G.I. Tohăneanu: Exegi monumentum. Lucrările Colocviului „G.I. Tohăneanu" (ediția a V-a, 14 septembrie 2018)

Abstract

Evocările poartă semnătura lui Ion Marin Almăjan, Ion Nicolae Anghel, Iosif Băcilă, Livius Petru Bercea, Doina Bogdan-Dascălu, Nina Ceranu, Livius Ciocârlie, Eugen Dorcescu, Mioara Fârdă, Şerban Foarţă, Ionel Funeriu, Silvia C. Negru, Alexandra Pârvan, Cornel Ungureanu, foşti studenţi şi doctoranzi ai celui care „era mare preot al limbii române" (Almăjan, p. 13), „latinistu' şi cărturaru' complex şi subtil şi traducătoru' neîntrecut din Vergilius şi intelectualu' cu o ţinută ireproşabilă" (Anghel, p. 15), „avea sistemul nervos cel mai sensibil şi cel mai fin" (Ciocârlie, p. 25). Deşi clasicist, „idealul Profesorului G.I. Tohăneanu era limba română, identificarea fiinţei sale cu fiinţa limbii, o foarte personală şi patetică glosofilie" (Dorcescu, p. 27). Revelaţia produsă de cuvintele Domniei Sale era în flux continuu şi se fixa ca o amprentă rezonantă în mintea şi inima fiecăruia. Conceptualizare antonimică á rebours în discursul cioranian; Codruţa Cozma, Manifestări discursive ale politeţii în romanele istorice ale lui Mihail Sadoveanu; Roxana Maria Creţu, Consideraţii asupra culorii alb în lirica eminesciană; Simion Dănilă şi Ion Filipciuc, Patronimul Iaminovicilor de la Veniamin la Eminescu; Sergiu Drincu, Prefixul ză- / za- în limba română; Daniela Gheltofan, Lexemul-realia ca revelator si mediator cultural.

Maria SUBI (coord.), G.I. Tohăneanu: Exegi monumentum. Lucrările Colocviului „G.I. Tohăneanu" (ediţia a V-a, 14 septembrie 2018), Editura Universităţii de Vest din Timişoara, 2019, 418 p.

Marile personalităţi culturale, ştiinţifice, au reprezentat modele pentru mulţi discipoli, care s-au format sub îndrumarea Domniilor lor, contrazicând, parcă, afirmaţia lui Brâncuşi: „rien ne pousse a l'ombre des grands arbres". Universitatea de Vest din Timişoara a avut parte de câţiva mentori umanişti de excepţie, începând cu anul 1956, când s-a înfiinţat Facultatea de Filologie. Dintre aceştia, am putea aminti pe Gheorghe Ivănescu (între 1962-1969), Ştefan Munteanu (începând cu anul 1960), G.I. Tohăneanu (1956-2008). Urmând studiile clasice la Universitatea din Bucureşti, Gheorghe I. Tohăneanu a avut de suferit în perioada stalinistă din cauza „originii nesănătoase" (era fiul unui fost senator liberal, profesor la Galaţi), dar, sprijinit de Tudor Vianu, a ajuns la Timişoara pentru a pune bazele filologiei bănăţene, alături de Eugen Todoran (1956-1997)9.

În deceniile petrecute în vestul ţării, G.I. Tohăneanu a avut o activitate susţinută, concretizată în numeroase volume - Studii de stilistică eminesciană (1965); Stilul artistic al lui Ion Creangă (1969); Expresia artistică eminesciană (1975); Dincolo de cuvânt. Studii de stilistică si versificaţie (1976); O seamă de cuvinte româneşti (1976, în colaborare); Arta evocării la Sadoveanu (1979); Cuvinte româneşti (1986); Eminesciene (Eminescu şi limba română) (1989); Dicţionar de imagini pierdute (1995); „Viaţa lumii" cuvintelor. Vechi şi nou din latină (1998); De ce Eminescu? (coautor Eugen Todoran, 1999); Neajungerea limbii. Comentarii la „Ţiganiada" de I. Budai-Deleanu (2001); Scrisori din roase plicuri (2002); Surugiu la cuvinte (2004); Lampa de lângă tâmplă (2005) -, traduceri - Macrobius, Saturnalia (1961); Publius Vergilius Maro, Eneida (1994); Publius Vergilius Maro, Bucolice şi Georgice (1997) -, ediţii îngrijite - Studii de limbă şi stil (1973); Ion Creangă, Amintiri din copilărie (1976); Tudor Arghezi, Arte poetice (1987) - şi studii publicate în numeroase reviste de specialitate.

