatică, decisivă cu formele culturii occidentale, că aceasta e poate prima formă conştientă, decisivă, de mondializare, de deschidere, de import, de adecvare a unor forme care funcţionează în altă parte, şi nu doar la nivel literar, ci la nivel larg, social, politic, ş.a.m.d. Mulţumesc!

Andrei Terian: Având în vedere că poate nu aţi apucat să răsfoiţi volumul sau să vă uitaţi pe siteul Bloomsbury, unde puteţi găsi un cuprins detaliat al cărţii, eu mi-aş rezerva câteva minute din timpul meu pentru a trece în revistă cuprinsul volumului, mai exact cele cincisprezece studii care îl compun. Cartea se deschide, lăsând la o parte introducerea cu caracter teoretic, cu un studiu despre Eminescu p e care îl semnez eu. Urmează, apoi, în ordine: un text despre literatura veche scris de Bogdan Creţu, care accentuează dimensiunea orientală a literaturii noastre; un studiu al lui Caius Dobrescu despre secolul al XIX-lea şi condiţia postimperială a literaturii române; un text de Alex Goldiş, despre similitudinile între literaturile „centrale" şi cele „periferice"; un studiu semnat de Carmen Muşat, despre caracterul intersecţional al literaturii române şi geneza literaturii noastre moderne. Al şaselea studiu îl are ca autor pe Mircea A. Diaconu şi se referă la ceea ce el numeşte „microliteratură", adică literatura română scrisă în Republica Moldova, Banatul sârbesc, Ungaria şi Bucovina. Al şaptelea studiu e semnat de colegul nostru de la Cluj, Imre József Balázs, despre literatura maghiară din România. Vin, apoi, la rând: un text al lui Ovidiu Morar despre avangardă, în special despre contribuţia scriitorilor de origine evreiască la constituirea avangardei româneşti şi la internaţionalizarea ei; un articol al lui Paul Cernat despre feţele modernităţii radicale în literatura noastră interbelică (radicalismul de dreapta şi cel de stânga); un studiu al lui Mihai Iovănel despre tripleta „clasică" Eliade - Cioran - Ionescu, dar abordată într-o nouă perspectivă; un articol al domnului profesor Mircea Martin despre realismul socialist; un text al lui Bogdan Ştefănescu, de la Universitatea din Bucureşti, despre posibilitatea de a reciti literatura română în cheie postcolonială; un studiu al Teodorei Dumitru despre influenţa poeziei americane asupra poeziei româneşti în anii '80 (şi nu numai); un studiu al lui Doris Mironescu despre literatura exilului, cu aplicaţie pe Herta Müller, Andrei Codrescu şi Norman Manea; şi, nu în ultimul rând, un text al Mihaelei Ursa despre importanţa traducerilor în literatura română. Acestea sunt textele care compun volumul şi în acest punct mi-aş dori să fac două precizări, dacă timpul îmi permite. În primul rând, a existat în primul „val" de cititori ai cărţii tendinţa de a privi acest volum ca o microistorie literară, în ciuda avertismentelor repetate pe care noi, editorii, le-am lansat în această privinţă. Aşa cum spunea şi profesorul Christian Moraru, cartea nu este o miniistorie a literaturii române, ea este mai degrabă un volum-manifest sau, dacă vreţi, un experiment. Dacă veţi avea anumite nemulţumiri că, de exemplu, în carte nu apar sau nu li se alocă destul spaţiu lui Arghezi, Rebreanu ori Sadoveanu, atunci vreau să vă spun că şi noi, editorii, suntem de acord cu dumneavoastră: ne-am fi bucurat să le acordăm mai mult spaţiu, însă atât am putut face în 300-şi-ceva de pagini. În al doilea rând, mi se pare important să subliniez că scopul nostru nu a fost să stabilim un „canon". Nu ne-am jucat jocuri de genul: „Aceştia sunt autorii transnaţionali, ceilalţi rămân naţionali." Cu alte cuvinte, nu ne-a preocupat neapărat să stabilim cine, ci cum: nu neapărat cine intră în această selecţie, ci cum merită recitiţi autorii dintr-un unghi nou, din unghiul „literaturii lumii" (world literature), astfel încât ei să revină relevanţi şi pe acest plan. De altfel, din punctul nostru de vedere, nu există o limită rigidă între ceea ce ţine de „literatura lumii" şi ceea ce nu ţine de „literatura lumii". Tocmai de aceea, vedem acest volum ca pe un început, care va atrage - sau, cel puţin, sperăm să atragă - în anii următori o serie de completări şi de aplicaţii foarte interesante, iar eu unul sunt convins că multe dintre demonstraţiile care vor apărea pe această temă vor depăşi cu mult cadrul pe care noi îl propunem aici, în ciuda caracterului său mai mult sau mai puţin inaugural. Pe de altă parte, deşi este vorba aici despre un mod de lectură şi nu despre un canon, ţin totuşi să atrag atenţia (şi să anticip astfel o altă parte a discuţiei noastre) că literatura mondială funcţionează după ceea ce aş numi un principiu al non-izomorfismului, sau dacă vreţi, „principul lui Thomsen". E vorba despre o constatare a comparatistului danez Mads Rosendahl Thomsen, care a arătat că mulţi dintre criticii danezi din secolul al XIX-lea erau contrariaţi de faptul că, deşi ei aveau un grup de scriitori consideraţi vârful canonului (scriitori „naţionali"), popularitatea maximă în străinătate o avea Hans Christian Andersen, care pentru ei reprezenta un autor de poveşti de mâna a doua, dar care a dobândit o notorietate mondială. Prin urmare, acest principiu ne învaţă sau ne avertizează că regulile jocului sunt un pic diferite la nivel naţional şi la nivel transnaţional. Nu e obligatoriu ca un scriitor care are o vizibilitate naţională să aibă parte de un succes comparabil pe plan internaţional. Uneori, cele două componente se pot susţine una pe cealaltă, alteori însă ele pot funcţiona divergent. Însă despre această „regulă" a jocului literar mondial voi mai discuta, poate, în cea de-a doua intervenţie a mea.

