Democratizare prin globalizare: de la prima ordine europeană la actuala ordine globală

Abstract

The article broaches the concept of democratization starting from the very first european order, passing by the French Revolution ideas, theorizing the second european order, which was established by the absolutist monarchies and reminds of the third order, which was set up after theWorld War One, only to analyze the first ever international order, a financial one, which was established after the World War Two. The article becomes a case study which analyzes the world order proclaimed by the two presidents of the United States and the forms through which it is realized, that is by the introduction of the concept of government.

Headnote

Abstract

The article broaches the concept of democratization starting from the very first european order, passing by the French Revolution ideas, theorizing the second european order, which was established by the absolutist monarchies and reminds of the third order, which was set up after theWorld War One, only to analyze the first ever international order, a financial one, which was established after the World War Two. The article becomes a case study which analyzes the world order proclaimed by the two presidents of the United States and the forms through which it is realized, that is by the introduction of the concept of government.

Keywords

Globalization; Democratization; European Order; New World Order; Governance; Eurasia

Prima ordine globală: etape şi actori

Prima ordine internaţională s-a instaurat în Europa la 1648, în urma războului religios de 30 de ani, 16181648, ca urmare a defenetraţiei de la Praga, când s-a apărut sistemul feudal european, legiferat prin Tratatele Westfalice1. Această ordine westfalică a durat până la Revoluţia Franceză, 1789, care a înlăturat sistemul feudal bazat pe raporturi de vasalitate între rege si marii seniori, proprietarii de pământuri. Doar 200 de familii senioriale conduceau Franţa. Seniori administrau corpurile supuşilor, judecându-i si chemându-i la oaste, iar Biserica Catolică era proprietara, guvernatoarea sufletelor şi spiritelor2. Astfel, Revoluţia Franceză a realizat unul dintre primele deziderate revoluţionare şi anume separarea Bisericii de Stat. Războaiele lui Napoleon I au fost purtate în numele raţiunii. Cu toate că revoluţia a înlăturat monarhia de drept divin, unde supuşii erau judecaţi discreţionar şi arbritar de monarh, unde toate drepturile le aveau feudalii, totuşi principala realizare a revoluţiei franceze a fost introducerea codului civil3, la 1804, în locul dreptului divin. În acest sens, Napoleon a precizat că nu va rămâne în istorie ca urmare a victoriilor sale, ci datorită codului civil care este codul bancherului, al propietarilor, al burgheziei, care a triumfat în revoluţie, în detrimentul monarhiei, care avea ca exponenţi ai vechiului regim feudal4 pe Maria Antoaneta si soţul său regele Ludovic al XVI-lea, ghilotinaţi în Place de la Concorde. Codul civil, numit si „codul lui Napoleon situează proprietatea privată în centrul reglementării sale juridice, privind-o drept sorgintea originară a oricăror libertăţi individuale"5. Pe de altă parte, revoluţia franceză a fost pregatită în spirit de către filosofia iluministă, prin lucrări politico-juridice si de reorganizare a statului si guvernării, teoretizând si difuzând idei precum suveranitatea poporului si principiul separaţiei puterilor în stat, timp de 300 de ani6, iar victoria burgheziei a reconfigurat instituţional noua Republică Franceză. Astfel, ideiile democratice la revoluţiei au fost răspândire si aplicate în întreaga Europă a epocii si ulterior în întreaga lume.

