Preocupări ale intelectualilor germani transilvăneni pentru cultura tradițională românească în secolul XIX

Abstract

Turnura culturală (în esenţa ei, o turnură antropologică) este cea care a impulsionat crearea unui nou set de valori, cele aşa-zis postmaterialiste, punând sub semnul întrebării valorile occidentale preexistente precum secularism sau autonomie personală. Recordul este deţinut însă de culegerea de basme populare ale Fraţilor Grimm publicata în două volume începând cu anul 1812 care, alături de Biblia în traducerea lui Luther, este cea mai cunoscută, răspândită şi tradusă carte a limbii germane. Însă datorită uimirii sincere pe care, de exemplu Schuller o mărturiseşte în mai toate prefeţele scrierilor sale referitoare la cântecul popular românesc, avem de-a face cu "deconstruirea unei idei preconcepute născute dintr-o superioritate neconştientizată, dar simţită faţă de român", după cum remarcă autoarea (p. 107). Abordarea este cea a culturii dominante, centrale spre periferie, însă nu putem să nu apreciem interesul acestor oameni pentru autentic şi grija şi dăruirea cu care şi-au întreprins cercetările încercând să înţelegă poporul român prin una dintre cele mai autentice şi profund spiritualizate valori ale sale, folclorul.

Monica Negoescu - Preocupări ale intelectualilor germani transilvăneni pentru cultura tradiţională românească în secolul xix

Cartea apărută în anul 2020 la editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca este o analiză a contribuţiilor folcloriştilor saşi din Transilvania secolului al XIX-lea la răspândirea folclorului românesc şi a culturii române în spaţiul germanofon.

Volumul este structurat în două secţiuni. Prima parte este consacrată aspectelor teoretice legate de antropologia culturală şi stabileşte baza conceptuală a analizei ulterioare, a doua parte este dedicată demersului cultural întreprins de cărturarii saşi care au ca obiectiv culegerea, traducerea şi popularizarea folclorului românesc.

Lucrarea, deşi de dimensiuni reduse este suficient de consistentă pentru a oferi pe lângă un material de lectură foarte util şi interesant diverse subiecte spre reflectare, cum ar fi: ce e cultura? Dacă am parcurge textul în paralel, sau de ce nu, în contrapunct - ca să folosesc un termen vehiculat în carte - cu scrierile lui Yuval Noah Harari, răspunsurile la genul acesta de întrebări devin extrem de complexe. La fel cum conceptul de turnură culturală dezbătut în volum de către autoare presupune depăşirea "mitului" autonomiei omului sau a "mitului" iluminismului promovat de curentele rationaliste anterioare, condamnându-ne în consecinţă la un determinism cultural, la fel si Y.N. Harari vorbeşte despre depăşirea "mitului" liberului arbitru, omul tehnologizat devenind în viziunea sa o entitate piratabilă (hackable humans). Să fie oare aceeaşi sau o nouă turnură culturală la mijloc?

Pentru a prezenta astfel de problematici ce ţin de antropologia culturală autoarea prelucrează o bibliografie trilingvă, vastă şi cuprinzătoare a unor autori consacraţi precum Doris Bachmann - Medick, Clifford Geertz, James Clifford, Victor Turner, Homi Bhabha sau Arjun Appadurai, pe baza căreia sintetizează nişte concepte defintorii pentru înţelegerea noii paradigme din ştiinţele umaniste. Amintim aici elemente precum cultura ca text, cultura ca traducere, hibriditate, miminalitate sau lectură în contrapunct. Conceptele merită aprofundate, deoarece depăşesc cu mult graniţele preocupărilor literare. Turnura culturală (în esenţa ei, o turnură antropologică) este cea care a impulsionat crearea unui nou set de valori, cele aşa-zis postmaterialiste, punând sub semnul întrebării valorile occidentale preexistente precum secularism sau autonomie personală. Este un concept pluralist care marchează începutul determinismului cultural, a identităţii culturale, a politicilor identitare, a "politically correctness-ului", a environmentalismului etc., cu manifestări pe toate palierele existenţei umane, identificate adesea prin prefixe precum trans-, multi- sau inter-. Datorită acestei revizuiri a viziunii asupra omului ca animal social şi a rolului său pe Terra se ajunge la admiterea, deşi tardivă, a existenţei unei culturi hegemoniale, la recunoaşterea culturilor limitrofe şi la naşterea unor concepte precum multiculturalitate, interculturalitate, transculturalitate, hibriditate, hibridizare etc., culminând cu apariţia unor noi ştiinţe prin intersectarea celor vechi şi apariţia unor noi domenii de cercetare.