Andrei Corbea-Hoişie: Deja câteva lucruri pe care le-a spus Christian Moraru şi câteva lucruri pe care le-au spus Bogdan Creţu şi Andrei Terian anticipează unele observaţii pe care eu însumi le-am făcut. Am citit, vă asigur, întreaga carte, de la un capăt la celălalt şi spun, din capul locului, că mi se pare nu doar un experiment, ci un model nou cu care avem astăzi de-a face în discuţia despre ceea ce considerăm a fi literatura română. Conceptul de literatură merită şi el o altă discuţie. Aş fi fost curios şi am să încerc în următoare zile, când nu voi mai fi pe aceste meleaguri, să văd volumul consacrat literaturii germane, German Literature as World Literature, primul volum din serie şi să compar cumva tipul de abordare, pentru că şi raporturile directe şi indirecte dintre literatura română şi cea germană şi cele către literatura lumii sunt cumva diferite. Dar este interesant de văzut cum a fost conceput acel volum. Eu nu voi vorbi decât, în această intervenţie, despre câte va întrebări pe care mi le-am pus şi, la care, parţial, s-a răspuns. Concepţia pe care o anunţă titlul este una asupra literaturii române ca literatură mondială, Weltliteratur, world literature. Întrebarea este dacă această viziune este, se suprapune peste întregul a ceea ce noi numim literatură română, peste toţi autorii, deci dacă relaţionările care se fac în aceste cazuri se pot face şi în celelalte cazuri care nu apar aici, dacă nu ne putem întreba ce se întâmplă cu restul. Domnul Terian a răspuns deja că restul e şi el la fel de important şi poate fi şi el abordat tot din acest unghi. Sigur că lucrurile pot merge şi mai departe în această serie de întrebări. Poate părea, deşi nu este, că această selecţie este una pentru export şi că rămâne alta pentru u zul intern. Cu mulţi ani în urmă am avut un proiect pe care Augustin Buzura şi Mircea Anghelescu, când conducea Editura Fundaţiei Culturale Române, l-au sprijinit. El nu a fost dus a bun sfârşit, un proiect al unei antologii de teorie literară românească, şi acolo selectasem autori care erau publicaţi peste tot, dar şi autori din „interior", ignoraţi, din diferite motive, de editorii străini. Spre exemplu selectasem şi un fragment de Edgar Papu pentru o asemenea antologie. Deci întrebarea care se pune este în ce măsură întregul contează, sau numai o parte din el în această raportare către Weltliteratur. Din punctul de vedere a ceea ce ştim despre cultura românească, cel mai clar mi se pare cazul aşazisei literaturi vechi. Aici literatura, cultura românească este o parte vizibil integrată într-un context internaţional sau european sau sud-est european. Cu câţiva ani în urmă, îmi amintesc, tot în această sală, am pus o întrebare care a fost considerată nelalocul ei. Am întrebat în ce limbă vorbea Dimitrie Cantemir cu copiii săi. Cineva, o persoană foarte onorabilă mi-a răspuns „Sigur că în limba română". În fine, limba română pe vremea aceea nu era chiar româna. Dar eu mă îndoiesc că vorbea chiar în limba română. Deci, toată această integrare din secolul al XVIII-lea într-un complex internaţional este foarte clară. Adaug aici şi o observaţie pe care au făcut-o colegi cu care am lucrat în ultimii ani la nişte studii asupra traducerilor în literatura română profană a secolulul al XVIII -lea, cum că există un circuit foarte, foarte interesant al traducerilor care ajung până la urmă în cultura românească şi în limba română a vremii. O carte care apare în Anglia este tradusă în Italia, din italiană este tradusă în neogreacă şi din neogreacă este tradusă în română. Iată cum funcţionează această integrare. Mai departe, spune Bogdan Creţu, lucrurile evoluează tot într-un context, într-o serie internaţională pentru că, într-adevăr, descoperirea naţiunii, care s-a petrecut la noi, s-a petrecut tot într-o proiecţie internaţională. După părerea mea, aici ar trebui, de altfel, să medităm o dată în plus, Alexandru Duţu a făcut-o la vremea lui, dacă vechea delimitare literatură veche - literatură modernă stă în picioare. Dacă nu cumva trebuie să privim dincolo de acest prag, mai mult sau mai puţin arbitrar, pe care l-a fixat teoria sincronismului a lui Lovinescu. Pentru că lucrurile nu sunt chiar atât de abrupte pe cât istoriile literare tradiţionale le-au fixat. Mă opresc aici. Poate am să revin asupra unor chestiuni.