Recunoaşterea din partea comunităţii academice româneşti a venit încă din timpul vieţii, când i s-a conferit titlul de doctor honoris causa de către mai multe universităţi (e.g. Universitatea „Dunărea de Jos" din Galaţi, Universitatea de Nord din Baia Mare) şi au fost editate două volume omagiale, cu prilejul împlinirii unor vârste rotunde: Tohăneanu 70 (1995) şi In Magistri honorem G.I. Tohăneanu (2005). Dar amprenta/ atracţia inegalabilă a Magistrului nu s-a stins odată cu trecerea sa în Câmpiile Elizee, ci, prin râvna unor discipoli pe care i-a format la Timişoara, a continuat atât prin articole şi cărţi publicate în onoarea sa10, cât şi sub forma unui colocviu de limba română, care, în 2018, a ajuns la ediţia a V-a. Consecvenţa organizării acestei manifestări ştiinţifice în cinstea unui profesor şi efortul de a publica studiile prezentate şi acceptate de Comitetul ştiinţific reprezintă un fapt rarisim în peisajul lingvistic autohton11 şi demonstrează respectul contemporanilor faţă de personalitatea celebrată, pe de o parte, dar şi admiraţia faţă de dascălul care a înrâurit zeci de generaţii de studenţi.

O parte dintre aceştia semnează în volumul G.I. Tohăneanu: Exegi monumentum. Lucrările Colocviului „G.I. Tohăneanu" (ediţia a V-a, 14 septembrie 2018), coordonat de Maria Subi şi apărut la Editura Universităţii de Vest din Timişoara la finalul anului 2019. Este structurat în cinci părţi, inegale ca număr de pagini, dar ilustrative pentru preocupările Magistrului, pe de o parte, şi pentru sfera de interes a semnatarilor, pe de altă parte: Evocări; Limba română; Literatură română şi universală; Limbi clasice; Traduceri.

Evocările poartă semnătura lui Ion Marin Almăjan, Ion Nicolae Anghel, Iosif Băcilă, Livius Petru Bercea, Doina Bogdan-Dascălu, Nina Ceranu, Livius Ciocârlie, Eugen Dorcescu, Mioara Fârdă, Şerban Foarţă, Ionel Funeriu, Silvia C. Negru, Alexandra Pârvan, Cornel Ungureanu, foşti studenţi şi doctoranzi ai celui care „era mare preot al limbii române" (Almăjan, p. 13), „latinistu' şi cărturaru' complex şi subtil şi traducătoru' neîntrecut din Vergilius şi intelectualu' cu o ţinută ireproşabilă" (Anghel, p. 15), „avea sistemul nervos cel mai sensibil şi cel mai fin" (Ciocârlie, p. 25). Deşi clasicist, „idealul Profesorului G.I. Tohăneanu era limba română, identificarea fiinţei sale cu fiinţa limbii, o foarte personală şi patetică glosofilie" (Dorcescu, p. 27). Acelaşi autor continuă schiţarea portretului perfect al celui care a fost călăuza şi modelul multor generaţii: era, „deopotrivă, genuin (fiind înzestrat cu o sclipitoare inteligenţă lingvistică şi cu o enormă inteligenţă emoţională), doctus (îl atrag temele culturale) şi artifex (foloseşte o limbă română perfectă, mlădioasă, plină de savoare şi de energie)" (Dorcescu, p. 27-28). Scrupulozitatea şi probitatea se împleteau cu „un relativ (benefic, însă, şi nobil) conservatorism, o pedagogică prudenţă: refuz al modei şi al aventurii... Toate acestea, altoite cu un ingeniu filologic, cu un auz lingvistic absolut, cu o adâncă intuiţie (şi plăcere) a fenomenului originar, care, aici, e etimologia, cu un instinct, dar şi o artă a verbului caracteristic" (Foarţă, p. 33). Din textul semnat de Ionel Funeriu aflăm că G. I. Tohăneanu „nu prea agrea discuţiile teoretice, preferând să comenteze fapte concrete" (p. 35), să rămână „analist", „să comenteze chestiuni concrete şi să lase cititorului libertatea de a extrage el singur concluzii pe baza analizelor sale" (p. 36). Elogiile nu omit nici relaţia stabilită între Profesor şi studenţii care umpleau amfiteatrele: „Cuvintele Magistrului cucereau auditoriul, erau adevărate acte de cultură, de har oratoric, înalt şi ales, ieşit din sfera comunului şi, parcă, binecuvântat de Proniator. Revelaţia produsă de cuvintele Domniei Sale era în flux continuu şi se fixa ca o amprentă rezonantă în mintea şi inima fiecăruia. Profunzimea gândirii şi poezia textului te atrăgeau şi te înveleau în tâlcul sublim al frazelor. Între Profesorul Tohăneanu şi auditoriul său se năştea o strânsă legătură. Cursurile purtau mereu alura sărbătorii" (Negru, p. 37). Şi în percepţia lui Cornel Ungureanu, G.I. Tohăneanu era „harismatic, dar rostirea sa de la catedră începea de la fericirea de a fi în cultură" (p. 46).