În lumina acestei noi paradigme culturale, conceptele consacrate precum cultură, text, traducere capătă fireşte alte semnificaţii care se întrepătrund, devenind în genere mai extinse şi mai fluide. De exemplu cultura ca text priveşte literatura dintr-o altă perspectivă, şi anume ca fiind textul culturii, conducând la o lărgire a înţelegerii tradiţionale a textului şi a graniţelor acestuia, privind textul ca ceva nesolid, deschis. (p. 69) Cultura ca traducere evidenţiază caracterul negociator în afirmarea culturilor şi cel de trafic comercial în problematica fixării local-istorice. Aceasta perspectivă scoate la iveală procese de transformare (conflictuale) în decursul contactelor interculturale sau a circulaţiei comerciale spirituale (Bachmann - Medick, p. 67) Hibriditatea se formează printr-o traducere discontinuă a unei experienţe de trecere sau negociere, dincolo de experienţe de trecere sau culturale şi reprezintă un al treilea spaţiu, care permite formarea altor poziţii. În interiorul unui amestec cultural, individul este expus culturii celuilalt, rezultând de aici o fluidizare a tradiţiilor legate de percepţia sinelui, acest fenomen fiind explicat prin termenul de hibriditate (Homi-Bhabha, p. 65). Liminalitatea este condiţia de bază a ritualului, acesta din urmă având o funcţie transformativă şi fiind încărcat cu o puternică experientă simbolică de trecere. Şi liminalitatea este definită ca fiind tot un al treilea spaţiu, un spaţiu de intermediere, care conferă o libertate de expresie unică, neîngrădită nici de structură, nici de antistructură (p. 56).

Cu un instrumentar conceptual atât de plurisemnificativ precum cel prezentat, fireşte că şi preocupările folcloriştilor saşi capătă semnificaţii noi.

Ultimul subcapitol al primei părţi este dedicat unor aspecte de cultură populară românească privite din perspectiva spaţiului german. Autoarea face o scurtă incursiune istorică în Transilvania începutului de secol XIX, unde figura exponenţială a românităţii este ţăranul român. De remarcat la acest capitol sunt descrierile făcute românilor de către istorici şi erudiţi ai vremii, ca fiind un popor melancolic, cu o atitudine stoică, fatalistă în raport cu existenţa, având o încredere necondiţionată în înţelepciunea destinului (p. 81) sau părerile unor personalităţi precum împăratul Iosif al II-lea, care în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în urma deselor sale călătorii prin Principatul Transilvaniei afirmă despre românii care trăiau acolo că "... soarta lor într-adevăr, dacă o cercetezi este cu adevărat de plâns" (p. 80).

Interesul pentru folclor nu este un fenomen singular sau izolat, ci apare odată cu curentul euopean de regăsire a identităţilor naţionale. O figură de seamă care susţine importanţa unei literaturi naţionale pentru dezvoltarea culturală a unui popor a fost filozoful şi poetul german J.G. Herder ale cărui culegeri de cântece populare din mai multe ţări europene (Volkslieder) publicate începând cu 1778 se numără printre bestsellerurile vremii. Recordul este deţinut însă de culegerea de basme populare ale Fraţilor Grimm publicata în două volume începând cu anul 1812 care, alături de Biblia în traducerea lui Luther, este cea mai cunoscută, răspândită şi tradusă carte a limbii germane. Acesta fiind spiritul vremii, se înţelege de ce tinerii saşi din Transilvania studiind în Germania sau la Viena se dedicau ulterior culegerii de folclor românesc, preocupare care merge de fapt mână în mână cu culegerea folclorului săsesc.

În partea a doua a lucrării autoarea analizează activitatea a şase folclorişti saşi: Martin Samuel Möckesch, Johann Karl Schuller, Josef Marlin, Friedrich Wilhelm Schuster, Emil Sigerius, Ludwig Vinzenz Fischer.

Interesul lor pentru folclorul românesc a apărut, precum afirmă autoarea, atât ca urmare a convieţuirii cu românii, a identificării unor ideale comune, precum şi a dorinţei de a clarifica "problema originii românilor şi a înrudirii lor cu alte popoare" (p. 92). Tot aici aflăm de exemplu, că îndemnuri înspre istoria şi folclorul românesc au fost lansate şi de aşa numita Asociaţie pentru Studii Transilvănene interesată de tot ce avea legătură cu originea poporului român.

