Jurnalistica sub cenzura comunistă

Abstract

Based on the author's direct experience, the article portrays the press during the communist regime in Romania, highlighting features such as censorship, centralization, planning and propaganda of the single party. Equally, the article offers an image of the communist society, with its shortcomings and constraints, indirectly emphasizing the importance of a free and independent press for the functioning of the society, the relationship between the state and the citizen and a functional democracy.

Headnote

Abstract

Based on the author's direct experience, the article portrays the press during the communist regime in Romania, highlighting features such as censorship, centralization, planning and propaganda of the single party. Equally, the article offers an image of the communist society, with its shortcomings and constraints, indirectly emphasizing the importance of a free and independent press for the functioning of the society, the relationship between the state and the citizen and a functional democracy.

Keywords

journalism; communism; censorship; freedom of expression

De curând, unul dintre realizatorii de filme documentare ai Televiziunii Române mi-a solicitat lămuriri asupra contextului fabricării autoturismelor Dacia la Piteşti. Am încercat să-i explic raţiunile deciziei, aşa cum le ştiam din studiul documentelor de arhivă şi intervievarea unor ex-lideri comunişti. Miam dat seama că nu-l conving atunci când mi-a citat o ,,sursă primară" - unul dintre managerii actuali ai societăţii Automobile Dacia S.A. Acela îl informase că la originile ei, stă licitaţia din 1966 când achiziţionarea licenţei de fabricaţie a autoturismului Dacia 1100 o câştigase firma Renault...1 Acea sursă primară avea prioritate, după regulile meseriei sale.

Buni înnotători în fluxurile şi refluxurile pieţelor de capital, ziariştii actuali n-au reprezentări adecvate asupra economiei socialiste. Resemnificările memoriei colective au alterat de altfel logica funcţionării relaţiilor şi instituţiilor din diversele etape ale epocii. Devin astfel imperios necesare mărturiile unor experienţe trăite. Cu această intenţie a asumării statutului de „spectator angajat" 2 relatez cele ce urmează.

Sunt martor si, totodată, actor al schimbărilor presei din ultimele trei decenii. Un interval înscris în „istoria imediată"3 a oamenilor implicaţi în evenimente care-si colorează naraţiunile cu opinii si afecte. Poate fi însă si ,,o povestire a povestirii" cu ajutorul „spectatorilor angajaţi" si a memoriei arhivelor. Cu exigenţele reclamate de Tvetan Todorov care observa că memoria poate fi ameninţată nu doar de ştergerea informaţiilor, ci si de supraabundenţa lor4.

Din această răspântie a memorialisticii si istoriografiei, mi-am propus evocarea celor doi ani de jurnalist profesionist în presa comunistă.

De la cenzură la autocenzură

În referinţele la cenzura comunistă se recurge prea adesea la uniformizarea semnificaţiilor, instituţiilor si practicilor acesteia în decursul întregului regim.

Pe scurt spus, după modelul Glavlit-ului5, la mijlocul lui 1949, la Bucuresti s-a înfiinţat Direcţia Generală a Presei si Tipăriturilor (DGPT). În fruntea instituţiei, a fost numit fostul ilegalist6 Vasile Dumitrescu. Un tânăr cu referinţe bune, printre altele fiind „nasul" primirii la comunisti a lui Nicolae Ceausescu si fost camarad de celulă de partid cu viitorul ministru Grigore Preoteasa7. Altfel, după spusele unora care l-au cunoscut, Dumitrescu însusi se recomanda a fi fiul unei ţigănci analfabete, educat ca atare8. Se descurcase bine în subtilităţile „provocărilor" intelectuale, printre altele, în viitor fiind director al Agerpres. În locul lui, la DGPT s-a instalat Iosif Ardelean (Adler), fost ilegalist de etnie evreu-maghiar din Transilvania, al cărui comportament în anchetele Siguranţei n-a fost pe măsura eticii comuniste9. Un astfel de individ vulnerabil a condus temuta instituţie până la desfiinţarea ei, în 1977.

În pofida opiniei generale privind omnipotenţa si atotvigilenţa cenzurii, documentele de arhivă lasă impresia sperietorilor din livezi. Cu 111 cenzori angajaţi, si încă 27 persoane cu „atribuţii speciale", Direcţia nu reusea să controleze toate tipăriturile. Plângeri si sesizări adresate superiorilor menţionează că, pentru cele 15 ziare regionale din 1950 funcţionau 12 cenzori10. Era si acesta un secret al vremii, cititorii, jurnalistii si scriitorii trebuind să-si închipuie că fiecare rând de ziar si fiecare pagină de carte sunt minuţios verificate. Pe seama fricii care păzeste bostanii11 a funcţionat eficient si relaţia DGPT cu cetăţenii. Eficienţă mult potenţată de aportul delaţiunii, alt fenomen hipertrofiat de regimurile totalitare, dar minimizat în post-comunism.

Contextul deciziei înlocuirii cenzurii cu autocenzura, un mecanism mai pervers si încă mai dur, nu e deplin elucidat. Dumitru Popescu, preşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste12 din acel moment, a lăsat în memoriile sale o istorisire care trimite mai curând la o reglare de conturi între înalţi demnitari decât la calcul politic13.

Dar a face altfel decât „ţarul" Kremlinului a fost o caracteristică a liedershipului lui Ceausescu. Desfiinţarea instituţiei cenzurii a fost promovată propagandistic ca o decizie democrată. Cu bonus-ul „descotorosirii" de demnitari care colaboraseră vreme îndelungată cu omologi sovietici14. În consecinţă, atribuţiile celor câteva zeci de funcţionari ai DGPT, le-au preluat miile de gazetari, scriitori şi artişti obligaţi la autocontrol drastic. Plus editorii, corectorii, regizorii, organizatorii de spectacole ş.a.m.d. Adică toţi cei implicaţi în producerea şi difuzarea actului cultural şi în procesul comunicării publice. „Vigilenţă sporită" li s-a impus şi tovarăşilor cu munci de răspundere din instituţiile de presă, cultură şi artă. Iar denunţătorii - colegi de breaslă carierişti şi cetăţeni cu simţ de răspundere - au sprintat cu elan sporit.

Pe de altă parte, începutul anilor 80 e marcat de imperativul economisirii, eliminării importurilor şi extensiei exportului. Printre primele produse vizate a fost hârtia. S-au redus tirajele cărţilor şi s-au stopat primirile de noi membri în uniunile de creaţie.

Ziarele au fost, de asemenea reduse şi ca număr de pagini, şi ca tiraj15. În unele judeţe, cotidianele s-au transformat în săptămânale. A venit apoi rândul televiziunii naţionale să-şi comprime programul la două ore. S-au înăsprit şi verificările aspiranţilor la profesia de jurnalist. În a doua jumătate a anilor 60, presa scrisă, vorbită şi audiovizualul beneficiaseră de infuzia unui val de tineri talentaţi, absolvenţi ai diverselor specializări din învăţământul superior. Din a doua jumătate a anilor 70, monopolul calificării în jurnalism l-a deţinut Academia „Ştefan Gheorghiu", instituţia care reprezenta învăţământul superior de partid.