Evocările nu surprind doar aspectele apolinice, ci şi latura umană a celui care i-a fascinat pe toţi: era modest, îşi venera tatăl12, era pasionat de drumeţii montane, avea o memorie fabuloasă. Livius Ciocârlie îl descrie astfel: „Era un învăţat incapabil să se vadă pe sine ca învăţat. Nu-şi căuta prieteni după ştiinţa de carte, ci după calitatea sufletească şi după plăcerea de a bea cu ei un pahar - sau mai multe - de vin. [...] Dintre toţi cei pe care i-am cunoscut, avea sistemul nervos cel mai sensibil şi mai fin. De aici, un neastâmpăr permanent" (p. 25). În aceeaşi notă îl prezintă şi Şerban Foarţă: „suplu, agil şi tensionat, de o nervozitate de felină.[...] Temperament îndeosebi artistic, sensibil ca un barometru la ambientul sufletesc, nu-i de mirare dacă, la răstimpuri, poate să treacă drept un dificil, un capricios şi, in extremis, histrionic. Dar, anturat cum se cuvine, ce admirabil companion!" (p. 33).

Din perspectivă lexicologică, în Evocările de la paginile 13-46, dar nu numai, se remarcă mai multe adjective şi substantive derivate din numele Magistrului, cu ajutorul sufixelor, ceea ce dovedeşte, odată în plus, că rodnicia poate fi continuată, într-o formă diferită, chiar şi după apusul vieţii: „stilistica tohănenistă" (Foarţă, p. 33), „stilul scrierilor tohănesciene" (Dorcescu, p. 27), „cuvântul tohănescian" (Negru, p. 39), „(inefabil) tohăneanism", „stilul exegetic tohănenian", „creativitatea tohăneniană" (Oancea, Obrocea, p. 158-160).

A doua parte a volumului, mult mai consistentă (p. 47-184), reuneşte studii dedicate Limbii române. Unele reflectă subiecte predilecte ale autorilor - Florina-Maria Băcilă, Substantivul tărâm în poezia lui Traian Dorz; Rodica Bărbat, Profunzimea unui cogito poetic: Si dacă... de Mihai Eminescu; Adina Chirilă, „Iară când fu într-una din dimineţi, zăriră turnurile cetăţii unde locuia împăratul stririlor... Anişoara-Violeta Cîra, Un roman simbolic: Punctul interior; Simona Constantinovici, Fericire & nefericire. Conceptualizare antonimică á rebours în discursul cioranian; Codruţa Cozma, Manifestări discursive ale politeţii în romanele istorice ale lui Mihail Sadoveanu; Roxana Maria Creţu, Consideraţii asupra culorii alb în lirica eminesciană; Simion Dănilă şi Ion Filipciuc, Patronimul Iaminovicilor de la Veniamin la Eminescu; Sergiu Drincu, Prefixul ză- / za- în limba română; Daniela Gheltofan, Lexemul-realia ca revelator si mediator cultural. Studiu de caz: Rusia imperială, o istorie culturală a secolului al XIX-lea de Antoaneta Olteanu; Călin Popeţ, Limbajul filosofic - sursă a polisemiei; Ana-Maria Popovici, Aspecte ale limbajului utilizat pe reţelele sociale -, altele, pornind de la analiza operei celui omagiat sau de la disciplinele predate de acesta, reprezintă adevărate omagii intelectuale aduse profesorului G. I. Tohăneanu: Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, Ritmurile poeziei şi secţiunea de aur; Adina-Daniela Crăciunescu (Hada), Magister ex libris; Oliviu Felecan, Nicolae Felecan, G.I. Tohăneanu si Constantin Noica. Asemănări si deosebiri în studierea vocabularului; Ileana Oancea, Nadia Obrocea, În contextul unei multiple întemeieri, o personalitate emblematică: G.I. Tohăneanu; George Bogdan Ţâra, Neologismul, sursă de „imaginipierdute".