A doua ordine Europeană a fost cea din 18157 instaurată de Sfanta Alianţă, coaliţie de state absolutist-monarhice care a înfrânt ideile revoluţionare franceze, proclamnând o ordine europeană consevatoare care a durat până în 187 58, când, în urma Congresului de la Berlin, Sfântul Imperiu Roman de dinastie germană a instaurat o nouă ordine Europeană condusă de Cancelarul Bismark, sub prusacul Wilhelm al II-lea, proclamat împărat al tuturor germanilor în Sala Oglinzilor de la Palatul Versailles, după înfrângerea Franţei, 1870-1871, când primul ministru francez Gambetta a fugit în balon, abandonând puterea politică, iar Napoleon al-IIIlea a fost ucis în bătălia de la Sedan9. În urma războiului, Franţa a fost amputată teritorial, anexându-i-se provinciile Alsacia si Lorena, iar zona bogată în carbune a Rinului a fost demilitarizată si confiscată de germani. Datorită acestei înfrângeri, considerată a fi trădare naţională, se dezvoltă naţionalismul francez, care are rădăcini lingvistice si etnice, pe fondul antisemitismului politic si religios, deoarece, conform lui Raoul Girardet10, trebuia găsit un ţar ispăşitor pentru prăbuşirea si înfrângerea Franţei si anume: a fost fabricat numele generalului francez Fritz Dreifuss, acuzat că a fi vândut secrete de război Germaniei. Cine erau de vină pentru înfrângerea Franţei? Răspunsul fusese deja fabricat: evreii si străinii. Aceasta a fost retorica sovină a presei epocii. Datorită escaladării antisemitismului si neacceptării înfrângerii Franţei de forţele conservatoare, idei alimentate de Biserica Catolică, Parlamentul Francez, sub George Clemanceau, atunci Prim-Ministru, trece prin legislativ două legi si anume Legea învăţământului, prin care sistemul religios este înlăturat din scoli, introducându-se sistemul laic si a doua făcea referire la preoţi, acestia ne mai putând să predea religie în scoli.

Ordinea bismarkiană a durat până în anul 1914, când s-a desclansat Primul Razboi Mondial, în urma asasinării arhiducelui Franz Ferdinand, mostenitorul coroanei austro-ungare. Conflictul european s-a declansat între cele două blocuri beligerante Antanta si Tripla Alianţă. Discursul Presedintelui American W. Willson din Congresul SUA, în luna ianuarie 1918, cu privire la democratizare si la autodeterminarea popoarelor a condus la destrămarea imperiilor multinaţionale, a Imperiului Autro-ungar, Imperiului Otoman si cel de-al doilea Reich al prusacului Wilhelm al IlI-lea. Proclamarea independenţei faţă de imperiile multinaţionale a creat posibilitatea formării statelor naţionale pe ruinele fostelor imperii. Tratatele de pace de la Paris au spulberat Imperiul Austro-Ungar si au acordat libertatea popoarelor asuprite de acest imperiu. Conferinta de pace de la Versailles a instaurat o nouă ordine europeană, sub influenţă americană, SUA ieşind din izolare. Ordinea a durat până în anul 1939, când se declanşează al doilea Război Mondial. După 1945 se instaurează prima ordine cu adevărat internaţională, prin victoria Aliaţilor împotriva Germaniei naziste şi a Pactului tripartit: Germania-Italia-Japonia11.

În 1944, învingătorii instaurează la nivel global prima ordine monetară şi financiară12, prin Acordul de la Bretton-Woods, când dolarul american a fost impus ca reprezentând unica monedă schimb în comerţul internaţional, deoarece toate tranzacţille financiare se raportau la dolar, pe baza etalonului aur. În 1945 i-a naştere, după defuncta Ligă a Naţiunilor, Organizaţia Naţiunilor Unite care încercă punerea în comun a naţiunilor, prin instituţiile sale specializate, Banca Mondială, FMI, OMC...etc. Acest fapt nu a putut fi realizat datorită structurii Consiliului de Securitate al ONU, deoarece cei cinci membri permanenţi SUA, Marea Britanie, Franţa, China şi Rusia, dispun de drept de vetto. Astfel, orice rezoluţie a Consiliului trebuia să aibă unanimitatea voturilor. Astfel, dacă una dintre cele 5 state permanente se opune rezoluţia pica. O altă realitate a ONU pune în lumină faptul că cea mai mare putere de decizie o are statul care contribuie cel mai mult cu parte din bugetul naţional la cel al organizaţiei. Prin urmare, SUA a avut şi au contribuţia cea mai mare la bugetul ONU şi vocea sau puterea de a se opune rezoluţiilor Consiliului de Securitate. Prin urmare, conform cutumelor, SUA desemnează un director la conducerea Băncii Moandiale, instituţia finanţează poiecte de dezvoltare, democratizare sau reformare a statelor, iar la conducerea FMI este desemnat un european; fondul finanţând deficite bugetare structurale, adică finanţează statale membre cu probleme macroeconomice.