Până-n 1990, admiterea la ziaristică s-a făcut în circuit închis. Candidatul nu se putea înscrie şi prezenta la examen altfel decât propus de cadriştii judeţeni ori ai Capitalei după verificări care durau minim doi ani. Acesta era stagiul minimal de corespondent voluntar în presa locală şi totodată al practicii în câmpul muncii. Tânărul făcea astfel proba aptitudinilor gazetăreşti dar şi a muncii de jos. Dosarul său conţinea, de asemenea, aprecierile şi recomandările organizaţiei de tineret sau de partid, preecum şi cele ale colectivului de muncă. O secţiune aparte în completarea lui revenea conducerii instituţiei de presă care-l „recrutase" şi care-ar fi urmat să-l angajeze la absolvire. Dacă algoritmul acesta se respecta fără abatere la nivel judeţean, altfel decurgea selecţia candidaţilor pentru instituţii de presă naţionale precum radio-ul si televiziunea unde aspiranţii nu aveau cum presta stagii de voluntariat16.

Cum, în anii 80, si în grila promovările profesionale si a celor politice (exceptând sănătatea si învăţământul) intrase stagiul de muncitor, profilul candidatului la jurnalistică însemna la capitolul studii, o scoală profesionala la bază, completată cu studii liceale la seral17.

Ziarul „Flacăra roşie", secţia tineret

Se înţelege că, în epocă, din informaţiile anterioare cunoşteam prea puţin. Adică la vremea debutului meu de ziarist, cu carte de muncă, în vara lui 1987.

Până-n decembrie 1989 am fost unul dintre cei 13 redactori ai cotidianului judeţean de limbă română „Flacăra rosie", ,,organ al Comitetului Judeţean de Partid Arad". Conducerea ziarului motivase angajarea mea prin „îmbunătăţirea compoziţiei la femei" si vârsta adecvată secţiei de tineret - sub 35 de ani, atât cât prevedea Statutul UTC-ului pentru membrii săi. Demersurile intrării mele în breaslă duraseră însă 13 ani si succesive refuzuri.

Absolvisem liceul pedagogic arădean în 1976. În plină revoluţie tehnicostiinţifică socialistă, procentul studenţilor la specializările cu profil umanist s-a redus drastic18. Facultăţile de psihologie, pedagogie si sociologie au fost desfiinţate. În toţi acesti ani, specializarea în stiinţe socio-umane s-a limitat la facultăţile de istorie-filozofie din universităţile din Bucuresti, Cluj-Napoca si Iasi. În cadrul acestora, secţiile de filozofie-istorie (specialitatea mea), scoteau, anual, o promoţie naţională de numai 75 de licenţiaţi19. În astfel de condiţii, admiterea devenea o loterie a absolvenţilor merituosi de liceu. Încă mai îndoielnică, sansa unei burse de studii. Motivaţie candidaţilor si sprijin financiar pentru meditaţii particulare ofereau familiile de intelectuali. Odată cu intrarea copiilor ,,în pâine", majoritatea cetăţenilor din mediul rural nu mai vedeau rostul învăţăturii. Cu atât mai puţin specializarea în domenii străine cunoasterii lor. Mai ales pentru fetele destinate păstrării tradiţiei de-a fi stâlpul bătrâneţii părinţilor.

Cu palmaresul de corespondent judeţean al revistei naţionale ,,Limbă si literatură pentru elevi", redactor sef al revistei scolii „Tribuna elevilor" si de premiantă la olimpiadele naţionale de literatură, m-am simţit îndreptăţită să aspir la dosarul pentru jurnalism. Contase, desigur, mirajul profesiei! Dar si anumite socoteli practice privind bursa de studii. Căci studenţii Academiei „Ştefan Gheorghiu" primeau burse la nivelul minimei salarizări pe economie. Adică mai mult decât dublul bursei de stat pentru celelalte instituţii de învăţământ superior.

N-a fost să fie însă: dosarul mi-a fost respins. Partidul funcţiona pe baza centralismului democratic, cu obligaţia răspunderilor exclusiv de jos în sus. Nimeni nu mi-a dat, aşadar, explicaţii. Cu norocul unor subiecte de sinteză la admiterea din acel an, am reuşit la secţia filozofie-istorie de la Universitatea clujeană.

Între gazetărie şi apostolatul la ţară, după canoanele repartiţiilor din anii 8020, cea dintâi părea fascinantă. În consecinţă, am menţinut legătura cu redacţia arădeană, efectuând acolo stagiile practicilor de vară. La absolvire, am dat curs obligaţiei stagiaturii de profesor, conform repartiţiei în oraşul Reghin (Mureş). După stagiatură însă, şi cel de-al doilea demers de intrare în presă mi-a fost respins.

Aceste lungi aşteptări şi speranţe spulberate au îngăduit viziunea unor realităţi îmblânzite. Deşi, în epocă, misiunea instituţiilor de presă era diseminarea politicii şi propagandei partidului, derivate din formarea conştiinţei socialiste a omului nou. Cât despre autocenzură, ştiam că există o listă a subiectelor interzise. Nu-mi amintesc ca, la angajare, să fi semnat vreun angajament de respectare a interdicţiilor. Nici să le fi citit, măcar. De altfel, ar fi fost imposibil să le încalci. Angrenajul ziarului nu tolera nici teme, nici abordări altfel decât pe linie. Se înţelege că subiecte tabu au fost cartelarea alimentelor, întreruperile de curent şi gaze, cozile la alimente, cotele de benzină, frigul din apartamente, cotele agricole... Dar realitatea acestora acoperea, indirect, conţinutul ziarului sub etichetele economiei de energie şi combustibil, refolosirii materialelor, contractelor gospodăriilor ţărăneşti cu statul... Prin ziar s-a anunţat şi arondarea cetăţenilor la magazinele alimentare şi de panificaţie de unde-şi puteau cumpăra pâinea şi celelalte produse cartelate (carne, ouă, zahăr, ulei, făină, unt). În ziarul de sâmbătă apărea şi anunţul privind circulaţia autoturismelor pentru duminica următoare - fără sau cu soţ.

Ziarul, ca toate celelalte unităţi socialiste, funcţiona sub imperativul planului. Deciziile privind obiectivele, conţinuturile, genurile şi mijloacele publiciste veneau totdeauna de sus. Acestea erau apoi „aprobate" de colectivul redacţiei. Si de adunarea generală a oamenilor muncii, alcătuită din redactorii, corectorii, dactilografele, femeia de serviciu, curiera, bufetiera, portarul ziarului... La sfârşitul anilor 80, sub eticheta lărgirii democraţiei, la şedinţele de partid se convocau toţi angajaţii. În prelungirea acestora, se ţinea şi învăţământul politico-ideologic21.

