Proiecții textuale ale profilului critic. De la miza estetică la actul recuperator – Andrei Grigor, Poiana lui Iocan

Abstract

Our paper is focused on Andrei Grigor's book published by Lucian Chisu after A.Grigor's death and its mirror-like strategies by means of which the double-faceted identity is depicted: the 'ego-graphical identity' and the 'ideo-graphic' one - both of them used in a critical discourse mirroring post-communist Romanian literature and its torments. The study analyzes the book collecting Grigor's editorials written in the years after the fall of the communist regime, a single-authored mirror-like writing in which the biographical course and scriptural identity engage in a clear, sharp dialogue. The aim is to define a double reading effect embedded into a Self-oriented narrative: a collective history of Romanian literature portrayed in its journey from a communist totalitarian culture towards a "free" one, with literary, cultural and political insertions; then, the legitimation of an implicit "identity pilgrimage" of the writer in dialogue with his Time, with peculiarities stemming from his own existential and ideological path, in permanent relation to contemporary literature. Aside from the latent literary question, which subtextually directs the existential and cultural choices of the writer, the dialogue with his own Self and with Romanian literature also marks the becoming of a problematic identity projected onto the inside of his own critical texts. Andrei Grigor also tackles the complex issue of the relation between the aesthetic criterion of establishing value and the ethical value, all being related to the political status that writers should (or not) assume. Thus, in Grigor's view, the writer's status brings an ethic value specific to literature and art, in his quest for the exemplary power of the literary text itself. Andrei Grigor's editorials are constructed on two levels, as questions and answers, and they turn into a Self-speaking discourse, where the bio-graphemes are embedded into this fascinating mixture.

Headnote

Keywords: critical discourse; autobiographic traits; post-December Romanian literature; Andrei Grigor

Intelectual al timpului său, profund ancorat în realitatea critică şi literară contemporană căreia îi surprinde nuanţat metamorfozele, dar şi derapajele, Andrei Grigor propune, în cărţile sale, o critică de tip diagnoză ameliorativă, care descrie, analizează - şi sancţionează, în egală măsură - discursul critic postdecembrist, în impetuoasa manifestare a primilor ani post-revoluţionari. Publicat postum şi construit ca formă de validare a unei critici aparte, convertite în scenariu cvasificţional în care protagoniştii sunt colegii de breaslă şi al lor discurs critic, volumul Poiana lui Iocan apare în 2018 la editura SemnE, sub îngrijirea lui Lucian Chişu, şi adună o selecţie a articolelor semnate, în perioada 1993-1994, de către Andrei Grigor în „Feţele culturii" - supliment literar al ziarului „Adevărul", în cadrul rubricilor Poiana lui Iocan, Cronică inutilă şi Ciorne. Aşezarea în limitele unui ficţionalizări inerente care legitimează perspectiva analitică a lui Andrei Grigor drept univers reconvertit la graniţa dintre discursul critic şi cel literar propriu-zis este explicitată de Lucian Chişu, în cuvântul său introductiv, „Andrei Grigor sau despre umor, nostalgie şi tristeţe". Miza ediţiei este definită acum dintr-o dublă perspectivă, cea a profilului ideografic (care înregistrează „ideologia personală" a autorului său) şi cea, subsidiară, a unui profil egografic, surprinzând ipostaza umană tonică a unui „om de bine"1, Andrei Grigor. În termenii lui Lucian Chişu, editorul volumului, comentariile critice [...] se cirscumscriu aceluiaşi interval calendaristic de aproape doi ani, fiind relevante pentru continuitatea, omogenitatea şi coerenţa discursului din volum. [...] Ideea de a ţine rubrica Poiana lui Iocan îi venise de la Marin Preda, pe care, în acel timp, începuse să-l studieze temeinic în vederea examenelor şi referatelor pentru doctoratul la care, de curând, se înscrisese. Faptul că o parte a activităţii sale cotidiene era focalizată asupra lecturii Moromeţilor i-a stârnit apetitul scriitoricesc, inspitindu-l să realizeze un format insolit, conceput după modelul locului unde siliştenii se întâlneau ca să comenteze ziarele vremii lor. Andrei Grigor i-a reficţionalizat pe Ilie Moromete, Iocan (căruia i se substituise) şi pe numeroşii eroi ai lui Marin Preda în postura de cititori ai presei literare din anii 1993-1994 (Chişu 2018: 6-7).