În anii 70, Iranul, datorită revoluţiei declanşate din exil, de la Paris, de Ayatotahul Khomeini şi a înlăturării şahului, a regelui Reza Pahlavi, susţinut de Marea Britanie şi SUA, autocraţia iraniană renunţă a mai tranzacţiona petrolul în dolari americani, tranzacţîonând petrolul exportat în marci germane, ca referinţă de schimb valutar. Ulterior, Guvernul Federal American şi Rezerva Ferderală a SUA au renunţat să mai facă tranzacţii financiare în dolari, raportat la etalonul aur şi au hotărât să tipărească hârtie, bancnote, fară acoperiere în lingouri de aur. Prin urmare, SUA aveau nevoie de un nou aliat pentru a exporta inflaţia, în urma tipăririi de bancnote goale, iar instrumentul era reprezentat de investiţii. Astfel, Henry Kissinger, unul dintre artizanii noii ordini mondiale, fiind diplomat de carieră, lucrând în contraspionajul american în timpul celui de-al doilea război mondial, fiind consilier pe politică externă în administraţiile lui Nixon şi Gerald Ford, Kissinger a fost arhitectul deschiderii Chinei comuniste către economia globlă de piaţă: SUA oferea valută, adică investiţii, iar China forţă de muncă, preluând astfel şi inflaţia internă a SUA, generată de investiţiile dolarului american, adică regimul comunist de la Beijing achiziţiona titluri de stat de la Trezoreria SUA. Prin urmare, emisiunile de monedă şi economiile celor două state sunt legate comercial, statul chinez devenind astfel cel mai mare creditor al SUA, transformându-se într-o corporaţie financiară statală. Mai nou, China a aderat în decembrie 2015 şi la coşul monetar, la moneda unică de rezervă a FMI, numită DST, drepturi speciale de tragere13.

Noua ordine mondială şi democratizarea

Anul 1989 a dus la căderea regimurilor comuniste în toată lumea si la proclamarea SUA ca putere hegemonică unipolară la nivel internaţional, având loc sfârşitul ideologiilor14 si proclamarea uneia singure, cea neoliberală, cu vârful său de lance numit globalizare. În continuare, tot în anul 1989, corporaţiile financiare globale, în laboratoarele sale, au fabricat termenul de Guvernanţă, care va fi preluat în studiile Băncii Mondiale15. Guvernanţa sau globalizarea finanţelor lumii se aplică de la nivel internaţional, naţional, până la nivel regional şi local16 şi presupune un set de reguli, de valori, coduri de conduită a statelor şi organizaţiilor publice sau private, de orice tip, naţional sau supranaţional, după principiile pieţelor libere şi a dreptului internaţional public şi privat. Astfel, Banca Mondială a constatat faptul că finanţările sale pentru diferite proiecte de dezvolare acordate statelor, exemplul fiind a unui stat african, sunt deturnate de politicieni. Prin urmare, depolitizarea finanţelor, bugetelor şi a practicilor politicianiste, oneoase şi corupte, au început să fie combătute de BM şi FMI, înlăturându-se politicul de la accesul finanţăilor internaţionale, acestea putând fi accesate doar pe bază de proiecte, realizându-se astfel stabilitatea finanţelor şi libralizarea lor, în scopul unei bune guvernări. Reforma se realizează prin aceste instituţii ale ONU. Spre exemplu, în România, reforma în justiţie, în administraţie, în politică, în finanţele publice, conduce la disciplinarea şi transparentizarea acestor sectoare, care primesc finanţări pe linie de creditare guvernamentală de la aceste instituţii cu scopul realizării reformelor structurale şi a redefinirii transparente a guvernării.

