Content area
Full text
Debutul Alexandrei Văcăroiu din Prezență sau absență e, în linii mari, un exercițiu premeditat de survolare intimă malignă. Tensiunea vine aici, într-un fel, din stilizarea dramei erotice, a cărei coregrafie negativă e regizată prin derularea unor secvențe ale alienării afective.
Tot acest „proiect” contorsionat e desfășurat de poetă sub forma unor misive pe alocuri cinice adresate in absentia, în succesiunea cărora se concurează reciproc bună parte din stereotipiile senzuale actuale (internautice ori ba). Ele vizează un proces de reconstrucție interioară expozitivă, funcționează, adică, mai mult ca demonstrații hristice, decât ca o terapeutică propriu-zisă. Cu atât mai evidentă e această „destinație” cu cât poemele „deconspiră”, din loc în loc, o recuzită ușor trivializată, ce revizitează repertoriul deja epuizat al retoricii amoroase. Ea dovedește, simultan, și o preocupare (aproape) obsesivă pentru căutarea efectelor, pe care poeta o explorează și dincolo de schița intimă, la un palier ceva mai existențialist, cu bătaie mai largă, pe care aproape că îl trivializează: „e puțin ciudat cum se probează orice sentiment în oglindă ca o rochie nouă de la h&m” vs. „îmi arunc biletul pe geam și aștept controlorul/ viața e așa de frumoasă că am senzația că trebuie s-o plătesc”. E forma cea mai accesibilă de confesiune, dar nu și unica.
Asta pentru că tot acest exhibiționism radical trimite mai degrabă spre semnalmentele unei letargii interne deja cronice; atunci când se abat de la traiectul lor declarativ-romanțios, poemele descoperă, din loc în loc, câteva spații de relaxare, în care angoasa irizează organic: „răsăritul o să-mi arunce mici spaime pe asfalt le voi culege în drumul meu spre casă/ împreună cu altele lăsate în tot felul de conversații”, dimineața mă întreabă dacă să mă trezească vrea să fac parte din lumea...