Alexandru Călinescu: Eu l-am rugat pe domnul Doris Mironescu să trişeze şi să îmi arate repede cartonaşul galben ca să mă scoată din încurcătură, sau roşu direct. Am un mare handicap, nu am citit cartea, abia acum am văzut-o şi sigur că aş fi preferat să vorbesc în cunoştinţă de cauză. Mi se pare o întreprindere absolut remarcabilă şi mi-a plăcut foarte mult să îl ascult pe Christian Moraru, pe care nu l-am văzut nu de ani, ci de decenii, care era un tânăr foarte promiţător şi văd că a confirmat. Nu puteam să trag subiectul pe turta mea, ca să zic aşa, pentru că conceptul littérature du monde la francezi nu are legătură cu conceptul pe care îl discutăm aici. Acolo e vorba de altceva, de o discuţie care a pornit de la o redefinire a francofoniei. Sigur că s-ar putea face o apropiere, delimitări, însă în mod cert conceptul francez nu se suprapune cu cel anglo-saxon, să zic, sau german. Mă voi limita să punctez două lucruri apropo de acest concept de literatură a lumii, înainte de a împinge discuţia către literatura română. În primul rând, un asemenea concept şi o asemenea dezbatere reprezintă, în mod evident, în opinia mea, o consecinţă a procesului mondializării, care se vede în nenumărate aspecte şi pe nenumărate paliere. Un proces, de altfel, care a provocat şi provoacă şi o serie de tensiuni identitare, deci lucrurile nu sunt chiar simple. Domnul Bogdan Creţu făcea o analogie spectaculoasă, dar pertinentă după părerea mea, între masoneria secolului al XIX-lea şi Facebook-ul actual. Aşa este, suntem într-o epocă în care comunicarea primează, în care se creează peste tot reţele şi sigur că intră şi literatura în acest sistem de reţele. Al doilea fapt, care ne priveşte şi pe noi, în mod particular, al doilea eveniment major al acestei epoci este prăbuşirea comunismului, pentru că a antrenat o revalorizare a unui anumit tip de literatură. Sigur că, înainte de 1990, avea prioritate în ochii occidentalilor literatura disidentă şi, după aceea, ea nu a mai avut aceeaşi pertinenţă. Pe de altă parte, circulaţia între est şi vest a început să se facă normal, ceea ce pune literatura română într-o situaţie pe care trebuie să şi-o asume şi la care trebuie să facă faţă. Dacă face faţă este o altă chestiune şi nu ştiu dacă putem noi răspunde. Evident că perspectiva propusă de această carte este nouă, provocatoare, experimentală chiar. Pe de altă parte, am o senzaţie de déja vu, pentru că sunt chestiuni care se dezbăteau pe vremuri la infinit. Noi, ăştia mai vechi, am participat pe vremuri la şedinţe în care un punct obligatoriu de discuţie era „literatura română în context naţional şi universal". Discuţii care nu duceau la nimic, dar pe atunci discuţia se purta în spirit partinic: afirmarea identităţii naţionale. Voi mai reveni. Mulţumesc!

Doris Mironescu: Mulţumim şi noi. Urmează intervenţia domnului Mircea Martin, care va conchide această rundă de intervenţii. Urmează o alta. Un cuvânt în acelaşi timp ca editor, cu privire la deschiderea literaturii române faţă de world literature.

Mircea Martin: Editorul de fapt sau editorul principal este şi rămâne Christian Moraru şi este foarte bine că aţi început cu discursul lui, pentru că un discurs a fost, a fost un program foarte dens şi foarte clar, din punctul lui de vedere. Asta a vrut să facă. Noi, adică Andrei Terian şi cu mine am acceptat, într-o măsură mai mare el, într-o măsură mai mică eu, acest program. Vorbim de program aici. Acum, programul nu e obligatoriu să se regăsească în fiecare pagină, în fiecare frază a unei cărţi, mai ales dacă este o culegere de texte. Volumul este unitar, datorită acestui program, dar înăuntrul fiecărui text autorul a fost liber să îşi producă propriile nuanţe, propriile diferenţe de gândire. Lucrul important, cu care aş vrea să rămânem, este că e prima sinteză de acest fel şi de altfel, de toate felurile cu privire la literatura română apărută în perioada postbelică. Dacă ne gândim la ce s-a întâmplat înainte nu avem decât încercarea lui Basil Munteanu în franceză, care a fost făcută în interbelic, dar a apărut prin 46, dacă nu mă înşel, deci tot postbelic. Şi asta e tot. Nu avem altă sinteză de vocaţie internaţională. Şi nu avem, mai ales, o sinteză care să se deschidă spre lumea americană. Noi toţi, sau o parte din noi am scris despre o dimensiune supranaţională, noi îi spuneam universală pe atunci, aveam în vedere mai ales Europa şi mai ales Franţa. După cum ştim, literatura română modernă a urmat modelul francez. Ceea ce se întâmplă în această carte este, de fapt, schimbarea modelului, schimbarea paradigmei, în sensul în care literatura română este reajustată, e concepută, e aranjată astfel încât să răspundă, nu neapărat să corespundă, dar să răspundă unui model american, actual. Asta este marea schimbare, marea provocare, miza acestei cărţi, şi în acest fel trebuie citită. Altfel, riscăm să avem aşteptări nepotrivite. Deci, un al treilea element de noutate este perspectiva consecvent comparatistă. În genere, noi am făcut istoria literaturii române raportând-o la ea însăşi şi mult mai puţin la lumea din jur sau, în cel mai bun caz, am raportat-o la marile literaturi europene. Dar nu în mod sistematic. Istoria lui Călinescu e plină de analogii străine, universale, realizate într-un mod, nu zic aleatoriu, dar foarte subiectiv, capricios. Poate imaginativ, e adevărat, sunt analogii surprinzătoare. Unele foarte pertinente, altele mai puţin. Ne-a lipsi şi ne lipseşte încă această perspectivă comparatistă sistematică şi constantă. Cartea asta încearcă să menţină această viziune comparatistă tot timpul. Rezultatul este o de-monolitizare a literaturii române. Ea nu mai este văzută ca un întreg omogen, ci ca secvenţe, segmente, care intră fiecare în contexte diferite, în contexte pe care şi le găseşte, pe care de fapt, autorul şi le găseşte sau le regăseşte în încercarea lui de resituare, de recontextualizare. Acum m-aş referi la două lucruri pe care le-a spus Christian Moraru, de care sunt foarte mândru şi pot să zic că sunt mândru pentru că a fost studentul meu preferat, cu care am rămas în legătură şi după ce a plecat în Statele Unite, la care, evident, ţin foarte mult în continuare, deşi nu împărtăşesc decât parţial viziunea lui. Şi iată două puncte faţă de care mă disociez. El spune aşa, chiar şi aici, în trecere: vorbeşte de o lume care include şi România. Evident, România e inclusă în lume. Şi din ce în ce mai mult pentru că, nu?, globalizarea produce această includere. Dar lumea despre vorbeşte Christian Moraru este late global modernity, deci modernitatea globală târzie. Întrebarea pe care i-am pus-o şi v-o pun şi dumneavoastră: este România într-o perioadă de modernitate globală târzie? Am ajuns noi într-o astfel de fază a evoluţiei noastre? Estul european, regiunea noastră, a atins această fază de evoluţie istorică? Pentru mine sunt întrebări retorice. La fel cu problema naţională. Este o problemă depăşită în contextul regional est-european problema naţională? Vă las să reflectaţi. Ar mai fi problema limbii. Şi aici e o discuţie de făcut. Fără îndoială, tot ce spune Christian Moraru şi ce demonstrează Bogdan Creţu într-unul din textele cele mai pertinente şi mai înnoitoare din volum, şi anume caracterul regional şi nu specific naţional al culturii româneşti din secolul XVII-XVII, este absolut convingător, este o achiziţie, dar mai departe, în perioada romantică şi postromantică problema limbii este constitutivă şi aşa a rămas. Am inclus literatura maghiară din România în discuţia noastră şi e foarte bine că am făcut-o. Sunt de acord cu această privire inclusivă. Dar atunci cum rămâne cu problema deteritorializării? Deci nu mai e problemă de limbă, ci de terit oriu. Pentru că literatura maghiară din România se manifestă pe teritoriul României. E o contradicţie aici.