Laboratoarele financiare au pregătit noua viziune despre lume, sub varianta globalizării, iar cei doi preşedinţi ai SUA, George Bush şi Bill Clinton17 au proclamat, în discursurile lor, instaurarea la nivel universal a noii ordini mondiale, adică a supremaţiei pieţelor financare, a democraţiei, păcii, adică a globalizării accelerate prin intermediul tehnologiei, a uniunilor politice, economice şi monetare, de la nivel regional, european spre cel universal.

Plecând de la Părinţii fondatori, Thomas Jefferson şi Madison, George Washington, trecând prin actul fondator al Americii The Federalist Papers18, păstrat la Biblioteca Congresului SUA, preşedintele republican George Bush şi-a declarat speranţa pentru o nouă ordine mondială în termeni clasici wilsonieni despre democratizare:

„Avem viziunea unui nou parteneriat al naţiunilor, care transcede războiul Rece. Un parteneriat bazat pe consultare, cooperare şi acţiune colectivă, în special prin intermediul unor organizaţii internaţionale şi regionale. Un parteneriat unit prin forţa principiului şi domnia legii şi sprijit printr-o asumare comună atât a costurilor, cât şi a angajamentelor. Un parteneriat ale cărui obiective sunt sporirea democraţiei, prosperităţii, păcii şi reducerea armamentului"19.

În aceeaşi linie de gândire a predecesorului său republican, Preşedintele democrat Bill Clinton a exprimat obiectivele Americii în termeni asemănători cu cei a lui Bush, insistând pe tema „lărgirii democraţiei":

„Într-o nouă eră a pericolului şi a oportunităţii, obiectivul nostru prioritar trebuie să fie lărgirea şi întărirea comunităţii internaţionale a democraţiilor bazate pe economia de piaţă. În timpul războiului Rece, am căutat să îngrădim o ameninţare pentru supravieţuirea instituţiilor libere. Acum căutăm să lărgim cercul naţiunilor care trăiesc sub acele instituţii libere, pentru că noi visăm la o zi în care opiniile şi energiile fiecărei persoane din lume li se va da expresie deplină într-o lume a democraţiilor prospere care cooperează şi trăiesc în pace".20

Ordinea universală democratică, realizată de cărtre instituţiile politice şi economice internaţionale, nu are ideologie, fiind gândită sub numele de globalizare, însă nu există o definiţie clară a ei, după cum nu există niciuna a guvernanţei. Această guvernare universală, momentan gestionată de comunitatea internaţională şi de pieţele financiare, se realizează prin intermediul instituţiilor specializate ale ONU, prin intermediul summit-urilor, G7, G20, Forumului Economic de iarnă de la Crans Montana, unde se stabilesc principalele direcţii politice, economice şi sociale pentru anul în curs, Astfel, reformele globale sunt gestionate de instituţiile guvernanţei internaţionale, prin curentul numit globalizare, guvernând astfel resursele, statele, conflictele şi tratatele.

O dată ordinea mondială proclamată de către guvernul federal american, ea avea nevoie şi de un curent filosofic şi economic de gândire; resursele ei intelectuale fiind identificate în curentele de gândire neoliberale şi monetariste, dezvoltate de economistul american Milton Friedman, care a scris, printre altele, volumul Capitalism şi Libertate. Friedman a condus Institute for Research in Economics, fiind şeful de catedră al şcolii monetariste de la University of Chicago. Această Scoală a influenţat administraţia Regan, Friedman fiind şi consilier economic al Preşedintelui SUA. Pentru teoriile sale despre: money supply, monetary policy, taxation, deregularization, free markets, floating exchange rates, school vouchers, economistul american a primit premiul nobel. Teoriile sale monetariste despre privatizarea sectoarelor publice şi de a pieţelor au influenţat politicile de reformă monetariste ale doamnei de fier a Marii Britanii. Prim-ministrul conservator Margaret Tchacher a privatizat sistemul public de transport, a liberalizat chiar şi sistemul public de sănatate, invenţie prin excelenţă britanică. Ulterior, curentul monetarist a fost aplicat, prin reformele lui Boris Elţîn, în Rusia, precum şi în ţările Europei Centrale şi de Est. Scoala de gândire monetaristă a reprezentat factotul de debut al democratizării după căderea lagătului sovietic. Prin urmare, geneza globalizării se identifică cu economia globală, a capitalismului global de natură neoliberală şi monetaristă, precum şi cu tehnologia globală. Cu guvernanţa globală21.

