Întemeierea criticii. Strategii retorice ale autoritatii la Titu Maiorescu

Abstract

The question of critic Titu Maiorescu's authority in the Romanian culture was differently answered by generations of critics. This paper discusses it not in order to uncover a disparity in the critic's personality or ideas, but to reveal a set of complex rhetorical strategies of building authority, aimed at a a relatively sophisticated public. These strategies are: the recourse to philosophical ideas and their essayistic presentation, embracing logical reasoning and consistency with oneself, a pragmatic attitude and an enticing polemical spirit that invites the readers into the debate. Also, describing Mihai Eminescu's personality as an embodiment of Titu Maiorescu's own aesthetic theories proved a far-reaching operation that set the agenda for literary discussions for decades.

Headnote

Key-words: Titu Maiorescu, authority, Romanian literary criticism, 19th century aesthetics

Pe urmele "contrazicerilor" maioresciene

Exista În critica româneasca un vechi consens cu privire la caracterul "Întemeietor" al criticii maioresciene. Pentru E. Lovinescu, opera liderului "Junimii" indica drumul necesar al criticii literare românesti, urmat fiind de generatii "postmaioresciene" de aparatori ai autonomiei esteticului. Lectura lui Lovinescu a hranit istoria literara În deceniile urmatoare, actualitatea lui Maiorescu fiind reclamata adesea, În perioade În care disocierea valorii estetice a operelor literare era obligata sa capete valente politice, precum În preajma celui de-al doilea Razboi Mondial sau În prelungul "obsedant deceniu". La finalul unei veritabile batalii pentru "reabilitarea" lui Titu Maiorescu (Goldis 2011: 71-78), care a avut loc la Începutul deceniului sapte, apar semnele unei noi lecturi a operei sale. În Contradictia lui Maiorescu, Nicolae Manolescu reconstituia portretul criticului În linia unei viziuni integratoare, de tip "viata si opera". Manolescu ia ceea ce Începuse sa devina un cliseu critic (calitatea de critic-Întemeietor a lui Maiorescu) si Îl reinterpreteaza ca o fisura de tip psihanalitic În chiar miezul personalitatii maioresciene (Manolescu 2000: 245-253). Mai recent, un critic din aceeasi generatie, Eugen Simion, cauta explicatia viabilitatii operei maioresciene În latura sa de "moralist", adica În efortul acestuia de a-si pune În acord viata si opera (Simion 2005: XLVI-LI). Este simptomatic consensul celor doi critici saizecisti, la distanta de decenii unul de altul, care-i face sa realizeze o investigatie similara, pornind de la premise diferite si specifice. Ambii autori Încearca sa explice forta magnetica de iradiere a criticului, În epoca precum si mai târziu, recurgând la ideea coerentei unei personalitati de tip artistic, care produce o opera În acelasi timp În care se si autoconstruieste. Ei cauta sa explice "organicitatea" operei maioresciene recurgând la un continuum viata-opera, specific personalitatilor creatoare, Într-o lectura clasica. Astfel, ei investigheaza partile de umbra ale biografiei criticului junimist, complexele paterne, "romantismele" Întâmplatoare marturisite jurnalului, jubilatia omului care a reusit sa se autoconstruiasca.