N-am semnat, aşa cum s-ar face acum, o fişă a postului. Nu exista la ziar. În linii mari, urma să dobândesc în cel mai scurt timp „expertiza" asupra organizaţiilor de tineret din mediul urban şi rural; din antreprize industriale, agricole şi şcoli. Munca intra în categoria celor nenormate. Oricând - noapte sau zi, zi de lucru sau duminică, fără sporuri salaríale22.

Născuţi şi educaţi în România populară, şi mai apoi socialistă, eram cu toţii experimentaţi în canoanele realismului socialist - unica formă de expresie admisă în comunicarea publică. În Pavilionul canceroşilor, Soljeniţîn l-a sintetizat prin explicaţia unei tinere ziariste sovietice. Nimic mai uşor, spune aceasta, decât să descrii realitatea nu aşa cum este şi cum o vezi, ci cum ar trebui să fie. Se înţelege că, după programul partidului. De altfel, după cum remarca pertinent Piotr Wierzbicki, anularea logicii este o directivă de partid, care impune empatie şi observatorilor externi: ,,Cel care analizează sau apreciază viaţa sau elementele ei într-o ţară a socialismului real trebuie să se bazeze nu pe ceea ce se întâmplă acolo cu adevărat, ci pe ceea ce trebuie să aibă loc în lumina doctrinei, nu pe observarea faptelor materiale, ci pe deducţia din principiile sistemului, nu pe cele întâmplate efectiv, ci pe planuri sau dorinţe"23.

Atribuţii explicite şi implicite

În macheta robot a ziarului din acei ani (vezi Anexa 1) îmi reveneau două rubrici precise: Agenda tineretului (săptămânal) şi Pagina tineretului (trimestrial). Împărţeam apoi cu alţi redactori, prin rotaţie, rubrica săptămânală Din activitatea organizaţiilor UTC, sindicat, femei, ODUS etc.

Cea dintâi rubrică apărea marţi, în pagina a treia, în 25-30 de rânduri. Peatunci nu se socotea la semnul calculatorului, ci în rândurile foii dactilografiate. Rezultau 6-7 ştiri scurte, menite a „oglindi"24 faptele de muncă, activităţile culturale şi artistice ale uteciştilor arădeni din săptămâna precedentă. Sursa era obligatorie, imuabilă şi neverificabilă: capii secţiilor judeţene şi municipale ale organizaţiei de tineret.

Cea de-a doua rubică, tot de pagina a treia, a fost calvarul meu din acei ani. Întâi prin „libertatea" alegerii temelor şi locurilor documentării: totdeauna insuficient de reprezentative şi mobilizatoare pentru tânăra generaţie. Niciodată nau trecut, în prima formă, de autocenzura secretariatul de redacţie. Până la viza redactorului-şef şi publicare, refăceam fiecare pagină de câte două până la patru ori. Forma finală nu era mai bună decât prima versiune (dar cum putea fi?!). Acele corecţii succesive păreau menite a dovedi (dacă ar fi fost cazul) că se implicase în conceperea ei întreaga bandă de producţie a ziarului. Funcţionam, cu alte cuvinte, la modul opus al principiului productivităţii muncii: noi depuneam efort maxim cu eficienţă minimă.

Atribuţiile implicite ale departamentului meu erau mai consistente. Ţara se afla în continue campanii pe fronturi diverse - a recoltării cartofilor, păioaselor sau sfeclei de zahăr, a materialelor refolosibile sau a ,,lunii" cărţii ori curăţeniei la sate25. Cum din categoria tinerilor făceau parte toţi cei sub 35 de ani, „redactorului cu tineretul" îi revenea sarcina reflectării muncii şi educaţiei lor prin materialele26 de ziar.

Aproape egale muncii de documentare şi redactare au fost serviciile din tipografie. O dată la 7-8 zile, mi-a revenit misiunea de ,,cap limpede" - tura de noapte a gazetarului. Ca ultim venit şi cel mai tânăr în redacţie, concediile de odihnă sau medicale ale fiecăruia dintre cei doi corectori ai ziarului, le-am suplinit eu. Corectorul se prezenta în tipografie la orele 18, ,,capul limpede" la orele 21. Corectorii îsi încheiau tura după lectura integrală a ediţiei de-a doua zi, ,,capul limpede" la ieşirea ultimului exemplar de ziar din rotativa tipografiei. O ediţie normală - adică fără materiale oficiale trimise de centru, se culegea şi corecta până la orele 22-23. Dar, în anii 80, acestea deveniseră ,,ediţii speciale". O ediţie cu oficialul unei vizite a Ceauşeştilor prin ţări din lumea a treia, se finaliza în zorii zilei următoare27.

Tipografia era locul groazei. Se lucra cu matriţe de plumb, fiecare rând fiind turnat şi pus în caseta paginii de ziar. Utilajele sovietice datau din anii 50. Respirai aerul încărcat de vapori de plumb: vara, fierbinte şi brăzdat de ţânţari; iarna, în frig şi curent. Marile pericole ale profesiei nu te pândeau nici din documentări, nici din scris. Ci din serviciul la tipografie deoarece erau interzise erorile. Oricât de banale, se anchetau, ca toate delictele vremii, sub incidenţa prezumţiei de vinovăţie. Delictul tipografic se încadra la „sabotaj politic", sancţionat cu închisoare. Ceea ce, dată fiind tehnologia amintită, nu era deloc uşor de evitat. Corecturile succesive ale şpalturilor fiecărei pagini se făceau prin înlocuirea rândurile culese la două linotipuri. O simplă încurcătură, o firească omisiune de semn sau literă, te puteau aduce în prag de infarct28. Regulile serviciului tipografic erau secrete ale presei din anii 80. Se interzicea, spre exemplu, despărţirea în silabe a numelui ,,Nicolae Ceauşescu". Nu se admiteau greşeli la nominalizările din ziar, iar corespondenţa dintre cifrele planificate şi cele realizate trebuia să fie în acord perfect cu raportărilor judeţului29. „Subversiunile" erau anchetate amănunţit şi sancţionate, de la corectori, până la conducerea ziarului30.

În atribuţiile jurnalistului intrau, de asemenea, cuvintele şi adeziunile. În jargon propagandistic, cuvintele erau speech-urile delegaţilor la diverse reuniuni politice, precum şi materialele din ordinea de zi a şedinţelor municipale şi judeţene. Adică rapoarte, dări de seamă, planuri de măsuri. Fiecare redactor se ştia arondat sectorului său. O plenară a Comitetului Judeţean UTC antrena obligaţia lecturii şi corecturii documentelor şi cuvântărilor din acea şedinţă a redactorului cu tineretul. Nu din punct de vedere politic, ci al corectitudinii vocabularului şi sintaxei. Iar congresele partidului, precum şi anumite cuvântări şi decizii ale liderului său, declanşau o cascadă de adeziuni ale oamenilor muncii31 difuzate ,,la zi" în presă. Câte, în numele cui, când anume şi în ce pagini se publicau, decidea secţia de propagandă a CC ori, poate, consilierul prezidenţial de presă. Activiştilor de nivel judeţean le revenea obligaţia nominalizării „aderenţilor". Iar redactorilor misiunea „stilizării" lor.