Curente de gândire despre globalizarea democraţiei

Globalizarea democratizează pieţele şi statele, iar curentele de gândire despre globalizare au apărut şi în academii, fiind organizate conferinţe, predându-se cursuri specializate ştiinţific despre despre democraţie şi globalizare. Astfel, voi încerca să sintetizez principalele idei ale globalizării de natură democratică.

Hiperglobalişti, adepţi radicali ai federalismului, anticipează sfârşitul StatuluiNaţiune şi instaurarea unei noi forme de guvernanţă globală într-un mediu economic global, prin interconnectare şi interdependenţă şi interacţiune a fluxurilor transnaţionale, comprimarea timpului, astfel încât evenimentele locale să devină globale22. Pentru hiperglobalisti, adepţii federalismului statal global, intensitatea este egală cu globalizarea care înseamnă integrare, cedare de competenţe structurale şi suveranitate naţională, coeziune sistemică, universalitate, omogenizare, prin trinomul globalizare-regionalizare-localizare. Scopul fiind acela al unei culturi globale, într-o societate globală şi a unui capitalism global. Pentru hiperglobalişti, globalizarea politică înseamnă uniformizarea practicilor, comportamentelor şi instituţiilor politice, prin acceptatea unor instituţii şi proceduri globale de reglementare.

Apariţia actorilor non-statali, a marilor corporaţii transnaţionale în procesul de implementare a politicilor publice, în numele guvernanţei globale, presupune existenţa unor noi mecanisme şi stucturi de guvernământ, la nivel local şi global, într-un proces decizional complex, adică non-ierarhic, pe orizontală, lipsit decizia centralizată a statului naţional, adică a unei guvernări fară guvernare sau a unei voinţe unilaterale sau singulare a statului suveran, realizându-se prin: mişcări sociale, ONG-uri, companii multinaţionale şi transnaţionale, mass-media globale, pieţe globale de capital, comunităţi ştiintifice, mişcări religioase globale. Coduri şi reguli de comportament institutionale la nivel internaţional.

Globalizarea economică înseamnă acceptarea la nivel local a unui set de reguli, practici şi mecanisme economice, prin internaţionalizarea producţiei, relaxarea frontierelor tarifare, creşterea progresivă a actorilor non-statali asupra instrumentelor economice, a politicilor monetare şi fiscale;

Astfel, prin cedarea de competenţe, de atribuţii şi acţiuni, statele îşi pierd hegemonia, suveranitatea monetară, deoarece marile corporaţii transnaţionale au bugete mai mari decât cele ale statelor naţionale şi o forţă mai mare de negociere şi de decizie publică23.

Globalizarea mai constă în: uniformizarea socială, relaţionarea globală, uniformizarea stilului de consum, dezvoltarea mişcărilor sociale transnaţionale, uniformizarea limbajului şi comunicarii, aceştia fiind pilonii genezei în derulare a unei noi ordini mondiale cu valenţe globale24.

Societatea globală este caracterizată de consumerism cultural, prin modificarea tiparelor culturale şi impunerea unei culturi globale eclectice, universale, prin valori tehnice şi unice globale, guvernate prin globalizarea pieţelor care sunt totale şi universale, prin tehnologie, uniuni politice, economice, militare, religioase şi umane.

In loc de concluzii

Democratizarea globală, în drumul ei spre o nouă ordine mondială, aşa cum a fost amintită de cei doi preşedinţi americani, nu este încă realizată, însă poartă diferite denumiri, precum globalizare, guvernanţă, democratizare. Prin urmare, se redesenează un nou contract social de tip Leviathan, între guvernanţi şi guvernaţi.