Astfel,

umorul din vechea Poiană a lui Iocan revenea la fel de viguros şi în cea nouă, clou-ul comentariilor constând în faptul că, în contextul de acum, mişcându-se nestingherit, fără fasoane ori prejudecăţi, aceleaşi personaje citeau comentând jovial şi astuţios subiectele şi pe autorii articolelor din oferta la zi. Datorită talentului său de prozator, nu i-a fost greu să readucă la viaţă atmosfera din poiana lui Iocan, cum n-a întâmpinat dificultăţi nici în a sintetiza, asezonându-le cu maliţie, conţinuturile revistelor, fiindcă poseda un ascuţit simţ critic [...]. Avea capacitatea de a sesiza cu uşurinţă, dar şi cu pătrundere, enormităţile care umflau aluatul presei acelor ani ca, apoi, să rezume cu mult umor prestaţiile şi disputele din viaţa noastră literară. Viziunea sa asupra evenimentelor a fost aceea a unui raisonneur calm, echilibrat, molcom, cu vorba rară, totdeauna blând şi niciodată furios, de aceea înţelept. În schimb, participarea la acestea îl schimba, făcându-l să devină sclipitor în comentarii, plin de vervă şi ironie la adresa procurorilor morali, a făţarnicilor şi oportuniştilor momentului sau a vitejilor care se recomandau eroi ai luptelor în care nu fuseseră combatanţi. Ştergea pe jos cu lipsa de talent a unora dintre nechemaţii, apăruţi precum ciupercile după ploaie în primii ani postcomunişti, autori care, autointitulându-se persecutaţi de cenzură, asaltau porţile şubrede ale Uniunii Scriitorilor. Aceştia deveniseră ţintele predilecte, de pişcături, înţepături, şfichiuri şi zeflemea ale lui Cocoşilă, alias Andrei Grigor. [...] Andrei a transformat rubrica sa într-un spectacol de idei, cu o nouă şi originală dimensiune pamfletară (Chişu 2018: 7-8).

Our paper is focused on Andrei Grigor's book published by Lucian Chisu after A.Grigor's death and its mirror-like strategies by means of which the double-faceted identity is depicted: the 'ego-graphical identity' and the 'ideo-graphic' one - both of them used in a critical discourse mirroring post-communist Romanian literature and its torments. The study analyzes the book collecting Grigor's editorials written in the years after the fall of the communist regime, a single-authored mirror-like writing in which the biographical course and scriptural identity engage in a clear, sharp dialogue. The aim is to define a double reading effect embedded into a Self-oriented narrative: a collective history of Romanian literature portrayed in its journey from a communist totalitarian culture towards a "free" one, with literary, cultural and political insertions; then, the legitimation of an implicit "identity pilgrimage" of the writer in dialogue with his Time, with peculiarities stemming from his own existential and ideological path, in permanent relation to contemporary literature. Aside from the latent literary question, which subtextually directs the existential and cultural choices of the writer, the dialogue with his own Self and with Romanian literature also marks the becoming of a problematic identity projected onto the inside of his own critical texts. Andrei Grigor also tackles the complex issue of the relation between the aesthetic criterion of establishing value and the ethical value, all being related to the political status that writers should (or not) assume. Thus, in Grigor's view, the writer's status brings an ethic value specific to literature and art, in his quest for the exemplary power of the literary text itself. Andrei Grigor's editorials are constructed on two levels, as questions and answers, and they turn into a Self-speaking discourse, where the bio-graphemes are embedded into this fascinating mixture.