În „bucătăria" redacţiei

Şedinţele de „producţie" propriu-zisă se ţineau luni, la orele 9, fiind, în fapt, o transmitere de sarcini.

Redactorul-şef al ziarului deţinea, ab-initio, statutul de membru al Biroului Comitetului Judeţean de Partid, aflat în legătură directă si continuă cu centrul. După întrunirea ,,la primă oră" a acestui grup decizional local, redactorul-sef transmitea redacţiei sarcinile săptămânii în curs. Fiecare secţie - viaţă de partid, industrie, agricultură, viaţă socială, cultură şi şcoli, tineret - îs i proiecta munca pe acest calapod. În funcţie de „codaşii" si „fruntaşii" nominalizaţi la judeţ, se stabileau documentările. Prioritar, în stil „oglindă": o antrepriză cu depăşire versus una sub plan. Iniţiativele inspirate de curiozităţi şi intuiţii profesionale nu-şi aflau locul în planul tematic al unei săptămâni. Exista, de altfel, o singură maşină de teren şi pentru ziarul „Flacăra roşie" şi pentru ,,Voros Lobogo", omologul de limbă maghiară.

Sub imperativul economiei de combustibil, energie şi materie primă gemea toată România. Imperios necesar era ca, într-o documentare prin judeţ, singurul autoturism al celor două redacţii - o maşină de teren, marca ARO - să fie plin la capacitate. Un articol despre tineretul unei comune fruntaşe la recoltatul porumbului, bunăoară, se documenta şi redacta în consecinţa altora, programate de redactorii de la secţia agricultură a celor două ziare în termeni de „actualitate". Bunăoară, documentări despre organizaţiile de femei sau sindicale, „Cântarea României"32 sau ,,Daciada"33. Se înţelege că, în calitate de ,,organ" al conducerii judeţene, toate laudele şi criticile se difuzau, prin ziar, în consonanţă cu categorizarea operată pe acest palier. În documentările din municipiul Arad, jurnaliştii se deplasau cu mijloacele de transport în comun. Chiar dacă unii aveau autoturisme proprietate personală, cota de benzină lunară34 nu permitea luxul utilizării lor la servici.

Partea frumoasă a profesiei au fost documentările. Acestea îţi permiteau intrarea în incinta unităţilor socialiste, cunoaşterea multor oameni excepţionali din diverse medii profesionale, condiţiile şi algoritmii de muncă din diferite meserii. Exceptând sediile Armatei, Securităţii şi Miliţiei, în judeţul Arad te puteai documenta oriunde. Oricât ar părea de paradoal în zilele noastre, chiar şi în interfaţa, reprezentată de presă, dintre politic şi cetăţean, se foloseau două stiluri discursive: (1) stilul discursului public în ,,limba de lemn"; (2) stilul comunicării în limbaj natural. Aceasta din urmă fiind admisă prin însăşi metoda muncii de la om la om din practicile propagandei de partid. Aşa se face că între intervievat şi intervievator, după care între jurnalist şi palierul decizonal superior a existat totdeauna complicitatea dublului limbaj. Nu şi a dublei gândiri. Căci în schemele acestor tipuri de comunicare, feed-back-ul conţine informaţii, semnificaţii şi resemnificaţii selectate şi eliminate prin acordul implicit al tuturor actorilor. Ceea ce nu înseamnă că emiţătorii şi destinatarii nu şi-ar fi dorit normalizarea relaţiei prin eliminarea acestor „transpuneri" suplimentare35.

Deosebit decurgeau documentările în marile fabrici si uzine. Conform normelor interne, jurnalistul se legitima la poarta întreprinderii, solicitând portarului legătura cu secretarul de partid. Ajungea „escortat" în biroul liderului politic al antreprizei pentru a-l informa asupra temei. ,,Gazda" desemna si invita subiecţii care urmau să reprezinte cazurile pozitive ori/si negative ale viitorului articol. Dialogul jurnalisti-surse se consuma în prezenţa secretarului de partid. Uzuală, în algoritmul unei astfel de documentări, era invitaţia adresată gazetarului de a vizita fabrica (ori anumite secţii), însoţit de unul dintre reprezentanţii ei. Interdicţia unor dialoguri spontane cu muncitorii angrenaţi în ,,banda rulantă" a producţiei era subînţeleasă36.

Si mai deosebite erau documentările cu ,,echipe complexe" alcătuite din reprezentanţi ai miliţiei, procuraturii, organizaţiilor de tineret. Acestea efectuau controale inopinate în localuri de alimentaţie publică - cum li se spuneau restaurantelor, cofetăriilor si barurilor - verificând legitimaţiile de identitate si de muncă ale consumatorilor. Scopul corespundea programului politic de eliminare a parazitismului37 si creştere a disciplinei în producţie. Erau ,,vânaţi" cei fără loc de muncă, precum si angajaţii care absentau nemotivat. Numele celor care urmau să apară în ziar ca exemple negative era dat de reprezentantul miliţiei. Astfel de articole se publicau extrem de rar, ziarul fiind, în general, o gazetă de perete a oamenilor noi38.

Aveam, desigur, si un securist al ziarului. Apărea uneori în sediul redacţiei, salutând si fiind salutat cu anumită parcinomie. Dialoguri purta însă exclusiv cu conducerea redacţiei: redactorul-sef, adjunctul acestuia, secretarul de partid39.

Eroi şi anti-eroi

Instituţiile de presă au funcţionat în consonanţă deplină cu celelalte mesaje instituţionale si valori sociale publice.

În lagărul comunist, copiii erau educaţi după principiile pedagogiei lui Makarenko: prin colectiv si pentru colectiv; prin muncă si pentru muncă. Eroii erau, asadar, aceia care excelau în întrecerea socialistă, adică fruntaşii în producţie. Si aceia care puneau mai presus de interesele personale, interesul colectiv prestând, cu succes, multiple sarcini obşteşti: propagandisti si deputaţi locali, animatori culturali si sportivi, inventatori si inovatori. Se înţelege, fără a salarizaţi, ci ca oameni inimoşi, animaţi de patriotism revoluţionar. Prioritate aveau muncitorii, căci, după aprecierile ideologiei marxist-leniniste, clasa muncitoare făurea bunurile materiale, promova conştiinţa revoluţionară si reprezenta avangarda viitorului comunist.