Munca folcloriştilor saşi nu se rezumă doar la culegerea şi traducerea de folclor românesc (cântece şi versuri populare, proverbe şi zicători, legende), ci se apleacă şi asupra traducerii de poezie cultă. Unii dintre ei elaborează creaţii artistice inspirate de evenimente istorice presărate cu elemente folclorice românesti. Printre publicaţiile sau realizările notabile ale folcloriştilor saşi dezbătute în lucrare amintim câteva. Möckesch publică în 1851 la Sibiu o culegere de cântece populare şi de poezie cultă romăneasca intitulata Rumänische Dichtung, considerând că spiritul şi limba unei naţii se regăsesc cel mai bine în limba sa iar limba română în viziunea lui s-ar potrivi minunat poeziei, formând rime dintre cele mai reuşite (p. 95). Schuller este şi el intrigat de originile limbii române, fiindu-i greu să asocieze limba română cu latinitatea elaborând diverse materiale în acest sens. El publică, printre altele, traduceri de balade din colecţia lui Alecsandri, un studiu despre legenda mănăstirii Argeşului, despre colinde româneşti, poezii, proverbe şi cântece populare româneşti. Marlin, mai idealist şi cu veleităţi artistice mai pronunţate, este impresionat de soarta românilor de pe aceste meleaguri şi scrie romane cu tematică istorică despre Baba Novac sau Horea, Cloşca şi Crişan. Este cred şi cel mai solidar cu aspiraţiile românilor. Schuster se aplecă cu precădere asupra cântecului popular românesc, pe care pe lângă faptul că îl traduce într-un mod iscusit, îl analizează în ceea ce priveşte structura, conţinutul etc. Sigerus este un veritabil etnograf şi una din cele mai importante personalităţi ale culturii transilvănene de la sfârşitul secolului XIX. Publică printre altele în 1925 primul Ghid de călătorie pentru România Mare, făcând cunoscută o ţară despre a cărei existenţă se ştia prea puţin la vremea respectivă. Fischer este cel care traduce pentru prima oară Luceafărul lui Eminescu în limba germană, pe lângă alte poezii culte sau populare. Scrie şi un studiu în acest sens, fiind preocupat în special de traduceri din literatura română în literatura germană.

Există câteva elemente comune ale acestor autori care vizează fenomenul de hibriditate, legat de percepţia sinelui şi a străinului. Aprecierile intelectualilor saşi vizavi de folclorul românesc, de bogăţia, profunzimea şi prospeţimea acestia sunt elogioase. Însă datorită uimirii sincere pe care, de exemplu Schuller o mărturiseşte în mai toate prefeţele scrierilor sale referitoare la cântecul popular românesc, avem de-a face cu "deconstruirea unei idei preconcepute născute dintr-o superioritate neconştientizată, dar simţită faţă de român", după cum remarcă autoarea (p. 107).

Abordarea este cea a culturii dominante, centrale spre periferie, însă nu putem să nu apreciem interesul acestor oameni pentru autentic şi grija şi dăruirea cu care şi-au întreprins cercetările încercând să înţelegă poporul român prin una dintre cele mai autentice şi profund spiritualizate valori ale sale, folclorul. Această grijă reiese şi din modul în care au efectuat traducerile, mereu atenţi la redarea cât mai fidelă a tuturor aspectelor legate de textul-sursă, autoarea analizând la fiecare traducător cât de bine a reuşit să transpună în germană nuanţele textelor româneşti, întreprindere destul de dificilă având în vedere că diverse apecte legate de prozodie, cât şi unele cuvinte specifice folclorului românesc sunt intraductibile.

Perspectiva culturală din care sunt analizate traducerile este una a liminalităţii, care presupune o balansare continuă între identitate şi alteritate, în condiţiile în care atât identitatea individuului, cât şi percepţia alterităţii sunt codate cultural.

Nu se poate să nu remarcăm în volum diferenţa dintre complexitatea abordării teoretice şi aparenta simplitate a obiectului abordat. Să nu uităm că tematicile textelor includ dragostea, mândra, mama, hora, floarea, codrul etc. Este bine că, în ciuda timpului, a postmaterialismului şi a turnurii culturale, semnificaţiile culturale ale acestor tematici au rămas încă pentru mulţi dintre noi nealterate.

De ce găsesc că ar merita citită această carte despre folclor? În virtutea celor scrise mai sus, ca un demers de autocunoaştere, pentru a vedea cum ne văd alţii. Iar cei care îndrăgesc folclorul o vor citi din admiraţie pentru autentic.