Din această perspectivă, cele trei rubrici permanente, Poaina lui Iocan, Cronică inutilă şi Ciorne, proiectează un dublu raport de re-legitimare identitară: faţă de Istoria personală, a criticului care îşi remodelează „aventura formării" ca trăitor într-o lume controversată şi tumultuoasă a criticii contemporane, validând permanent grila personală de valori cu fiecare articol publicat, precum şi faţă de ideologia critică asumată şi funcţionând ca interfaţă de referinţă invariabilă pe parcursul analizei performate. Martor al fenomenului revizionist postdecembrist, în care scriitorii şi opere lor sunt „revizitaţi" pe criterii est-etice justiţiare, Andrei Grigor construieşte, în seriile sale de articole, un discurs al „normalizării" prin asumarea obiectivităţii şi criteriilor exclusiv estetice în analiza critică, şi astfel, temperând prea-plinul tumultuos al elanurilor revizioniste, într-un peisaj critic postdecembrist în căutare de sine, aflat în plin proces de redefinire şi identificare a vocaţiei europocentriste, în care identităţile - fie ele şi critice - sunt interşanjabile, cameleonice şi emergente unei „periferii" culturale post-comuniste în curs de revizuire a profilului cultural-identitar. Al său „spectacol de idei" surprinde specificul, uneori deviant, al criticii realizate în primii ani postdecembrişti, intens amprentate de elanul unei redundante „politics of recognition" (Charles Taylor), prin care peisajul critic românesc supralicitează „strategiile identitare" (cf. Camilleri et al. 1990) prin ofertarea unei „critici a Memoriei" prin care autori şi cărţi ale perioadei comuniste sunt „regândite" şi, astfel, re-evaluate. În „cartea vorbită", scrisă la două mâini, Eugen Simion şi Andrei Grigor şi publicată în 2012 - In ariergarda avangardei -, Eugen Simion afirmă că formula „rezistenţei prin literatură" validează estetic cărţile perioadei totalitare prin asumarea unui cod parabolic sau simbolic-aluziv deconstruind subliminal ideologia dominantă prin raportare la metaistoria personală a individului - narator al „Marii Istorii":

Scriitorul trebuie să aibă, înainte de orice, curaj estetic. Să scrie, cu alte vorbe, o operă esenţială şi să convingă, astfel, prin forţa artei sale. Poate avea (şi în multe cazuri, este bine să aibă) şi curaj politic. Dacă ideile lui politice şi atitudinea lui morală merg în sensul adevărului şi apără valorile omului, atunci poziţia lui este exemplară [...]. Poate avea creatorul, în acelaşi timp, curaj estetic şi curaj politic ? Poate, evident. Chiar dacă politicul apare disimulat [...]. În timp, opera literară rezistă prin curajul ei estetic" (Simion 2012: 273).

Tot acum, Andrei Grigor amendează tranşant „una din marile aberaţii ale anilor postdecembrişti", anume „convingerea unora că literatura ar fi trebuit să ia forma manifestului politic, adică să se anuleze pe sine ca domeniu specific al spiritului" (Simion 2012: 272).

Aceste principii, aşezate explicit în inima interviurilor publicate în 2012, sunt asumate încă din anii imediat postdecembrişti drept linii directoare ale articolelor sale semnate în paginile „Feţelor culturii", „Literatorului", „Caietelor critice". Dubla ipostază, cea a criticului „aruncat" în marea Istorie postdecembristă pe care o oglindeşte a rebours prin analiza textelor literare ale perioadei, într-un scenariu regizoral cu accente pamfletare, în care spectacolul de idei primează, şi cea a omului „trăitor" într-o Istorie controversată cultural şi politic, care transpune „memoria personală" într-o „memorie critică" filtrând lumea cărţilor şi valorile acestora, creditează mărcile scriiturii critice a lui Andrei Grigor. În termenii lui Hubert Hannoun, „une composante rituelle" proiectând „certains types de comportements agis d'origine sociale et spontanés chez les individus qu'elle concerne" şi „une composante mythique" decodabilă prin anumite

modes des penser d'origine sociale et spontanés chez les individus qu'elle concerne. Ces modes de penser forment des stéréotypes, des évidences, des principes, des valeurs a partir desquels, et, le plus souvent, de façon plus ou moins consciente, ces individus organisent leur pensée individuelle (Hannoun 2004: 11).