În ultimii zece ani, pe urmele unei propuneri de cotitura canonica facuta de Sorin Alexandrescu (Alexandrescu 1999: 149-154), o noua generatie de critici a Încercat sa sublinieze inconsecventele, neconcordantele, inegalitatile din sistemul critic maiorescian. Acestia adopta o privire istoricizanta asupra operei criticului si În acest scop cerceteaza contradictiile inerente sistemului de gândire al acestuia, blocajele conceptiei sale critice, dependenta acesteia de retelele socio-politice În care autorul era angrenat. Astfel, Andrei Terian a sustinut ca Maiorescu a abdicat partial de la propria convingere a autonomiei esteticului, formulând În articolul Literatura româna si strainatatea o teorie proto-poporanista, În plus si autocontradictorie1. Un alt critic din aceeasi generatie, Vasile Mihalache, a atras atentia la reflexul politic al disocierii estetice maioresciene, la elitismul implicit, consonant unei viziuni politice conservatoare2. Cei doi critici procedeaza altfel decât predecesorii lor saizecisti. Ei Îsi asuma un punct de vedere istoricizant, abtinându-se sa apeleze la conceptul de "personalitate", dar perspectiva lor ignora realitatea istorica a autoritatii criticii maioresciene În epoca junimista, Încercând sa arate ca aceasta era nefondata. Cât timp aceasta autoritate a fost una reala, mai important decât sa o contestam, dovedindu-i caracterul iluzoriu, mi se pare sa o explicam, sa identificam modul În care s-a impus, strategia ei retorica. O istoricizare justa a scrierilor maioresciene s-ar putea face, mai mult decât confruntând-o cu teoriile estetice si filosofice ale propriei epoci, punând-o În perspectiva, urmarind dialogul ei cu scrierile contemporane si cu orizontul de asteptare al cititorilor. Opera critica maioresciana se constituie ca o examinare Îndelunga, sistematica si omogena, a culturii vremii, a patologiilor acesteia. Dar aceasta constructie presupune si o constanta reflectie cu privire la sine, la propria coerenta, la comunicabilitatea judecatii critice si la posibilitatea acesteia de a fiinteriorizata de un public larg. Voi studia acest nivel autoanalitic al operei criticului, modurile În care Maiorescu Îsi construieste autoritatea În textele proprii, cu un rol esential pentru istoria interna a creatiei maioresciene, dar si pentru istoria literaturii române.

Filosofia eseistica

Trasatura cardinala a operei maioresciene, imprimata Întregului curent junimist, este dupa Tudor Vianu "spiritul filosofic" (Vianu 1971: 144). Cu toate acestea, cititorii din epoca nu de abstractia stilului erau impresionati. Eminescu (1970) vorbeste, despre "spiritul de-o fineta feminina" al criticului de la Iasi, subliniind cu ironie eleganta literara, aproape manierista, a scrisului acestuia (Eminescu 2000: 49). Într-adevar, fata de cursul de estetica tinut de Simion Barnutiu la Universitatea din Iasi În deceniul al saselea al secolului sau fata de tratatul de retorica al lui Simion Marcovici, tot un curs scolar, tinut la Bucuresti În anii 1830, cele mai riguroase articole maioresciene pareau niste eseuri, lipsite de orice urma de "didacticism" pe care i-l gasim noi astazi. De pilda, studiul de estetica O cercetare critica a poeziei române (1867) nu invoca deloc categoriile estetice, de care Barnutiu, spre exemplu, facea uz Într-o maniera pedanta, Însirându-le cu rabdare una câte una, de la "sublim" pâna la "frumusel" (Barnutiu 1972: 83). Cu toate acestea, profilul filosofic al liderului junimist se impune Înca de la primele sale interventii publice, crescând pâna la a proiecta În mintea adversarilor figura unui mânuitor de abstractii incomprehensibile; astfel apare Maiorescu În articolele polemice ale lui C. Dobrogeanu-Gherea din anii 1880-1890.

În ce consta, atunci, spiritul filosofic maiorescian? În grija de a porni Întotdeauna de la primele principii si de a evoca În puncte nodale ale polemicilor sale definitii categoriale. Întregul sistem de idei estetice maiorescian porneste de la cunoscuta definitie de inspiratie tardo-hegeliana: "cea mai mare diferenta Între adevar si frumos este ca adevarul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei manifestate În materie sensibila" (Maiorescu 2005: 11). Aceasta idee a "sensibilitatii" artei, care Îl va duce pe critic la formularea parerii limitatoare, dar caracteristica pentru gustul cititorilor români din secolul XIX, ca literatura exprima În primul rând "sentimente", va fireluata nu doar În multe locuri ale aceluiasi lung articol, ci si mai târziu În cariera.

