Content area
Full text
Ironia, dar mai ales aceea îndreptată spre sine, educată în direcția sondării biografice e, cel puțin aparent, „specialitatea” Gabrielei Feceoru. Poemele cu care debutează în Blister au aerul unor coregrafii personale negative (s-a văzut, cu rol de terapeutică, însă, o spune Al. Cistelecan pe coperta a IV-a).
E teritoriul cel mai la îndemână și acela de unde poeta își survolează toată confesiunea tensionată. Harta personală ce rezultă de aici, cu toată concretețea antrenată în derularea viziunilor intimiste – în absența subtilităților stilistice, adică – atinge doar exponențial detaliul realist propriu-zis (sau, mai bine zis, rareori îl afișează în chip de avanpost). De cele mai multe ori, cadrul de familie e redirecționat treptat în favoarea unei problematici ceva mai generale. Reperele materiale ale „dosarului” existențial funcționează doar ca o premisă – „lumini și bineînțeles tot felul/ de umbre” –, dincolo de care poemele își dezvăluie adevăratele preocupări. Pornind de la cartografierea datelor personale (relația disfuncțională de acasă & părăsirea orașului natal, mizerabilismul din jur & stările de letargie interioară din cămin, desenul amoros degradat, post-factum etc.), Gabriela Feceoru își construiește o mitologie a nonsensului, fragmentarului și involuției generalizate. Rezultă de aici un no man’s land pe cât de dezolant (artificial și fără noimă în perisabilitatea lui), pe atât de ceremonios descifrat. Cu o exuberanță a demistificării și o distribuție a frazei aproape ritualică, poemele își reiterează sub forma unor refrene monotone „sărbătoarea neființei”. Neputința organică pe care o descifrează în acest mod atinge, în câteva locuri, priza revoltei. Se întâmplă în poemul Doamne, care ar merita citat în întregime pentru că aglutinează câteva din temele cu potențial ale Gabrielei Feceoru (feminitatea & fluctuațiile ei, maternitatea) ca într-un vortex sacadat. Finalul, însă, punctează destul de clar dimensiunea „manifestului”: „Tată/ Ceresc,/ lucrează/ așa/ încât/ să/ devenim/...