Doris Mironescu: Mulţumesc tare mult şi pentru această intervenţie! A doua întrebare, care a fost, de altfel, anticipată în câteva dintre luările de cuvânt, priveşte metoda acestui volum şi în special metafora centrală, pe care am folosit-o şi noi astăzi pentru titlul dezbaterii noastre: reţeaua, reţeaua literaturii mondiale, literatura română în reţea. Metafora aceasta a reţelei e una spaţială, nu foarte recentă; de fapt, Deleuze şi Guattari au propus-o în anii '80 -, e o metaforă postmodernă, dacă vrem, dar care a fost scoasă din regimul postmodernităţii, a fost democratizată, ca să spun aşa, şi a fost asimilată ca un concept spaţial, care promovează un alt fel de privire asupra literaturii: polemică, după cum s-a văzut, după cum a prezentat-o Christian Moraru, polemică, spre exemplu, faţă de istoria literară şi mai ales faţă de istoria literaturilor naţionale. Reţeaua e şi nu e naţională. Poate fi o reţea naţională, dar poate fi una locală sau regională sau, desigur, mondială. Pot fi reţele capricios decupate din diferite literaturi naţionale, care, în fond, nu sunt afiliate - texte, scriitori, opere - decât pe criterii estetice, spre exemplu, sau te matice şi nu neapărat legate, cum spuneam, de un teritoriu. Întrebarea priveşte tocmai această metaforă şi această propunere de discutare a literaturii sub raport spaţial, dintr-o perspectivă spaţială şi mai ales în legătură cu conceptul propus şi în această carte de transnaţional şi transnaţionalism. Sunt două, din perspectiva mea, posibilităţi de a vorbi de transnaţional: una priveşte decupajele tematice, tipuri de scriitori, tipuri de teme, opere transnaţionale - există scriitori care sunt transnaţionali şi alţi scriitori care nu sunt transnaţionali, de exemplu. O altă perspectivă e aceea a metodei: există perspective transnaţionale asupra literaturii, există moduri de a privi literatura transnaţional. Întrebarea priveşte, desigur, avantajele unei astfel de priviri şi, eventual, dezavantajele. Cred că discuţia până acum deja a menţionat câteva dintre avantaje, respectiv, dintre precauţiile pe care le putem avea cu privire la o astfel de abordare. Am să-i rog pe participanţii noştri să răspundă în aceeaşi ordine la această întrebare.

