Content area
Full text
dumnelike* e un debut ale cărui efecte vin, aproape în întregime, din construcția scenariilor. Fără să facă din asta un scop în sine, neapărat, Marcel Vișa aderă cu entuziasm la o astfel de „inginerie” compozițională, pe care o pune în practică, în cele din urmă, aproape cu premeditare.
Aspectul studiat al poemelor vine și din repertoriul tematic generos în care se lansează poetul, înainte de a ajunge la acea poetică „internaută” de care vorbește Călin Vlasie pe coperta a IV-a (și care nu atinge, până la urmă, o poziție centrală în volum). Viziunile existențiale ale lui Marcel Vișa, alimentate de reflecții ontologice relaxate, fără prea multă secreție gravă, și de vagi puseuri morale și dileme existențiale, acoperă o gamă largă de preocupări, de la derapaje onirice sumare, la modulații senzuale de criză & accese malițioase post-breakup, la proiecțiiile diverse ale unui imaginar macabru și irizări biografice și, în fine, la răbufniri ale religiozității ca zeflemea și, de aici pornind, la revoltă anti-consumeristă.
Toate aceste „filme” pe care Marcel Vișa le „livrează” cu expansiune și cu o retorică orgolioasă sunt derulate din perspectiva cadrelor de interior, pe care acesta le suprapune pe fundalul mai general al orașului (un spațiu fizic & mental care se vrea „contaminat”, fără perspective). Atâta doar că această poezie a „imperiului tropical de faianță și betoane” nu declanșează efuziuni intimiste prea notabile, ci mai degrabă le înlocuiește cu desenul observației exterioare făcut cu un manierism al reflexiei ce admite vagi reminiscențe simbolistice. Ceea ce nu înseamnă că toată această boemie (cam jucată pe alocuri, e drept) tratată sub forma unei ecuații clasice de tipul viață-moarte-scris-lehamite de a trăi (& câteva tipuri) nu sfârșește, din când în când, în notație a captivității, pe care poetul și-o deconspiră în cheie… romantică: „sunt zile întregi de când n-am ieșit/ stau treaz nopțile schimbând canalele tv/ fumez și privesc luna verde care crește peste blocul vecin ca o/ ciupercă fantastică/ zâmbetul ei radioactiv mă contaminează cu teama că voi/ rămâne (permanent) exilat după zăbrelele celulei// […] sunt zile întregi de când stau întins pe un perete și desenez/ aripi în dreptul ferestrei/ păsări negre se lasă atrase-n capcană se lovesc de ziduri/ rămân captive în tencuială/ le hrănesc cu boabe crescute din lanul de...