Content area
Full text
Efuziunea sentimentală e cea mai evidentă notă a poeziei Elenei Mihalachi din Locuieşte-mă (Charmides, 2016). Registrul afectiv funcţionează aici în exces, suprasaturând versurile de exaltări aproape ritualice; în bună parte, el suprapune zona de „circulaţie” a poemelor la desenul amoros, care astfel derulează nostalgii romantico-suave şi piruete graţioase pe fondul unei senzualităţi luxuriante.
Extazul acesta al poetei vizează o gamă largă de modulaţii, de la „delicii” de cuplu (Matinală), la sărbătoarea simţurilor (Tentaţie), interogaţia dramatică (Testare) şi lamentaţia post-break-up (Eu te iubeam…). Impresia generală e că, dincolo de radiografia sentimentului, primează aici tentaţia „exorcizării” lui publice: „Te-am iubit până când poezia/ s-a transformat în jungher/ te-am iubit până când/ cuvintele/ mi-au sfârtecat carnea inconsistentă/ dacă aş mai putea vedea/ dacă ai şti să mă auzi/ ţi-aş povesti/ cum ţi-am cioplit numele/ pe braţe verzi de ocean/ l-am scrijelit/ cu ultima dorinţă/ pe podelele mării” (Dacă ai şti). Nu e deloc surprinzătoare această tendinţă de propulsie a poemelor, cu atât mai mult cu cât frazarea excesivă e preluată, în a doua jumătate a volumului, şi pentru a bifa câteva teme ceva mai grave, „arondate” unui portofoliu universal (timpul, moartea etc.); ele sunt supuse nu odată unui regim candid-eminescian ce trimite spre un scenariu copleşit de reverii melancolice: „Şi a plouat şi azi, iubite,/ Cu îngeri limpezi, fel de fel,/ Iubirii noastre neadormite/ Doinindu-i despre-o ea şi-un el,/ Iar lunii îi luceşte faţa/ Ne-a prins în barcă pe amândoi/ Îmbrăţişaţi cu mii de şoapte/ Doi îngeri rătăciţi şi goi.” (Şi a plouat şi azi) vs. „Iar eu, stând pe piatra rece,/ În rochia croită de vorbele lumii,/ Aştept sărutul laş al unei nopţi,/ Ca...