Următoarea parte a volumului conţine lucrări referitoare la Literatura română si universală (p. 185-238), semnate de Graţiela Benga-Ţuţuianu, Intre miracol si catastrofă: etosul aşteptării în romanul lui Virgil Birou; Elena Craşovan, Arhitecturi mitice si structuri hipertextuale în romanele realist-magice; Traian Diaconescu, Mihai Eminescu: un triptic istoric românesc, fundament al unităţii naţionale; Irina Dincă, Valenţe expresive ale negaţiei în poezia lui Lucian Blaga; Gabriela Glăvan, Arta si patimile înfometării în nuvelele lui Franz Kafka; Ana Jompan-Codilă, Tipologia morţii în romanele lui Fănuş Neagu; Dana Nicoleta Popescu, Mihai Neagu Basarab - teatrul ce râde de un cadavru; Roxana Rogobete, Romanul-Facebook: literatura si noile mijloace digitale. Coexistenţa literaturii cu lingvistica şi stilistica nu este întâmplătoare între coperţile aceluiaşi volum, întrucât Magistrul avea o viziune integratoare asupra abordării unui text, „analiza lexicologică, cu inserţii semantice şi stilistice, fiind completată de un punct de vedere etimologic, istoric, precum şi de unul larg cultural, în care literatura joacă un rol fundamental" (Oancea, Obrocea, p. 160). De altfel, în multe dintre cărţile sale, Gheorghe Tohăneanu a pornit de la scrierile lui Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Budai-Deleanu, Arghezi. Însă toată literatura română i-a fost apropiată sufletului, de vreme ce întreaga operă tohăneniană abundă de exemple literare, de la cronicari până la optzecişti, ilustrative pentru ceea ce dorea să scoată în evidenţă. Poezia, proza, teatrul îi erau la fel de familiare Profesorului pasionat de cultura română, în special, şi de cea universală, în general.

Cea mai consistentă parte a volumului, atât ca număr de pagini, cât şi în ce priveşte numărul contributorilor, este dedicată Limbilor clasice. Indiscutabil, acestea reprezintă „cheia succesului" pentru orice învăţăcel dăruit cu har, iar exemplele sunt numeroase în umanioarele româneşti: C. Balmuş, P. Creţia, I. Fischer, A. Frenkian, Al. Graur, D. Pippidi, Th. Simenschy, D. Sluşanschi, L. Wald, dar şi G. Liiceanu. Studiile existente în cele peste 160 de pagini (p. 237-398) au o complexitate mare, abordând teme privitoare la limba şi literatura greacă (Şerban Dan Blidariu, Destinul si condiţia umană în Iliada, Odiseea si Eneida; Maria-Cristina Truşcă, Mecanisme ale schimbărilor lexico-semantice în limba greacă koiné: vocabularul axiologic), limba şi literatura latină clasică, medievală şi reflectarea acesteia în contemporaneitate (Alexandra Ciocârlie, Reflectarea actualităţii la Vergilius; Marcela Ciortea, Adnotări în ediţia blăjeană a Odelor lui Horatius, întocmită de canonicul Gavril Pop; Traian Diaconescu, Ramon Lull si vlahii schismatici în secolul al XIII-lea; Ilona Duţă, Sub narcoza spectacolelor: nebunie, putere, histrionism în Roma decadentă; Theodor Georgescu, Reminiscenţe ale Idilelor lui Teocrit în Egloga a II-a a lui Vergilius; Daniel Haiduc, Despre talent si alte însusiri umane. O abordare etimologică; Dana Lăpădat-Nicola, Reprezentări ideatice si terminologice ale trufiei în Satirele horaţiene; Roxana Maria Lăzărescu, Verbatogae si expresia realităţii poetice în Satira a V-a a lui Persius; Irina Loredana Milincu, Particularităţile limbii latine în Descriptio Comitatus Temesiensis de Mathias Bel; Gabriela Radu, „Randamentul compensativ" al aliteraţiei în traducerea Eneidei; Maria Subi, Ergo instauramus Polydorofunus (Aen., III, 62): Elemente de rit si limbaj funebru în opera vergiliană), mitologia, filozofia, religia şi istoria antică (Ioana Costa, Praenauigare uitam; Laura Maftei, Ecouri mitologice în limbajul actual; Elena-Tia Sandu, Viatoressumus. Premise biblice ale lui homoviator). Conexiunile limbii latine cu româna se întrevăd nu doar în studiile semnate de Dan Ungureanu (Locul de apariţie a limbii române) şi Dora Văetuş (Dinamica lexico-semantică în versiunile biblice româneşti), ci şi în lucrările pomenite anterior, care conţin elemente de interdisciplinaritate evidente, fapt ce conferă cărţii o complexitate atractivă pentru orice pasionat de ştiinţe umaniste. În acelaşi timp, la referinţele bibliografice se pot vedea cărţi şi traduceri ale Profesorului Tohăneanu, ceea ce confirmă nu doar respectul autorilor faţă de cel omagiat, ci şi importanţa operei acestuia pentru cultura românească.