Bogdan Creţu: Problema nu-i nici nouă, dar nu-i nici singura. Nu e o problemă care s-a infiltrat în dezbaterile teoretice de câţiva ani, pe care ne fandosim noi să o rezolvăm, am descoperit-o şi credem că am găsit soluţia şi, prin urmare, dacă ştim ce vrem, elaborăm strategiile ca să ne plasăm, să intrăm în „reţea", oricât de antipatic ar suna acest termen. Bun... Aş vrea să fluier puţin în biserică. Eu nu cred că e posibilă o reţea unanim acceptată. Cred că sunt posibile diferite tipuri de reţele: că e posibilă o reţea academică, de acord; că e posibilă o reţea ideologică, de acord. Dacă există o reţea, asta ar presupune că există şi o structură sau un sistem cultural, ideatic, ideologic, mentalitar, care să acopere, care să facă inutilă ideea de teritoriu, care să poată de-teritorializa cultura; şi încă: existenţa unei macro-reţele culturale sau de alt tip ar însemna că există un fond comun, care în cele din urmă ar presupune o nouă formă de identitate sau o lărgire foarte mare, o lărgire dramatică a conceptului de identitate, care în mod normal obligă la o restrângere, la o comprimare a valorilor. Inevitabil, acum încep să spun banalităţi, dar ele trebuie amintite. Evident că în spaţiul cultural, literar, ca să restrâng, nu există o circulaţie încapsulată a ideilor, a formelor. Emulaţia presupune şi depinde de permeabilitate, spaţiile culturale sunt permeabile prin definiţie, literatura este ea însăşi o reţea practic nelimitată de suprapuneri. Dar e la fel de sigur, zic eu, că există anumite sisteme, ecosisteme culturale, care vreme de un secol şi jumătate - aproape două secole au fost de tip naţional. De la iluminism încoace, când s-au conturat conceptele care au orientat o anumită formă a modernităţii, a existat o formă a modernităţii care a mers sau, cum să zic, a valorificat mai ales tradiţia ideologică a romantismului, aceea de tip naţional, accentuat naţional, şi o formă poate mai cuminte, să-i zic mai discretă, care cred că revine astăzi şi care a cultivat valorile şi conceptele iluministe, raţionale, relative la tipurile de cultură civică, ideea de cetăţean. Aici există o oarecare tensiune care în spaţiul românesc nu s-a consumat, e o ceartă care nu s-a dus. Nu ştiu, sigur că e o problemă sesizată, de pildă, în plin război de Cercul literar de la Sibiu: ce e prea accentuat etic, etnic, prea încăpăţânat, când literatura cultivă valorile locale, ea riscă să se izoleze. Au mai avut şi alte generaţii această problemă. Este o provocare care ţine, desigur, de cultură ca praxis, dar şi de strategia de a găsi, până la urmă, un mod de discurs şi de diplomaţie culturală care să facă legitim sau să facă accesibil şi interesant ceea ce propune cultura română sau, haideţi să spunem, literatura care se face aici, e legată de acest spaţiu, într-un ambient cultural care are tensiuni şi dileme identitare, ideologice diferite, pe care sigur, ca orice tip de sistem, să zic imperialist?, mă tem! (râde), dar în orice caz central, să zicem, imperial, încearcă şi chiar reuşeşte să le impună şi în zonele limitrofe, dacă pot să spun astfel. După aceea, al doilea aspect... Vedeţi că spun mai multe întrebări, pentru că nu sunt, nu cred că putem găsi soluţii şi prefer să încerc să relativizez nişte concepte care poate par prea puternice şi nu cred că sunt aşa. După aceea, ajungând la carte, am observat că şi înainte să fie citită foarte serios, această carte a speriat, mai ales prin acest concept de transnaţional. Nu e prea devreme să discutăm în termeni transnaţionali când ideea de naţiune nu şi-a consumat potenţialul ş.a.m.d.? Sunt tot felul de astfel de întrebări, legitime într-o anumită motivaţie sau logică a politicilor culturale naţionale. Orice întrebare, dacă e pusă serios şi cu distanţă, cu spirit critic şi nu e îmbrăţişată pătimaş este legitimă. Nu cred că ideea de transnaţional înseamnă anti-naţional şi nici măcar post-naţional. Cred că e un mod de a suprapune, de a face să se întâlnească, de a face tangente nişte teme, nişte mize ale literaturii, care, fireşte, nu s -au inventat nici la noi, nici nicăieri, pentru că aici prioritate, întâietate nu există. Cum să zic, literatura nu funcţionează ca ştiinţa. Unul descoperă odată ceva şi toţi ceilalţi vin şi-i aplică matriţa... Adică e firesc să sesizăm aceste noduri şi atunci când putem să le punem într-un discurs convingător chiar să le punem şi cred că e un lucru foarte bun care se întâmplă sau cred că astfel de cărţi sunt de dorit, pentru că în cele din urmă nu fac decât să aducă într-un tip de discurs şi teoretic, şi metodologic, şi ideologic acceptat, deci, într-o anumită reţea, într-un anumit cadru cultural, ceea ce un alty cadru cultuyral, cel românesc, a canonizat ca valoros. De fapt, şi cu asta închei, miza este să vedem dacă putem legitima ceea ce s-a fixat ca valoare într-un spaţiu cultural dat într-un spaţiu mult mai extins.