Eroi între eroi erau Nicolae Ceausescu si soţia sa, Elena. Cel puţin bi-săptămânal, de pe manşeta ziarului, personajul numărul 1 ,,ne zâmbea" în calitate de secretar general al partidului si de presedinte al statului. La aniversări - personale si publice - din portretul oficial. Altfel, din „instantaneele" deselor vizite de lucru prin ţară sau în străinătate. Textul si fotografiile ajungeau în tipografie transmise de secţia de propagandă a partidului prin telexul redacţiei.

Redactorii se documentau însoţiţi de unul dintre cei doi fotografi ai ziarului. Aceştia nu aveau cum „acoperi" însă toate documentările. Nici nu era nevoie. Majoritatea ilustraţiilor purtau titlul „aspect de muncă din...". Înfăţişau, de pildă, un şir de confecţionere (fruntaşe!) de la fabrica „Tricoul roşu", cu capetele plecate în acelaşi unghi peste maşina de cusut şi umerii în perfectă aliniere. Ori un ansamblu de blocuri în construcţie, cu turnuri de macarale în fundal şi muncitori pe schele în prim-plan. Portretele erau rare şi-i înfăţişau pe „fruntaşii între fruntaşi". Niciodată răufăcători sau codaşi.

Liderii judeţeni apăreau rareori şi totdeauna în fotografii de grup, la evenimente precum plenarele de partid. Compoziţia imagistică era fixă, gestionată de reguli interne: prim-planul aparţinea mulţimii din sala de şedinţe, în fundal apărând prezidiul cu primul secretar de judeţ citind, în picioare, raportul sau rezoluţiile.

Nici redactarea unui articol nu făcea apel la inspiraţie şi implicit, la creativitate. Un articol de 2, 5 - 3 pagini dactilografiate la un rând şi un jumătate, respecta formele fixe ale genului. Tot astfel cum ritualul religios ortodox se practica în algoritmi, unităţi discursive şi melodice prestabilite, fostul seminarist Stalin a structurat şi canoanele propagandei partidului. ,,Limba de lemn" din regimul Ceauşescu a fost tot atât de imuabilă, redundandă şi previzibilă ca originalul sovietic. Introducerea într-un articol se făcea prin invocarea ultimei cuvântări a liderului politic. Cuprinsul articolului apărea ca o reflectare a indicaţiilor liderului într-un loc de muncă sau altul. Presărată cu exemple şi cifre de producţie. Uneori, scurte declaraţii ale oamenilor muncii (în principal angajamente de realizare şi depăşire a planului). Şablon obligatoriu, jurnalistul nefiind altceva decât un mic şurub din angrenajul societăţii. Iar articolul său, un produs elaborat după o matriţă dată, ca piesele scoase la strung40.

Salariul redactorului depindea de vechime şi de încadrare. Al meu era ceva mai mare decât al unui profesor de liceu, dar mult mai mic decât al unui muncitor cu grad înalt de calificare dintr-o firmă fruntaşă41.

Jurnalismul ca stare de spirit

În termenii actuali de psihologie, aş explica atmosfera acelor ani prin teoriile frustrării absolute şi frustrării relative42. Suporţi şi suferi din cauza unor privaţiuni, prin comparaţie cu alţii, respectiv prin comparaţie cu propriul tău potenţial reprimat. O stare ce pare să aparţină dintotdeauna condiţiei umane.

În epoca de referinţă, discursul public făcea deseori apel la libertate. Definită, în sensul atribuit de Hegel, în Fenomenologia spiritului, drept „necesitate înţeleasă". Copiii învăţau la grădiniţă că, în România, cetăţenii sunt liberi şi egali prin aceea că au dispărut exploatarea, bogaţii şi săracii. Că oamenilor li se garantează locuri de muncă şi li se repartizează locuinţe de stat. Că educaţia şi îngrijirile medicale sunt gratuite, iar şansele de reuşită în viaţă sunt aceleaşi pentru toţi. Că sunt sprijiniţi să împlinească visuri îndrăzneţe prin internate, burse, cluburi sportive, şcoli populare de artă... În memoriile de familie, prin care amintirile se transmit pe cale orală în decurs de trei generaţii, ,,mai binele" se afla în anii 60-70. Altfel - cu anumite excepţii -, bunicii si străbunicii trăiseră cu mult mai rău... Si mai puţine „drepturi". În asemenea exerciţii de frustrare relativă, comparaţiile recurgeau la ceea ce în „piramida trebuinţelor umane", elaborată de psihologul Abraham Maslow (1968), alcătuia baza: trebuinţele fiziologice si nevoia de siguranţă a vieţii.

Cei mulţi, din anii la care mă refer, nu experimentaseră libertatea de expresie, nici dreptul de liberă circulaţie; nici la modul personal, nici prin amintirile de familie. Iar defularea constrângerilor se făcea, ca totdeauna, între ai tăi, acasă, cu „sinceritatea de bucătărie"43. Într-un colectiv, precum cel al amintitei redacţii, supapa funcţiona si la cafeaua de dimineaţă, si în documentare, si în timpul serviciilor de tipografie. Exceptând întâlnirile formale, între colegi se discuta deschis44.

Anii 80 au fost altfel decât anii 50, amintirea luptei de clasă fiind întreţinută, cu resemnificări politice adecvate, prin literatură si cinematografie. Societatea tot mai omogenizată, sub raportul bunurilor câştigurilor băneşti si bunurilor personale, favoriza integrarea coezivă si voluntară a membrilor ei în diverse grupuri. I-am dat dreptate unuia dintre „homocosii"45 intervievaţi de Svetlana Aleksievici: ,,nimic nu era mai presus de prietenie", zicea acesta despre extraordinarul liant al anilor 8046. Nu trăiam după lozinca ,,în si pentru patria socialistă", ci, fiecare, în grupurile lui, într-o diversitate de status-uri liber asumate. Aveam un cerc de prieteni pentru serile de sărbătoare si sfârsitul de săptămână; avem rude pe care le vizitam în concedii; ne ,,cazam", în caz de delegaţii sau consulturi medicale în Capitală la fosti colegi de liceu; aveam nasi si fini cu care ne ţineam aniversările si onamasticile; avem un grup de împărtăsit pasiuni - schimbam cărţi, vizionam spectacole si filme, jucam teatru, ping-pong sau dansam... Aveam vecini cu care ne împrumutam si ajutoram, aveam colegi de birou cărora le împărtăseam bucuriile si supărările din familie... Cărţile noi treceau dintr-o mână într-alta, redactorii de la cultural fiind „pilele" noastre la biblioteci si librării. Pe-atunci, cărţile alcătuiau o lume ,,a noastră", mai profundă si mai dezirabilă decât cea percepută senzorial. Revelioanele si petrecerile aniversare se organizau la ,,clubul presei", în subsolul sediului de ziar. Adulţi acum, copiii nostri îsi amintesc de colegii de redacţie ai părinţilor ca de niste unchi si mătusi.