Ultima parte a volumului este rezervată traducerilor şi cuprinde câteva fragmente semnate de Simona Kremer (Sfântul Ambrozie, Comentarii la Evanghelia după Luca) şi Gabriela Radu (Duoda, Manual pentru fiul meu). La final, câteva fotografii surprind momente cu participanţii la Colocviul desfăşurat la mijlocul lunii septembrie 2018. „Gesturile de recunoştinţă, în general, tot mai rare şi mai firave în România de azi, sunt, în cazul Profesorului G.I. Tohăneanu, tot mai numeroase, mai variate şi mai pline de semnificaţie. Departe de a-i atenua Magistrului amintirea, posteritatea aşază personalitatea iubitului Profesor în locul cuvenit, neameninţat de timp, ci, dimpotrivă, elevat prin calitatea şi credibilitatea discipolilor, care, ajunşi la vârsta maturităţii, găsesc argumente şi exemple pentru a-i elogia, din multiple perspective, complexele contribuţii la dezvoltarea lexicologiei, a stilisticii şi a poeticii româneşti, dar şi la traducerea unor importante opere literare din latină în română" (Borchin-Dorcescu, p. 60).

În concluzie, volumul G.I. Tohăneanu: Exegi monumentum nu reprezintă doar o simplă publicare a Lucrărilor Colocviului „G.I. Tohăneanu" (ediţia a V-a, 14 septembrie 2018), ci un omagiu dedicat unui maestru care a călăuzit paşii multor generaţii, oferindu-le atât instrumentele necesare făuririi unui drum propriu în viaţa intelectuală, cât şi un model uman. „G.I. Tohăneanu, departe de a fi, treptat şi ireversibil, acoperit şi dizolvat de tenebrosul şi teribilul acid al uitării, departe de a cunoaşte ravagiile entropiei universale, pare a fi, din ce în ce, mai «mare», mai important, mai «viu» (în sens spiritual), cu fiecare an ce se scurge de la mutarea sa la Domnul. Persoana şi personalitatea lui G.I. Tohăneanu beneficiază, din plin, de redundanţa amintirii. Persoana şi personalitatea sa au trecut de la notorietate la celebritate. Şi, în fine, de la celebritate, la glorie. Aşa se întâmplă, îndeosebi, cu cei care dau lumii opere neperisabile" (Dorcescu, p. 26-27). Aşa cum faptele de vitejie i-au adus nemurirea lui Ahile, la fel capodoperele unor maeştri ai minţii oferă neuitarea din partea urmaşilor. Astfel, îndemnul Daianei Felecan „să-i porţi necontenit recunoştinţă dascălului tău în inima ta şi în cugetul tău!" (2018: 13)13 îşi arată actualitatea, iar volumul coordonat de Maria Subi confirmă inscripţia de pe mormântul Magistrului: „eu mă duc, codrul rămâne...".

Oliviu Felecan

Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Centrul Universitar Nord Baia Mare România

Footnote

9 Un interesant tablou comparativ al curricumului celor patru personalităţi care au marcat decisiv soarta filologiei timişorene poate fi parcurs la p. 149-157, în studiul semnat de Ileana Oancea şi Nadia Obrocea: În contextul unei multiple întemeieri, o personalitate emblematică: G. I. Tohăneanu.

10 Un exemplu elocvent îl oferă volumul G.I. Tohăneanu - optimus magister, publicat de Ionel Funeriu la Editura Universităţii de Vest din Timişoara, în anul 2018.

11 Un exemplu similar îl constituie Conferinţa „Zilele Sextil Puşcariu", organizată de Institutul de Lingvistică şi Istorie literară „Sextil Puşcariu" al Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca. Diferenţa este că manifestarea ştiinţifică în onoarea eminentului lingvist s-a desfăşurat pentru prima dată în anul 2013, la mai bine de 65 de ani de la trecerea sa în nefiinţă.

12 Traducerea Eneidei (Timişoara, Editura Antib, 1994) îi este dedicată: „Lui Ion G. Tohăneanu: neuitare smerită".

13Întâlnire cu semnele textului - 18 popasuri de lectură critică, Bucureşti, Editura Academiei.