Trimiterea recurenta la primele principii nu Îl defineste Însa integral pe Maiorescu. La el, importanta este "Înramarea" acestor principii. Parcurgând texte polemice, precum Limba româna În jurnalele din Austria (1868), descoperim insule de teorie care ordoneaza discutia, chemând diversitatea exemplelor la un numitor comun: "Orice cuvânt este exprimarea unei notiuni abstracte prin sonuri articulate" (Maiorescu 2005: 102). Ideea ordonatoare este prezentata târziu În text, scufundata În exemple, deghizata Într-o binevoitoare cercetare a cauzelor confuziilor lingvistice ale gazetarilor ardeleni. Am putea numi aceasta trasatura a stilului maiorescian "eseism", sensul ei fiind dotarea discursului cu o armatura solida, care Însa nu este expusa ca atare, singura si nuda, ci camuflata cu pricepere Într-un discurs perfect comunicabil, adresat publicului larg. De aceea, esentiala scrisului maiorescian nu este atât anvergura filosofica, cât prelucrarea discursiva a acesteia.

Aceasta prelucrare eseistica a fundamentelor filosofice enuntate În texte produce un nou tip de autoritate fata de cea detinuta de catre esteticienii si retoricienii de scoala ai generatiei anterioare, precum Simion Barnutiu. Evitând pedanteria scolastica, Maiorescu Îi da filosofiei o alura conversationala, comunicabila În cel mai Înalt grad. Daca Barnutiu era animat În fata scolarilor sai de autoritatea esteticienilor citati (Platon, Aristotel, Longin, Diderot, Kant si Krug), Maiorescu renunta la autoritatea prin asociere, evita cu Încapatânare sa-si citeze sursele, deoarece legitimitatea textului este data doar de coerenta rationala a argumentelor propuse, coerenta verificabila de catre oricare cititor. Strategia maioresciana i-a putut conduce pe adversari la atacuri violente; Aron Densusianu a sustinut chiar ca Maiorescu Îsi plagiaza ideile din autori nemarturisiti, precum Theodor Vischer. De fapt, era vorba de dezorientarea unui cunoscator al esteticii care nu Întelegea modul inedit de structurare a textului, orgoliul acestuia de a se Întemeia doar pe propria rationalitate.

Rationalismul si recursul la "adevar"

Daca autoritatea esteticianului Maiorescu nu mai provine din sursele utilizate, ci din fluenta si coerenta argumentelor propuse, trebuie sa Întelegem ca alura eseistica a textelor criticului nu se datoreaza unei elegante stilistice deosebite, unui profil literar pe care autorul si l-ar construi În scris. Modul de constructie a celor mai importante texte maioresciene este unul silogistic. Dupa enuntarea unei definitii urmeaza dezvoltarea unui rationament sau a unui lant de rationamente, prin mijlocirea exemplelor concrete. Exemplul cel mai bun este tot O cercetare critica a poeziei române, care face sa decurga din definitia frumosului partile principale ale tropologiei si poeticii, exemplificându-le pe rând cu citate din capodopere românesti si straine sau cu probe de aberatii estetice rezultate din ignorarea regulilor emise pe parcurs. Studiul de estetica al lui Maiorescu se construieste ca un rationament ce exploreaza consecintele definitiei frumosului artistic ca "idee exprimata În materie sensibila". De aici rezulta, pe de o parte, obligativitatea de a "sensibiliza" notiunile abstracte ("conditiunea materiala"), iar pe de alta parte de a lua drept tema "simtamântul si pasiunea", ca ilustrând latura sensibila a existentei, lumea sufleteasca ("conditiunea ideala").

Aceasta constructie a textului este cu atât mai frapanta cu cât ea vine sa contrazica partial titlul propus. O cercetare critica a poeziei române sugera o examinare a unei productii literare abundente si rebele la ierarhizari. E de banuit ca asta si astepta publicul vremii, În masura În care cunostea cel putin studiul publicat În 1862 de catre Bogdan Petriceicu Hasdeu În revista Din Moldova, cu titlul Miscarea literelor În Esi, o evaluare a scriitorilor Înca activi din perspectiva a ceea ce oferisera pâna atunci, a contributiei lor la literatura româna. În schimb, Maiorescu nu face o selectie nominala de poeti buni si poeti slabi si nu ofera o ierarhizare a celor indexati, ci adopta o perspectiva centrata pe estetic, apreciind sau respingând operele individuale, uneori chiar fara a le numi autorul, doar pe baza respectarii creatoare sau a Încalcarii regulilor estetice deduse de catre critic din definitia frumosului. Abordarea critica a lui Maiorescu are În centru principiul estetic, enuntat autoritar si urmarit În implicatiile sale, reducând operele literare la functia de a verifica acest principiu si de a fivalidate sau invalidate de el. În felul acesta, operatia critica are preeminenta totala asupra textelor literare de care se ocupa, misiunea ei nefiind cea de a "curatoria" opere literare individuale, ci de a urmari coerenta cu sine a ideii de frumusete artistica. Validitatea actului critic nu este dat de adecvarea lui la realitatea operei, ci de propria sa corectitudine logica. Nu actul interpretarii defineste critica, ci mentinerea În limitele unui rationament noncontradictoriu. Structura logica interna serveste ca o confirmare a "adevarului" criticii literare.