Trăiam, cum scria Teresa Toranska47, într-o lume cu doi poli: NOI - poporul si EI - sursele Răului. În România anilor 80, EI erau Nicolae si Elena Ceausescu48. Ne uram antrenarea în supraexpunerea lor mediatică, fără a ne autoculpabiliza însă atât de mult cât s-ar crede azi. Funcţiona, as zice, si aici un sentiment al solidarităţii de grup: nu de făptasi, ci de victime: oriunde si orice am fi lucrat, am fi receptat si emis schemele ideologiei si stereotipurile „limbii de lemn". Toţi oamenii muncii suportau portretul conducătorului si lozincile afisate în spaţiile de lucru si publice.

Ar fi încă multe de spus despre ultimul ,,cap limpede" împlinit în ziua vizitei lui Ceausescu în Iran49. Si încă mai multe despre demonstraţia pornită la Arad în dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989. Ori despre euforia frăţiei din amiaza de 22, la vestea ,,fugii" Ceausestilor. Sau despre botezul ziarului nostru, prin vocea mulţimii, cu numele Adevărul si aventura primului număr în libertate50.

Schimbarea de regim ne-a surprins şocant. Iar libertatea de expresie ne-a cuprins frenetic. În doar câteva ceasuri, ţara a trecut prăpastia dintre haos şi societate totalitară. Iar ziarul „Flacăra roşie" şi celelalte instituţii de presă din ţară s-au trezit fără patron. A fost acesta, aş zice, debutul economiei de piaţă în România şi epocii presei româneşti de tranziţie.

Sidebar

Lavinia Betea este absolventă a Facultăţii de Istorie-Filozofie şi doctor în psihologie la Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca. Este profesoară de psihologie socială şi politică la Universitatea „Aurel Vlaicu" din Arad şi redactor-şef al Revistei Internaţionale de Psihologie Politică Societală. Printre publicaţii se numără „Poveşti din Cartierul Primăverii" (2010), „21 august 1968 - Apoteoza lui Ceauşescu" (coord., 2009), „Psihologia politică - o disciplină societală" (coord., 2008), „Viaţa lui Ceauşescu" (colab., 3 volume, 2012-2015), „Ultimul an din viaţa Elenei Ceauşescu" (2018).

Footnote

1 „Obiectivele" economiei socialiste nu se realizau pe bază de licitaţii, ci de plan de stat. Iar în anii „războiului rece", o cooperare între o ţară din lagărul comunist şi alta capitalistă se antama la nivelul de vârf al politicului. La originea colaborării cu Uzinele „Renault" a stat întâlnirea din 1964 dintre premierul român Ion Gheorghe Maurer şi preşedintele Franţei, Charles de Gaulle.

2 Termen introdus de către Raymond Aron, Le Spectateur engage (entretiens), (Paris : Julliard, 1981).

3 Acest interval temporar si caracteristicile cercetării sale a fost teroretizat de Jean-François Soulet în L'histoire immediate. Historiographie, sources et méthodes (Paris, Armand Colin, Coll. U, 2009).

4 Tvetan Todorov, Abuzurile memoriei (Timisoara: Amarcord, 1999), 13.

5 Abreviere a instituţiei sovietice care exercita sarcina cenzurii, înfiinţată în 1922.

6 Noţiuni ale ideologiei comuniste si sintagme provenite din stilul ,,limbii de lemn" sunt marcate cu litere italice în text.

7 Lavinia Betea, Poveşti din Cartierul Primăverii (Bucuresti: Curtea Veche Publishing, 2010), 190191.

8 Betea, Poveşti, 193

9 ANIC, Fond CC al PCR - Cadre, Dosar A/21, ff.2-10

10 Daniel I. Ionică, „Diseminarea informaţiilor în România comunistă, Studiu de caz: Metode de lucru ale Direcţiei Generale a Presei si Tipăriturilor (1949-1952)", Revista de ştiinţe politice şi relaţii internaţionale 2 (2013): 60-72.

11 O manipulare practicată de altfel de serviciile speciale comuniste. Lui Markus Wolf (19232006), care-a condus 34 de ani serviciul de informaţii externe al Germaniei de Est, i se atribuie obiceiul de-a spune cu orice prilej următoarea anecdotă : De ce nu se udă plantele în URSS si în RDG ? Ca să nu se defecteze microfoanele.

12 Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste avea în acea perioadă rolul de minister al Culturii.

13 Într-o zi, scrie Dumitru Popescu, a fost chemat la cabinetul lui Ceauşescu. Extrem de iritat, secretarul general al partidului s-a pornit pe-o critică devastatoare la adresa ultimelor apariţii editoriale. I-a întins o listă de titluri incrimnate aflate, în lucru, în poligrafia care fusese controlată, inopinat, de Vasile Patilineţ. Pe listă se aflau titluri incitante precum Reportaj cu şteangul de gât a lui Iulius Fucik şi Confesiunile unui opioman englez de Thomas de Quincey . E o „provocare" a cuiva care intenţionează compromiterea conducerii noastre, a zis demnitarul intelectual. Lămurit de-acum asupra mesajului autorilor incriminaţi, Ceauşescu l-a chemat la ordin pe Patilineţ. A urmat un interogatoriu asupra cunoştinţelor literare ale acestuia, finalizat cu trimiterea lui Patilineţ la ,,pusul mâinii" pe carte, acesta fiind unul dintre durii partidului fără aplecare spre preocupări intelectuale. Cf. Dumitru Popescu, Memorii, Panorama răsturnată a mirajului, vol. 2 (Bucureşti: Curtea Veche, 2006), 237-240.

14 După invazia Cehoslovaciei de trupe ale Tratatului de la Varşovia, la 21 august1968, Nicolae Ceauşescu a luat măsuri complexe pentru a-şi menţine, nestingherit, puterea.

15 Cotidianul „Flacăra roşie" din Arad avea formatul stadard al cotidianelor judeţene (patru pagini în format A3) şi tirajul maxim aprobat - 40 000 de exemplare. Cea mai mare parte a ediţiei se difuza prin abonamente. Exemplarele puse în vânzare prin chioşcurile stradale, se epuizau integral în primele ore ale dimineţii. La nivelul cerere-ofertă, probabil că un tiraj dublu ar fi satisfăcut cererea publicului. Economia socialistă funcţiona însă conform planului.

16 Propunerile acestor instituţii vizau în principal „beizadele" din Cartierul Primăverii, ale capilor Armatei si Securităţii.

17 Ceausescu considera drept cauză principală a mişcărilor contestatare din Ungaria (1956), evoluţiei sindicatului polonez liber Solidaritatea si o greseală a perestroikăi lui Gorbaciov îndepărtarea partidului de clasa muncitoare.

18 Până la sfârsitul căderii regimului, din efectivul de circa 160.000 studenţi, 65% urmau institute tehnice de învăţământ superior, puţin peste 10% învăţământ medico-farmaceutic si abia 0,3% învăţământ pedagogic, 0,15% facultatea de drept si 0,05% învăţământ artistic. Cf. ANIC, Fond CC al PCR - Cancelarie, Dosar 143/1989.