Andrei Terian: Referitor la întrebarea cu privire la transnaţional, ce avantaje şi dezavantaje ar exista... Eu aş adăuga: avantaje şi dezavantaje pentru cine? Şi aici am un răspuns preliminar: din această, să zicem, „mutaţie" sau „cotitură" transnaţională, în cazul în care ea se va produce, eu unul tind să cred că cel mai mult va avea de câştigat literatura română ca atare, în sensul că vom avea ocazia să descoperim faţete, nuanţe, unghiuri mult mai bogate şi mai complexe la ei. Pe de altă parte, s-ar putea să nu aibă prea mult de câştigat, ba chiar să aibă de pierdut ceea ce am putea numi „establishmentul" critic românesc, pentru că, aşa cum văd eu lucrurile - şi aici mă despart un pic de Bogdan Creţu -, această tensiune între naţional şi transnaţional e constitutivă în cultura română. În orice caz, ea nu este un fenomen de dată recentă, ci există cam de două secole, numai că de fiecare dată criticii autohtoni, criticii „naţionali" dacă vreţi, au încercat să o camufleze şi au ţinut să-şi reafirme „dreptul de proprietate" asupra literaturii române, refulând sau marginalizând o serie de elemente transnaţionale din cadrul ei - de la faptul că, pe de o parte, au respins în mod constant tentativele criticilor străini de a se apropia de literatura română, până la acela că, pe de altă parte, au persiflat o seamă de reuşite ale scriitorilor români în străinătate, pe care nu le-au provocat sau nu le-au girat ei. Aş putea să ofer aici două exemple, dintre care unul de dată foarte recentă. Poate vă e familiară, în contextul alegerilor din Uniunea Scriitorilor, intervenţia preşedintelui en titre cu privire la valoarea operei Hertei Műller. E vorba despre un argument de genul: chiar dacă a luat Premiul Nobel, noi avem scriitori mult mai buni aici, în ţară (pentru că - se subînţelege - canonul literaturii nu se poate face decât tot „aici" şi tot de către „noi"). Un alt exemplu e de la începutul secolului trecut şi îl puteţi găsi în Istoria literaturii române contemporane. Este vorba despre reacţia vehementă, violentă chiar, a lui E. Lovinescu cu privire la succesul lui Panait Istrati în Franţa, fenomen pe care criticul îl persiflează. În orice caz, ambele exemple reafirmă acelaşi „drept de proprietate" al criticilor autohtoni asupra literaturii române. Or, aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii, cred că o primă condiţie de deschidere a literaturii române către lume este ca noi, criticii români, să renunţăm la acest monopol şi la această exclusivitate şi să acceptăm o pluralitate a punctelor de vedere, inclusiv faptul că literatura română poate fi citită şi de critici din alte literaturi din perspective care pot fi cu totul diferite de ale noastre. Acum, ca să revin la obiectul propriu-zis al discuţiei noastre, şi anume disjuncţia între naţional şi transnaţional, mi se pare că relaţiile dintre aceste categorii sunt uneori mult mai nuanţate şi mai complexe - şi aici, cu riscul să mă laud mai mult decât se cuvine în asemenea împrejurări, m-aş folosi drept exemplu chiar de studiul meu din volum. Ceea ce am încercat să evidenţiez în textul respectiv referitor la Eminescu este condiţia oarecum paradoxală a poetului român, în sensul că Eminescu devine transnaţional, înainte de toate, printr-o adâncire a naţionalului - pentru că, în fond, însăşi instituţia „poetului naţional" este una transnaţională; ea caracterizează nu doar toate culturile est - europene, ci un arc mult mai mare, care include, de fapt, toate culturile (semi)periferice, dacă suntem de acord cu utilizarea acestui termen. Deci, prin chiar faptul că este „arhi-naţional", Eminescu intră deja într-o reţea transnaţională. Pe de altă parte, există ceea ce aş numi ipostaza unui Eminescu „enciclopedist", în sensul textelor „enciclopedice" sau al ,,textelor-lume", cum le numeşte Franco Moretti, adică a unui poet care absoarbe ca un burete marea cultură a lumii şi o converteşte sau o cristalizează într-o manieră proprie. Prin urmare, cred că dinamica raportului dintre naţional şi transnaţional presupune inevitabil o serie de divergenţe, dar şi anumite conexiuni. Însă ceea ce voiam să punctez, în fond, este că nu cred că ar trebui să privim acest raport ca fiind unidirecţional, adică nu trebuie să condamnăm, de pildă, faptul că uneori vârfurile noastre naţionale nu sunt acceptate ca valori transnaţionale, din moment ce noi înşine nu ne acceptăm vârfurile transnaţionale ca valori naţionale. Iar, pe lângă cazurile Istrati sau Herta Műller, am putea ilustra această stare de fapte şi cu cazurile clasice ale lui Cioran, Eliade şi Ionescu. Mai ales cu Eliade, pentru că, iată, deşi îl recomandăm adeseori drept unul dintre autorii români cei mai cunoscuţi pe plan mondial, el tot nu a devenit încă un autor român „canonic", nici în programele didactice, nici în cele mai de autoritate istorii ale literaturii române.

Andrei Corbea-Hoişie: Ca şi în prima mea intervenţie, voi relua câteva lucruri care s-au spus deja, încercând să nuanţez - din punctul meu de vedere - şi să fac câteva observaţii cu privire la ele. Întrebarea care s-a pus apropo de reţele, de existenţa reţelelor, priveşte, după părerea mea, un lucru esenţial din perspectiva unui demers care nu are pretenţii acoperitoare, dar care, totuşi, are niste pretenţii de adecvare la realitate. Sunt aceste reţele pe care le descoperim nişte realităţi obiective sau sunt rezultatul unui decupaj subiectiv pe care îl poate face cineva cu o anume cultură literară? Voi reveni la această chesiune a obiectivităţii unei viziuni asupra reţelelor. Vreau să spun însă, că aceste reţele există oricum, vrem nu vrem, le vedem sau nu le vedem. O să vă dau un exemplu care poate părea paradoxal: Sămănătorismul. Sămănătorismul este o chintesenţă a sublinierii etnicităţii, organicităţii, specificităţii naţionale româneşti etc. Or, sămănătorismul face parte el însuşi dintr-o reţea, reţeaua acelei Heimatliteratur, care în acelaşi timp se publica în Germania şi în Austria. Un corifeu ca Peter Rosegger - care s-a şi tradus la noi, dar nu cu mare insistenţă - face acelaşi lucru acolo cum fac sămănătoriştii noştri aici. În nici un caz nu se poate pune problema de imitaţie, ci, cel mult de concordanţă. Deci, iată o reţea care există, până la urmă, obiectiv. Pe de altă parte, pentru că a fost pomenit Arghezi, Arghezi îşi dorea să devină cunoscut şi în afara culturii române. Insistenţa lui de a fi tradus în germană - a plecat special la Paris în 1964 să îl întâlnească pe Celan, să-l convingă să-l traducă în germană - arată că avea această obsesie că ceea ce spune el poate intra într-o reţea, să-i zicem, transnaţională. În fine, revenind la chestiunea obiectivităţii. După părerea mea, acest concept de literatură, aşa cum îl practicăm noi, este destul de imprecis. Care sunt marginile? Am vorbit despre asta. Este teritoriul, este limba. Care sunt marginile? După părerea mea - poate profesorul Călinescu o să mă combată - viziunea care merită luată în consideraţie este cea propusă de teoria „câmpurilor culturale", de teoria lui Bourdieu. Câmpurile culturale sunt deschise. Acolo acţionează nişte forţe, până la urmă, determinabile, obiective, nu? Sunt editorii, sunt autorii... Între ei se petrec nişte lupte pentru obţinerea legitimităţii şi în toată această confruntare rezultă nişte delimitări, subcâmpuri etc. Aceste câmpuri, sigur, trebuie şi ele să fie văzute în funcţie de o limbă naţională. Dar, pe de altă parte, dacă ne uităm la Elveţia, există un câmp cultural elveţian în care limba nu mai funcţionează ca un criteriu.