Pentru Cocoşilă, alias Andrei Grigor, „gândirea critică" individuală este generată de suprapunerea dimensiunii egografice, aparţinând „trăitorului în Istorie" şi a celei ideografice, rezultantă directă a unei ideologii identitare, construite prin raportare la referinţa estetică pentru fiecare act de analiză critică aplicat cărţilor aflate în „proces de revizitare". În acest mod, articolele publicate reflectă un scenariu al reconstrucţiei identităţii personale, dar şi critice, cu proiecţii scripturale dinamice şi diferenţiate într-o scriitură critică dublu orientată, pe de o parte, către strategiile recuperatorii ale unei identităţi auctoriale ancorate personal-ideologic şi, pe de alta, către configurarea unui proiect critic individualizator, girat de Memoria colectivă care funcţionează, în termenii lui Gilles Verbunt, drept „référence plus ou moins imaginaire qui nourrit nos biographies et nos projets" (Verbunt 2011: 106). Pornind de la „istoria personală", de la opţiunile literare şi critice manifeste prin raportarea consecventă la modelele Marin Preda şi Eugen Simion, proiectul recuperator al lui Andrei Grigor devoalează feţele interioare dinamice ale identităţii critice proiectate în propria scriitură; vorbind despre cărţi, scriitori şi critici, Andrei Grigor vorbeşte despre sine, se descoperă şi se desfăşoară pe scena creată, într-un fascinant spectacol de idei, confirmând afirmaţia lui Kaufmann, „l'individu n'a pas un seul principe d'unité, mais plusieurs" (Kaufmann 2004a: 167). În mod paradoxal, această „pluralité interiorisée" (Kaufmann) potenţează manifestările identităţii scripturale, până la conturarea unei construcţii unitare care

n'est pas une pure illusion biographique; l'individu doit en effet parvenir a la forger avec un maximum d'éléments crédibles tirés de son histoire. Il doit ensuite transformer cette representation en grille de perception des nouveaux schemes et d'intériorisation de ceux qui auront été sélectionnés. Il doit enfin, a partir de la version la plus récente incluant les derniers schemes intériorises, travailler a la reformulation de toute son architecture intérieure (Kaufmann 2004a: 168-169).

Critica lui Andrei Grigor se transformă într-o scriitură-confesiune care vorbeşte, în egală măsură, despre sine şi despre ceilalţi, urmând regulile interioare ale unei logici individuale potenţând „la réactivation sélective du passé interiorisé" (Kaufmann 2004a:204, 205), dar legitimând întotdeauna opţiunile critice asumate. Proiecţia profilului criticului în textele sale scrise în perioada 1993-1994, şi ulterior confirmată în cartea de interviuri cu Eugen Simion din 2012, reflectă un „petit cinéma" (Kaufmann) al reprezentării critic-autobiografice prin care

nous sommes a la fois acteurs et réalisateurs des séquences qui défilent dans notre univers intérieur. [...] Le petit cinéma est alors une activité de retransmission, de reflet de quelques images sélectionnées, généralement idéalisées. L'individu revisite son histoire, pour la vivre plus (elle est redoublée) et pour la vivre mieux (elle est embellie). Il se remet en scene dans certains événements, pour le seul plaisir et le renforcement identitaire, ou pour analyser des détails justifiant un regard critique (Kaufmann 2004a: 214).

Mai mult, Poiana lui locan se transformă într-un topos fondator al mitologiei personale pentru criticul care transformă textul său într-unul cu reale veleităţi autoconfesive, în care „ľhistoricité des textes" se suprapune peste "la textualité de l'histoire" (Louis Montrose apud Compagnon 1998: 265), iar cărţile analizate sau chiar textele altor critici contemporani sunt comentate într-o construcţie închegată care oferă, în esenţă, justa imagine de sine a criticului şi omului Andrei Grigor. Re„ficţionalizarea sinelui" (Vincent Colonna) se produce acum prin filtrul unei viziuni analitice care, la fel, întreţine

la démarche qui consiste a faire de soi un sujet imaginaire, a raconter une histoire en se mettant directement a contribution, en collaborant a la fable, en devenant un élément de son invention (Colonna 1989: 9).

Re-inventarea sinelui suprapune, aşadar, opţiunea critică personală pentru pertinenţa criteriului estetic în judecarea cărţilor peste expunerea formelor critice de „rebeliune" şi non-conformism inserate articolelor selectate în prezentul volum, validând, în mod necesar, „l'individu et son autonomisation comme produits de l'histoire sociale" (Kaufmann 2004b: 53). Parafrazându-l pe Kaufmann, tipul de critică propus de Andrei Grigor potenţează asumarea „idiosincretică" a rolului social al criticului2 - altfel spus, discursul său devine o „punere în intrigă" cvasi-ficţională, legitimată ca „production narrative de soi" (Kaufmann 2004b: 154).