19 Era specializarea cu cel mai mic număr de absolvenţi din România, având ca obiectiv calificarea profesorilor pentru disciplinele socio-umane si economice predate în gimnaziu si liceu.

20 În 1981, oraşele cu peste o sută de mii de locuitori n-au mai apărut în listele guvernamentale de repartiţie. Stagiul de 3 ani la locul de repartiţie a devenit obligatoriu. A fost o dramă mai ales pentru absolvenţii specializărilor cu număr restrâns, căsătoriţi şi cu copii. Doar la modul excepţional, pe aceeaşi listă s-au aflat două posturi de profesori sau doctori în aceeaşi comună sau orăşel.

21 Tema lunară era aceeaşi pentru toate grupele de partid, sindicale, UTC şi ODUS (organizaţia Democraţiei şi Unităţii Socialiste în care erau incluşi, cu sau fără acordul lor, toţi ceilalţi cetăţeni neînregimentaţi în vreuna dintre primele trei organizaţii amintite. În felul acesta, toţi românii erau integraţi în Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste, organizaţie de masă care confirma caracterul totalitar al societăţii. ,,Lecţia" curentă de învăţământ politico-ideologic era prezentată în revista ,,Era socialistă", conţinutul ei fiind valid deopotrivă pentru grupele de profesori universitari şi uteciştii elevi din şcolile profesionale.

22 Exista totuşi o plată ,,în acord" reprezentând sporul dintre cotarea calitativă a articolelor pe scala ,,a" (satisfăcător), ,,b" (bine), ,,c" (foarte bine). Articolele notate cu ,,c", conform unei grile de plată pentru diversele genuri jurnalistice, însemnau un spor salarial simbolic: nu-mi amintesc să fi încasat mai mult de 100-150 de lei lunar. Sporurile acestea nefiind încurajate, nici ceilalţi colegi nu se puteau lăuda cu câştiguri suplimentare substanţiale.

23 Piotr Wierzbicki, Structura minciunii (Bucureşti: Nemira &Co,1996), 26.

24 Conform analizei ,,limbii de lemn" sovietice, verbele ,,a oglindi", ,,a reflecta" utilizate cu conotaţii ideologice , sunt sinonime. Ele presupun o „descriere" a realităţii în conformiutate cu amintitul canon al realismului socialist. A se vedea Francoise Thom, Limba de lemn (Bucureşti: Humanitas, 1993).

25 Termenii militari incluşi în propagandă sunt o altă caracteristică a ,,limbii de lemn" din epocă. A se vedea Lavinia Betea, Psihologie politică. Individ, lider, mulţime în regimul communist (Iaşi: Polirom, 2001), 167-180.

26 În jargonul jurnalistic, derivat din ,,limba de lemn", articolele se desemnau prin acest termen care induce o falsă concreteţe.

27 „Oficialele" erau trimise de la Bucureşti din timp. Se culegeau şi paginau dar nu se aproba tipărirea ziarului până după epuizarea evenimentelor la care făceau referinţă.

28 Ceea ce s-a şi întâmplat. Unuia dintre colegi i-a scăpat într-un titlu din pagina a IV-a, un ,a" în locul unui ,,e", rezultând ,,masaje" în loc de ,,mesaje" între Ceauşescu şi capul partidului comunist grec. Ancheta care-a urmat i-a cauzat un infarct.

29 După documentările în antreprizele socialiste, cifrele raportate de interlocutori erau verificate de secretariatul de redacţie, la nivel judeţean, cu o zi înainte de apariţia articolului.

30 Prin rotaţie, seară de seară făceau de serviciu în tipografie redactorul-şef, redactorul şef adjunct şi secretarul de redacţie. Printre altele, decideau, la faţa locului, care articole se scoteau din ediţia tehnoredectată în sediul redacţiei pentru a face loc, materialelor oficiale, transmise prin telexul instalat în tipografie. Telex la care avea acces unul şi acelaşi om, angajat prin convenţie, desigur cu recomandările aferente. La „Flacăra Roşie" s-a „nimerit" un simpatic învăţător pensionar, apelat de tipografi şi redactori cu ,,Nea Mitică".

31 Adeziunea avea o formă fixă, adecvarea însemnând specificarea evenimentului şi a emiţătorului discursului. Gen: împreună cu colectivul de oameni ai muncii de la ..., am ascultat cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu de la. în lumina sarcinilor ei... ne angajăm ca ... „Autorii" reprezentau deopotrivă compoziţia socială şi etnică a partidului; antreprize fruntaşe în planul economic; fruntaşi de nivel naţional în domeniul de referinţă.

32 Festivalul Naţional „Cântarea României" a fost iniţiat în 1976 în ediţii care durau doi ani, cu faze locale, judeţene şi naţionale, destinate amatorilor şi profesioniştilor. Fiecare antrepriză economică, unitate militară, instituţie administrativă, şcolară şi culturală aveau sarcini de pregătire şi prezentare de formaţii artistice în etapele festivalului.

33 ,,Daciada" a fost iniţiată în 1977 cu scopul impulsionării sportului de masă şi olimpic, organizarea sa reproducând cadrele ,,Cântării României".

34 Cota de benzină a fost expresia economisirii combustibilului. Aceasta a variat de la 10 la 20 de litri lunar pentru posesorii de autoturisme din provincie, bucureştenii având ,,privilegiul"de a lua cozile benzinăriilor cu asalt.

35 Relevantă în acest sens a fost preeminenţa lozincilor demonstranţilor din decembrie 1989 care clamau ,,Jos minciuna" şi ,,Vrem adevăr".

36 Mai târziu, din documentările de arhivă si convorbirile cu ex-lideri comunisti, mi-am dat seama că nici măcar muncitorii nu cunosteau, cu exactitate, finalitatea muncii lor. Statul român producea si vindea armament altor ţări. Sub eticheta de „componente electronice" sau „mecanice", muncitorii de la Întreprinderea de Orologerie din Arad, bunăoară,produceau componente militare.

37 Constituţia României garanta locul de muncă si obliga cetăţenii la muncă. A fi adult si a nu avea un loc stabil de muncă, însemna un delict, pedepsit în general cu „condamnare la locul de muncă".

38 Construcţia omului nou, exemplar al viitorului comunist, a fost sarcina etapelor de tranziţie : societăţile popular democrate si socialiste.

39 Pensionat după 1989, Valeriu Ilica (la bază profesor de limba română) a devenit scriitor. Romanul său Culduşii (apărut în 2012, la o editură locală) face rechizitoriul regimului comunist, în speţă a colectivizării.

40 Această viziune a funcţionării societăţii, inclusiv exemplele amintite, i se atribuie de asemenea lui Stalin.

41 Ca profesor debutant, în 1982 am fost salarizată cu 1920 lei; ca redactor cu vechime de 2 ani, dar cu vechime totală de muncă de 9 ani, în 1989 primeam 2 800 lei. Dar muncitorii de top, cu aceeaşi vechime, puteau câştiga 7000-8000 lei.