Zbigniew Brezinski, profesor de politică externă americană, a predat la Universitatea Johns Hopkins, argumentează în lucrarea sa, dedicată studenţilor săi şi viitorilor formatori ai politicii externe americane, Marea tablă de şah25, faptul că oriunde se va extinde UE pe hipercontinentul Eurasiatic, acolo va creste influenţa si hegemonia SUA. Cine stăpâneşte Heartlandul Eurasiatic, stăpâneşte lumea! Ucraina este un stat pivot pe harta geopolitică a Eurasiei. Eurasia se întinde de la Lisabona, punctul minimus al Eurasiei, până la Vladivostok, puctul terminus al Eurasiei. Prin urmare, actual conflict geopolitic şi posibil militar pune în lumină includerea sau excludere unui hegemon, adică a uneia dintre cele două puteri globale, ca parte a viitoarei ordini mondiale. Astfel, Eurasia va fi guvernată pe diagonală: SUA vor gestiona şi guverna resursele, prin UE oriunde se va extinde, cel mult pănă la graniţa cu Federaţia Rusă, iar Rusia va gestiona şi guverna resursele, prin Uniunea Economică Eurasistică, oriunde se va extinde ea, adică de la graniţa Ucrainei de Vest, trecând prin Orientul Mijlociu, Asia Centrală şi până la Vladivostok.

Redesenarea sau reconsiderarea ordinii globale, prin stabilirea centrelor de putere politică, de comandă economică şi militară, reprezintă cheia actualelor tensiuni, latente, adică a conflictelor prin delegaţi, prin intermediul altor state sau entităţi, şi posibil manifeste, la nivel regional sau global, în anii ce vor veni. Ucraina, Siria Afganistan, Irak, Africa sunt doar teatrele de operaţiuni unde sau prin care blocurile politice, economice şi militare, NATO-RUSIA, îşi vor impune hegemonia şi vor instaura şi în aceste zone ordinea dorită. Natura democratizării va fi de ordin monetar şi global, acestea fiind instrumente sau noţiuni care nu au fost încă acceptate în toate zonele geografice.

Sidebar

Florin Grecu este doctor în ştiinţe politice, 2011, Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti. Lector Univ. Dr., 2012, Universitatea Hyperion din Bucureşti, specializarea Ştiinţe Politice. Autorul a scris volumul „Construcţia unui partid unic: Frontul Renaşterii Naţionale", Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2012 şi a publicat mai multe articole despre monarhia autoritară, precum şi de analiză politică şi electorală în revistele Sfera Politicii, Polis şi South-East European Journal of Political Science, Punctul Critic, Observator Cultural.

Footnote

1 Henry Kissinger, Diplomaţia, (Bucureşti: Editura All, 2007), 701-727.

2 Michel Senellart, Artele guvernării. De la conceptul de regimen medieval la cel de guvernare, traducere de Sanda Oprescu, (Bucureşti: Editura Meridiane), 8.

3 G.Levasseur, Napoléon et l'élaboration des codes repressers (Melanges en homme a Jean Imbert, (PUF: 1989), 371

4 Allexis de Tocqueville, Vechiul regim şi revoluţia, (Bucuresti: Editura Nemira, 2000), 1-252.

5 Levasseur, Napoléon.

6 Tocqueville, 150.

7 Kissinger, Diplomaţia, 701-727.

8 Kissinger, Diplomaţia, 701-727..

9 Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, (Iasi: Editura Istitutul European, 1997-1998).

10 Raoul Girardet, Mituri şi mitologii politice, (trad. de Daniel Dimitru), (Iasi: Editura Istitutul European, 1997), 47-75.