Spectacolul critic seduce prin dinamica ideilor, în interiorul unui spaţiu atent fictionalizat, cu protagonişti moromeţieni care analizează revistele literare ale vremii:

Când, ajuns în poiană, am scos de sub chimir România literară nr.9/93, locan a făcut ochii mai mari decât ai calului pe care tocmai îl potcovea, iar Dumitru lui Nae a amuţit de s-a auzit în tot satul. <Sunteţi proşti - le-am zis - mai lăsaţi dracului politica şi mai cultivaţi-vă şi voi!> Şi chiar i-am făcut curioşi. Se vedea după cuminţenia cu care s-au aşezat în jurul lui Moromete care şi-a dat pălăria pe spate şi a început să citească. („Feţele culturii", nr. 243 (865), 30 martie 1993, p. 10) (Grigor 2018: 19).

Sau:

La ultima întâlnire din poiană, Moromete a născocit un joc nou menit a-i antrena pe toţi participanţii în actul lecturii: la citirea unei gazete, fiecare ascultător are dreptul la cincizeci de căscături. Unii au zis că sunt prea multe, alţii că nu prea ajung, iar câţiva au rămas cu gura căscată, dar asta nu s-a pus la socoteală. S-a pus încă la vot şi aproape toţi au ridicat mâinile pentru numărul de cincizeci. S-a băgat de seamă o singură abţinere, a lui Moromete însuşi, care a zis că altfel nu e democratic şi atunci ce joc mai e şi acesta?! Când Ilie nu ajunsese încă la sfârşitul paginii a doua a Luceafărului (nr.10/1993), Udubeaşcă îşi epuizase deja cele cincizeci de căscături. Cele mai multe le-a risipit pe articolul Vagonul cu sorţi si contra voinţa unei ţigănci, al lui Liviu loan Stoiciu (nu vagonul şi nici ţiganca, articolul), pe care, nu se ştie de ce, revista îl supune la chinurile săptămânale ale susţinerii unei rubrici ce pare a-l teroriza chiar şi pe autorul ei: Dictatura personală' (Grigor 2018: 20-21).

Secvenţele care denudează „ideologia personală" asumată a „criticului aflat sub vremi" reiterează poziţia lui Andrei Grigor, anume susţinerea şi validarea unei „critici conservatoare" a valorilor care să contracareze elanul justiţiar-demistificator:

Problema ar fi dacă poate exista, acum, o critică de direcţie, adică, limitativ vorbind, dacă exerciţiul şi demersul critic se cer acum desfăşurate în sensul de a chema literatura română să curgă într-o anumită matcă şi de a statua reperele acestei curgeri. Eu cred că nu, şi urmează să-mi susţin numaidecât afirmaţia (de fapt, negaţia) prin câteva argumente. Mai întâi, o privire retrospectivă arată că, la noi, critica de direcţie a existat şi s-a impus în perioadele de efervescenţă a literaturii, când vremurile erau, în orice caz, mai aşezate şi îngăduiau creaţiei o relativă autonomie faţă de procesele şi funcţionarea organismului social [...] Aş putea spune că nicio tentativă serioasă a criticii de direcţie nu şi-a asumat (sau nu a fost precedată) de o acţiune de demolare masivă a valorilor existente. Direcţie a însemnat, în primul rând, un alt drum şi nu o dinamitare a ceea ce deja exista (avangardismul, care nu s-a însoţit totuşi de o frondă explozivă). Astăzi, oricât de puţină importanţă le-am da, acţiunile demolatoare se desfăşoară în forţă, iar efectele lor nu pot fi deloc ignorate, din moment ce ele cad numai bine pe un fond de învolburare contestatară generală. Mai necesară decât o critică de direcţie mi se pare a fi acum una de întreţinere, adică de conservare a valorilor şi de apărare a lor în faţa asalturilor demolatoare care, desfăşurate pe fondul amintit mai sus, riscă să devină credibile într-o perioadă când a contesta orice e un mod de a fi. S-a văzut nu demult (anii cincizeci stau mărturie) unde a putut duce o critică de direcţie aberantă, întemeiată şi ea pe demolarea valorilor, în absenţa unei critici de întreţinere care să o contracareze sau măcar să-i diminueze consecinţele („Feţele culturii", nr. 620 (1242), 4 iulie 1994, p. 10) (Grigor 2018: 145).