Mircea Martin: Da, dar nu există un câmp cultural elveţian, asta e problema. Există câmp german şi câmp francez.

Andrei Hoişie: Ele există, dar există şi un supracâmp transnaţional. Pentru că. În fine, aşa ştiu eu, poate nu ştiu bine. Cei din Zürich îi citesc mai curând pe autorii elveţieni de limbă franceză, deci ajung la ei înainte de a ajunge la autorii francezi din Franţa.

Mircea Martin: Pe acest plan, da. De acord!

Andrei Hoişie: În acest sens, da. Există, totuşi, un circuit. Apropo de câmpurile culturale, ele nu sunt limitate nici din punct de vedere teritorial, nici lingvistic. Gândiţi-vă că în 1918, în componenţa României au intrat nişte literaturi - le spun în continuare tot aşa - de fapt, nişte câmpuri culturale germanofone care erau separate unele de celelalte: câmpul săsesc, câmpul bănăţean, câmpul bucovinean, câmpul basarabean. Iar ele nu au fost unificate, nu au devenit un câmp comun decât prin forţa ideologiei naţional-socialiste, la sfârşitul anilor '30, şi apoi, în comunism, când s-a inventat conceptul de Rumäniendeutsche Literatur. Dar ele au fost nişte câmpuri culturale separate. Deci, aici avem de-a face cu un element de obiectivitate, în acest model descriptiv pe care îl putem utiliza. Nu ştiu dacă am epuizat ceea ce voiam să spun, dar mă opresc aici.

Alexandru Călinescu: Ceea ce mi se pare evident - a reieşit şi din discuţia de astăzi - este că atunci când vorbim despre naţional/transnaţional, suntem pe un teren minat. Şi nu e nevoie să insist - ştim cu toţii tensiunile de azi din Europa... Mi-am amintit de o întâmplare de acum câţiva ani. Un scriitor, Pierre Pachet, pe care Andrei Hoişie îl ştie foarte bine, venise la Iaşi; îi apăruse o carte în care el era în căutarea originilor familiale aici şi în Basarabia - o carte foarte frumoasă, de altfel. Am fost printre cei care au prezentat cartea şi la un moment dat am spus: cartea exprimă o căutare identitară. La urmă, Pierre Pachet, care era un om de mare fineţe, mi-a mulţumit, dar, zice: nu mi-a plăcut „căutarea identitară" . Probabil îi suna a „Frontul Naţional", deşi formula mea era, zic eu, adecvată. Asta îmi aminteşte de o altă întâmplare, poate mai pertinentă din unghiul ăsta de vedere. Era în anii 90, parcă, când au fost aduse la Pantheon rămăşiţele pământeşti ale lui Malraux - sper să nu mă înşel - şi pe frontispiciu, sus la Panthéon, e faimoasa inscripţie „Aux grands hommes, la patrie reconnaissante" (Marilor oameni ai Franţei, patria recunoscătoare). Ascultam la radio şi jurnalistul era pe stradă şi a întrebat o tânără: „Ce vă spune fraza asta?" Şi ea zice: „Nu ştiu, e dintr-un discurs al lui Le Pen?" Absolut halucinant. Ca să vedeţi ce confuzie poate stârni chestiunea aceasta. M-a frapat, la un moment dat, ceva din vorbirea lui Christian Moraru: a spus că din Creangă ar trebui recuperate - sper că am înregistrat corect - mai curând povestirile corozive decât mult prea cunoscutele Amintiri, „romanul copilului universal" etc. Da, e o perspectivă interesantă. Acum, sigur că, cu aceste două texte corozive, Creangă intră într-o reţea, o reţea pornografică care a căpătat o dezvoltare universală la ora asta, despre care ştiţi cu siguranţă. Am putea să îl punem în relaţie şi cu Emil Brumaru, cu poeziile lui extraordinare, de altfel, din Infernala Comedie. Sigur, e un mod de a valoriza o latură practic ignorată sau marginalizată sau acoperită cu ipocrizie morală. Aceste reţele de care am tot vorbit astăzi sunt schimbătoare. Ele se schimbă - e în firea lucrurilor şi e bine că e aşa - în funcţie de contextul istoric, de gusturile noastre, de opţiunile noastre. S-au dat nume aici: Panait Istrati. A avut la un moment dat o vogă extraordinară în Franţa mai ales, în România incomparabil mai puţină, apoi chiar şi în Franţa a intrat într-un con de umbră. În sfârşit, în ultima vreme a început oarecum să fie recuperat. Caz interesant de scriitor care are o puternică amprentă locală, ca să zic aşa, naţională, şi care a pătruns într-un alt spaţiu literar. Interesant că am ajuns iarăşi la exemplele cunoscute: Cioran, Ionescu, Eliade - ăştia sunt, cu ăştia defilăm. Dacă am avea mai multe nume pe care să le invocăm, ar fi foarte bine, dar până una alta, ei sunt. E un semn de întrebare în ce măsură literatura lui Eliade ar putea fi canonică la noi, textele sale literare sunt destul de inegale. Un exemplu de reţea perfectă - evident, o spun cu ironie - era cea preconizată de Fundoianu, în Imagini si cărţi din Franţa - sper că nu spun vreo prostie, că am alături pe omul care-l ştie pe de rost - când spunea că idealul literaturii române este să fie o provincie a literaturii franceze. Cam asta spunea.

Mircea Martin: Chiar colonie.

Alexandru Călinescu: Sau colonie, exact.

Doris Mironescu: Mulţumim! Domnul profesor Mircea Martin...