11 Kissinger, Diplomaţia, 701-727.

12 Kissinger, Diplomaţia, 701-727.

13 Ştefan Stan, „Marile puteri s-au predat. China a ajuns la masa finanţelor mondiale. Moment istoric în evoluţia economiei internaţionale: Yuanul intră în DST, moneda de rezervă a FMI", Ziarul Financiar, http://www.zf.ro/business-international/marile-puteri-s-au-predat-china-aajuns-la-masa-finantelor-mondiale-moment-istoric-in-evolutia-economiei-internationaleyuanul-intra-in-dst-moneda-de-rezerva-a-fmi-14905140

14 Francis Fukuyama, Şfărsitul istoriei si ultimul om, (Bucureşti: Editura Paideia, 1992).

15 Adrian Liviu Ivan, Perspective teoretice ale constructiei europene, (Cluj-Napoca: Editura Eikon, 2003), 266.

16 Jean Grugel, Democratizarea. O introducere, (Iaşi: Editura Polirom, 2008), 133-134.

17 Kissinger, Diplomaţia, 701-727.

18 The Federalist Papers, http://www.loc.gov/rr/program/bib/ourdocs/federalist.html

19 Robert W. Tucker Si David C. Hendrickson, „Thomas Jefferson and American Foreign Policy", Foreign Affairs, 2 (1990): 148, https://www.foreignaffairs.com/articles/1990-03-01/thomasjefferson-and-american-foreign-policy, accesat în data de 07.12.2015

20 Kissinger, Diplomaţia, 701-727.

21 Grugel, Democratizarea 121-124.

22 Andrei Mirou, Radu-Sebastian, Ungureanu, Manual de Relaţii Internaţionale, (Iaşi: Editura Polirom, 2006), 303-328.

23 Anthony Giddens, A treia cale si criticii ei, (laşi: Polirom, 2001), 1-176.

24 Andrei MIROU, Radu-Sebastian, UNGUREANU, Manual, 303-328.

25 Zbigniew BRZEZINSKI, Marea tabla de şah, Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, Cap. II-III, pp. 42-61,70-101.

References

BIBLIOGRAFIE:

BRZEZINSKI, Zbigniew, Marea tabla de sah, Supremaţia americană si imperativele sale geostrategice, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1999.

BERSTEIN, Serge, MILZA, Pierre, Iaşi, Istoria Europei, Editura Istitutul European, Vol III-IV, 1997-1998.

GIDDENS, Anthony, A treia cale si criticii ei, Iaşi, Polirom, 2001.

GIRARDET, Raoul, Mituri si mitologii politice, Iaşi, Editura Institutul European, 1997.

GRUGEL, Jean, Democratizarea. O introducere, Iaşi, Editura Polirom, 2008.

KISSINGER, Henry, Diplomaţia, Bucureşti, Editura All, 2007.

LEVASSEUR, G., Napoléon et l'élaboration des codes répressifs (Melanges en homme a Jean Imbert, PUF, 1989,

MIROU, Andrei, UNGUREANU, Radu-Sebastian, Manual de Relaţii Internaţionale, Iaşi, Editura Polirom, 2006.

SENELLART, Michel, Artele guvernării. De la conceptul de regimen medieval la cel de guvernare, traducere de Sanda Oprescu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1998.

TOCQUEVILLE, Allexis de, Vechiul regim si revoluţia, Bucureşti, Editura Nemira, 2000.

Resurse online :

The Federalist Papers, http://www.loc.gov/rr/program/bib/ourdocs/federalist.html

Robert W. TUCKER şi David C. HENDRICKSON, „Thomas Jefferson and American Foreign Policy", Foreign Affairs, 2 (1990), https://www.foreignaffairs.com/articles/1990-03-01/thomasjefferson-and-american-foreignpolicy.

Ştefan Stan, „Marile puteri s-au predat. China a ajuns la masa finanţelor mondiale. Moment istoric în evoluţia economiei internaţionale: Yuanul intră în DST, moneda de rezervă a FMI", Ziarul Financiar, http://www.zf.ro/business-international/marile-puteri-s-au-predat-china-aajuns-la-masa-finantelor-mondiale-moment-istoric-in-evolutia-economiei-internationale-yuanul-intra-in-dst-moneda-de-rezerva-a-fmi-14905140.