Chiar editorul volumului remarcă faptul că prezenta carte, reconstituită în logica posibilă a lui Andrei Grigor, poate ilustra dubla instanţă interioară a acestuia - omul trăitor într-o istorie controversată postdecembristă şi criticul asumat care combină, în scriitura sa, vocaţia criticului cu cea a prozatorului:

Întrebarea ce ar fi făcut Andrei Grigor cu aceste pagini răzleţe, scrise cu mult timp în urmă, devine prilej pentru o altă explicaţie. Opinia mea este că le-ar fi citit cu plăcere şi, poate, nostalgie, dar în pofida densităţii entropice a precipitatelor de umor, prisositoare la fiece pas, probabil că le-ar fi lăsat în aşteptare, pentru a se consacra unor proiecte la zi, de mai mare anvergură. Aşa cum l-am cunoscut, era foarte exigent cu sine, iar dacă se întâmpla să introducă în propunerile către edituri texte deja tipărite, acestea erau, îl citez, rezultatul unui traseu drastic selectiv, lucru acum imposibil. În absenţa unei alternative, mă substitui autorului şi iau asupra-mi alegerea de a le strânge într-o carte, ca să nu rămână ascunse privirilor - evit să spun îngropate - în mormanele de ziare şi reviste din depozitele bibliotecilor. Ca un argument suplimentar, mă consolează gândul că prietenul meu ştia foarte bine de la mentorul său cât de binevenit este sâmburele epic în comentariile critice, în scopul de a face mai permeabil solul de cultivare şi exercitare a magistraturii, de obicei arid, înţelenit de idei şi teorii, uneori uscat de prea multă abstracţiune. Aş spune că Poiana lui Iocan relevă din plin această sugestie punând totodată în evidenţă, alături de modelul urmat, talentul narativ al prozatorului din Cazarma cu ficţiuni (1993) care, dedat la subtilităţi textualiste, veghea parcursul social şi psihologic al personajelor sale de hârtie (Chişu apud Grigor 2018: 9).

În fapt, volumul pledează pentru „plăcerea criticii" intens experimentată de un intelectual care, în viziunea lui Eugen Simion, „are toate datele pentru a fi criticul generaţiei 80. Are talent, are o bună poziţie faţă de literatură, are, în fine, ceea ce E. Lovinescu spunea că fără această calitate un critic literar nu există, şi anume: conştiinţă morală" (apud Grigor 2018: coperta IV).

Footnote

1 „omul care nu întoarce spatele nedreptăţii" - Simion 2012: 75.

2 Preluând viziunea lui McCall&Simmons, Kaufmann afirmă că asumarea „convenţională", pasivă a rolului social este abandonată în favoarea celei de tip „idiosyncrasique", specifică societăţilor contemporane, încât „la multiplication des rôles (et leur détachement du programme institutionnel), allié au brassage des cultures (...), autonomisent l'individu et lui permettent d'approfondir sa subjectivité, participant ainsi au renversement historique qui précipite la quete identitaire". Astfel, Kaufmann identifică două tipologii funcţionale, dar dichotomice, ale identităţii: „l'identité d'hier socialement accessoire" şi „celle socialement motrice d'aujourd'hui" - Kaufmann 2004b: 74, 78.

References

Bibliografie

Camilleri et al. 1990: Camilleri et al., Stratégies identitaires, Paris, PUF.

Colonna 1989 : Vincent Colonna, L'Autofiction. Essai sur la fictionnalisation de soi en littérature, 1989 [online], teză de doctorat, Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, disponibilă la adresa https://tel.archives-ouvertes.fr/tel-00006609/document [data accesării 16 decembrie 2018].

Compagnon 1998: Antoine Compagnon, Le démon de la théorie. Littérature et sens commun, Paris, Seuil.

Grigor 2018: Andrei Grigor, Poiana lui Iocan, Bucureşti, Editura SemnE.

Hannoun 2004 : Hubert Hannoun, L'intégration des cultures, Paris, L'Harmattan.

Kaufmann 2004a : Jean-Claude Kaufmann, Ego. Pour une sociologie de l'individu, Paris, Armand Colin.

Kaufmann 2004b : Jean-Claude Kaufmann, L'invention de soi. Une théorie de l'identité, Paris, Armand Colin.

Simion 2012 : Eugen Simion, In ariergarda Avangardei. Convorbiri cu Andrei Grigor, Bucureşti, Editura Curtea Veche.

Verbunt 2011 : Gilles Verbunt, Penser etvivre l'interculturel, Lyon, Chronique Sociale.