Mircea Martin: O să mă limitez la trei observaţii. Sunt şi eu de acord cu ce a spus colegul Hoişie despre cum ar trebui să concepem literatura, şi eu sunt un adept al lui Bourdieu. Sper ca Alexandru Călinescu să nu-mi retragă prietenia din această cauză. Mie mi se pare un teoretician absolut remarcabil şi important. De ce este important? Pentru că, sociolog fiind, respectă diferenţa literară, ceea ce nu li se întâmplă, de regulă, sociologilor. De asta apreciez foarte mult ceea ce a făcut Bourdieu pentru literatură şi pentru artă şi pentru cultură, în genere. Bun. Mi se pare, apropo de ce a spus colegul Terian, că termenul de drept de proprietate e nefericit. Nu l-aş mai folosi, în sensul în care nu cred că vreun critic român serios şi-ar asuma, şi-ar aroga acest drept vreodată. N-am întâlnit niciunde, în niciun text al marilor critici români, nici explicit, nici implicit, această idee. Pe de altă parte, a opune criticilor români pe criticii evreii din România mi se pare iarăşi nepotrivit, pentru că nu văd în ce măsură Pompiliu Constantinescu ar avea un drept mai mare asupra literaturii române decât, să zicem, Mihail Sebastian sau Ion Trivale. Au fost mari critici evrei care au spus lucruri fundamentale despre literatura română. Fundoianu însuşi e un mare poet român, unul din marii poeţi ai limbii române. Din păcate, nu se învaţă la şcoală, dar eu nu obosesc să-l recomand. Este unul din cei mai mari poeţi ai limbii române. În sfârşit... Mă opresc mai mult asupra unui concept, care a fost amintit de mai multe ori, inclusiv de Christian, conceptul de universal, de universalitate. Sigur că el e depăşit. Sunt de acord că e depăşit, în sensul în care noi l-am conceput ca pe un fel de proiecţie a unor repere şi criterii europene, predominant franceze de altfel, asupra lumii întregi. Repere literare în primul rând, dar nu numai: repere culturale, chiar sociale, chiar politice. Lumea e mult mai largă şi mai diversă. Nu se reduce la Europa. Şi în această măsură în care universalul era definit european sau euro-francez, fără îndoială că nu mai rezistă astăzi. Acum, ce avea universalul în raport cu acest concept de world literature? Avea un lucru foarte important. Evident, discutabil, dar foarte important, şi anume avea criterii, avea ierarhie, avea, adică, ţinea seama de problema valorii. Conceptul de world literature nu mai ţine seama de asta. Pentru world literature diferenţa este valoare. În conceptul de universal, valoarea făcea diferenţa. Aici e discuţia esenţială, dacă vreţi. Acceptăm diversitatea, dar pierdem valoarea, pierdem ierarhia. Nu mai ştim ce contează cu adevărat şi ce nu. Sigur că alegerile le facem fiecare, nu neg acest lucru. Nu există un singur criteriu pe care să-l accepte toată lumea şi discuţia în legătură cu aceste cirterii este nesfârşită. Totuşi, problema valorii cred că trebuie să se pună, chiar dacă o discutăm tot timpul. E mai bine să discutăm, să ne confruntăm opiniile, decât să nu ne mai punem problema valorii. Aici e punctul sensibil, punctul delicat, din punctul meu de vedere. Merci.

Doris Mironescu: Noi mulţumim foarte mult pentru toate aceste intervenţii. Aş adăuga însă că, din câte îmi amintesc, în intervenţia sa, Christian Moraru sublinia ideea de valoare estetică drept baza stabilirii oricărei reţele, comparatiste sau nu.

Mircea Martin: Nu, nu spune asta. Din păcate, nu spune asta. Acesta este diferendul meu cu el, printre altele.

Doris Mironescu: În orice caz, după apariţia unor cărţi ale domnului profesor Mircea Martin din ultimii ani care se numesc, respectiv, Geometrie si fineţe şi Radicalitate si nuanţă, bănuiesc că urmează foarte curând Diferenţă si valoare (râde).

Mircea Martin: Poţi conta pe asta (râde).

Au consemnat: Petru Popa, Diana Blaga, Dana Schipor, Diana Stroescu, Simona Zaharia.

Sidebar

On May 22nd, 2018, a round table was organized at the Romanian Academy, Iaşi Branch, by the "A. Philippide" Institute of Romanian Philology, the "A. Philippide" Cultural Association and the Department of Interdisciplinary Research in Social Sciences and Humanities at "Alexandru Ioan Cuza University" of Iaşi. The aim of the event was to review the challenges and opportunities presented by the space and planetary turn in literary studies to specialists of Romanian literature. The debate brought together the editors of the recently issued Romanian Literature as World Literature (New York, Bloomsbury, 2017), namely professors Mircea Martin, Andrei Terian, and, through a recorded statement, Christian Moraru, with two of the contributors to the volume, Bogdan Creţu and Doris Mironescu, and two respected specialists of comparative literature from "Alexandru Ioan Cuza" University in Iaşi, professors Alexandru Călinescu and Andrei Corbea-Hoişie. The round table reunited researchers from different generations, literary historians and comparatists, specialising in Romanian, German, French and American literature, with the intention to put into contact their perspectives on the present and the future of Romanian literary studies. In a series of exchanges, the participants drew on the moments, authors or texts where Romanian literature opened up to the idea of a wider culture, on the profile of Romanian literature as a world literature, sometimes referring to the solutions or the limitations envisaged in the volume presented. Also, the discussion focussed on the possibility and legitimacy of charting regional and transnational literary and cultural networks and on Romanian literature's availability for integration in such networks. The thematic discussion was completed by a methodological concern that reflected on both the canonical design of Romanian literature, and on the authoritative discourses in the autochtonous tradition of literary history as a discipline.