42 Concepte teoretizate de Robert Gurr (1970) în ideea că anumite frustrări determină conflicte sociale.

43 Termenul este ilustrat pe larg de Svetlana Aleksievici, Vremuri second-hand (Bucuresti: Humanitas, 2016).

44 În urma dispoziţiile lui Ceausescu, din 1967 Securităţii i-a fost interzisă recrutarea de informatori din rândul membrilor de partid, exceptând anumite situaţii speciale si temporare. Ziaristii din anii 80 erau, fără excepţie, membri de partid.

45 Pluralul derivat din ,,homo sovieticus".

46 Aleksievici, Vremuri, 158.

47 Teresa Toranska, ziaristă poloneză, cunoscută prin cartea EI - Stalinştii polonezi se explică, publicată în 1988.

48 Lozincile lui decembrie 1989 au exprimat tocmai această dihotomie: ,,Noi suntem poporul" si ,,Jos Ceausestii".

49 În 19-20 decembrie 1989, Nicolae Ceausescu a efectuat ultima sa vizită în străinătate, în Iran.

50 Pentru participarea la evenimente mi s-a conferit ulterior Titlul de Luptător pentru victoria Revoluţiei Române din decembrie 1989 prin Decretul nr. 37/26.02.2000, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 100bis/08.03.2000. Nu am solicitat privilegiile prevăzute de Legea nr.42/1990.

References

BIBLIOGRAFIE

ANIC, Fond CC al PCR - Cadre, Dosar A/21

Aleksievici Svetlana, Vremuri second-hand (Bucureşti: Humanitas, 2016).

Aron Raymond, Le Spectateur engage (entretiens), (Paris: Editions Julliard, 1981).

Betea Lavinia, Psihologie politică. Individ, lider, mulţime în regimul comunist (Iaşi: Polirom, 2001).

Betea Lavinia, Povesti din Cartierul Primăverii (Bucureşti: Curtea Veche Publishing, 2010).

Ionică I. Daniel, „Diseminarea informaţiilor în România comunistă, Studiu de caz: Metode de lucru ale Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor (1949-1952)", Revista de ştiinţe politice si relaţii internaţionale 2 (2013): 60-72, http://revista.ispri.ro/wp-content/uploads/2012/09/6072-Daniel-Ionica.pdf

Popescu Dumitru, Memorii, Panorama răsturnată a mirajului, vol. 2 (Bucureşti: Curtea Veche, 2006).

Soulet Jean-François, L'histoire immédiate. Historiographie, sources et méthodes (Paris: Armand Colin, Coll. U, Paris, 2009).

Thom Francoise, Limba de lemn (Bucureşti: Editura Humanitas, 1993).

Todorov Tvetan, Abuzurile memoriei (Timişoara: Amarcord, 1999).

Wierzbicki Piotr, Structura minciunii (Bucureşti: Nemira &Co, 1996).

ANIC, Fond CC al PCR - Cancelarie, Dosar 143/1989

ANEXA 1

MACHETA ROBOT A ZIARULUI FLACĂRA ROSIE ARAD (1987-1989)

Luni - nu avea apariţie

Marţi

Pagina I:

- În întâmpinarea evenimentului politic la zi; fapte din întrecerea socialistă, reportaje, foto reportaje, articole cu succesele oamenilor muncii din industrie, agricultură, investiţii etc.

- Agricultură la zi

- Tribuna experienţei înaintate

- Actualitatea arădeană

Pagina II:

- Carnet cultural

- Participarea noastră la Festivalul Naţional "Cântarea României"

- Sport

Pagina III:

- Din activitatea consiliilor populare: acţiuni edilitar-gospodăreşti de interes obştesc

- Agenda tineretului

- Note, foiletoane

Pagina IV:

- Actualitatea internaţională

- Mica publicitate

Miercuri

Pagina I:

- Câtă energie investiţi pentru economisirea energiei

- Vecini cu pământul dar nu şi cu rezultatele

- Sfera de influenţă a comunistului

- La încheierea ediţiei

Pagina II:

- Din activitatea organizaţiilor de masă şi obşteşti: sindicat, UTC, femei, FDUS

- Rubrica sport

- Informaţia pentru toţi

- Mica publicitate

Pagina III:

- Pagina femeii (trimestrial)

- Pagina tineretului (trimestrial)

- Pe teme sociale

- Poşta redacţiei

- În colţii grapei

Pagina IV:

- Actualitatea internaţională

- Mica publicitate

Joi

Pagina I:

- Agenda întrecerii socialiste

- Marca întreprinderii, prestigiul nostru

- Muncitorul agricol, muncitor complex sau Dimineaţa pe linia grajdului

- Actualitatea arădeană

Pagina II:

- Din activitatea şcolilor

- Pe urmele scrisorilor venite la redacţie, Răspundem cititorilor sau Dialog cu subredacţiile

- Mica publicitate

Pagina III:

- Viaţa de partid

- Stilul şi metodele de muncă ale organizaţiilor de partid - pagină (trimestrial)

- Note

- În conflict cu legea

- Omul în oglinda propriei conştiinţe (trimestrial)

Pagina IV.

- Actualitatea internaţională

- Sport

- Mica publicitate

Vineri

Pagina I:

- În întâmpinarea evenimentului politic

- Materialele refolosibile - sursă de materii prime

- Autoconducerea muncitorească şi autogestiunea (lunar)

- La zi în agricultură

- La încheierea ediţiei pe glob

Pagina II:

- Carnet cultural

- Daciada

- Breviar pionieresc

- Din activitatea consiliilor populare (bilunar)

- Organizaţiile FDUS şi ODUS în acţiune (bilunar)

Pagina III:

- Civica

- Raidul nostru

- Pe urmele materialelor publicate

- Pe şleau

- Ilustrată pe adresa dv.

- Să cunoaştem legile ţării

Pagina IV:

- Actualitatea internaţională

- Mica publicitate

- Marea publicitate

Sâmbătă

Pagina I:

- Agenda întrecerii socialiste

- Investiţiile (lunar)

- La zi în agricultură

- Reportaj

Pagina II:

- Ne scriu corespondenţii

- Carnet cultural

- Sfatul medicului (posta medicală)

- Programul TV

- Ne-am interesat pentru dv.

Pagina III:

- Din judeţ...de pretutindeni

Pagina IV:

- Actualitatea internaţională

- Sport. Programul manifestărilor sportive

- Mica publicitate

- Marea publicitate

Duminică

Pagina I:

- În întâmpinarea evenimentului politic

- La zi în agricultură

- Trei redactori ai ziarului nostru au urmărit.

- Actualitatea arădeană

Pagina II:

- Viaţa culturală

Pagina III:

- Viaţa de partid

- De ici.de colo

Pagina IV:

- Actualitatea internaţională

- Mica publicitate

- Marea publicitate

- Sport