În articolul Raspunsurile Revistei contemporane descoperim afirmatia ca opera critica se Întemeiaza pe "adevar": "Caci la Întrebarea: care critica este autorizata? raspunsul este: aceea care, În limitele obiectului ei, cuprinde adevarul! Alt criteriu pentru judecarea ei nici nu poate exista" (Maiorescu 2005: 278). Suntem pusi În fata unui mod caracteristic, de secol al XIX-lea, de a defini critica, deloc relativist, nestrabatut de nici o urma de precautie epistemologica. Astazi, o critica Întemeiata direct pe adevar pare un artificiu retoric, cât timp ne reprezentam operatiile critice ca decurgând dintr-un program, dintr-o profesiune de credinta cu privire la frumosul artistic. Însa Maiorescu, spirit filosofic, nu considera ca pot exista mai multe moduri de a concepe frumosul. Frumosul artistic este unul singur, oricând decelabil la o analiza de concepte, iar trasaturile separate ale operei literare pot fidesprinse una câte una, prin metoda deductiva. În fond, definitia prin care critica se Întemeiaza pe "adevar" este tautologica, În masura În care critica maioresciana este o dezvoltare silogistica a unui principiu formulat initial, atribuindu-si astfel autoritatea logicii. Astfel este reafirmata coerenta cu sine a sistemului critic maiorescian, care nu doreste sa iasa propriile limite aproape niciodata si, când o face, se pastreaza aproape de teritoriul care-i este cunoscut, cel al ideilor estetice generale.

Pragmatism si impuls polemic

Vorbind despre mentinerea criticului pe terenul ideilor generale, ajungem la unul dintre reprosurile cele mai Îndreptatite aduse operei sale. Înca din 1887, În articolul Asupra criticei, C. Dobrogeanu-Gherea califica opera maioresciana drept "critica judecatoreasca" (Gherea 1983: 51), o critica de verdict, dar nu una de analiza. Liderul junimist s-ar fiabtinut de la ceea ce era mai specific criticii moderne, si anume analiza literara, Încercarea de a racorda opera la istorie, la societate, de a-i gasi ratiunile si de a-i studia interactiunea cu publicul. Într-adevar, În Poeti si critici (1886), Maiorescu constatase Încetarea trebuintei unei critici de directie, asa cum o practicase el Însusi pâna atunci, În masura În care un public larg educat putea decide În chestiuni de gust. Iar critica aplicata textelor Maiorescu nu a facut niciodata, cu exceptia timida a unei parti din studiul despre Eminescu din 1989. Întelegând actul critic ca pe unul abstract si disociativ, Întemeiat pe propria consecventa si coerenta logica, Maiorescu evita sa se aventureze În teritorii necunoscute, unde nu mai opereaza adevarul logicii. Numeroase sunt locurile care arata aceasta abdicare; unul dintre ele este În finalul articolului dedicat comediilor lui I.L. Caragiale, unde criticul refuza sa faca mai mult decât o sumara disociere, bazata pe gustul propriu, Între scrierile dramaturgului: "O data hotarul asezat, nu mai Încape Îndoiala ca se pot face multe deosebiri si Înlauntrul terenului artei [...]; si noi credem, de exemplu, ca O scrisoare pierduta este superioara farsei D-ale carnavalului./ Dar nu vedem pentru moment nicio trebuinta de a starui asupra acestui punct" (Maiorescu 2005: 587).

La baza refuzului analizei sta, dupa cum arata textul, o judecata de oportunitate. Maiorescu pretinde ca nu se opreste decât "pentru moment" la portile operei caragialiene, urmând sa-si reia efortul critic cândva, la o data ulterioara. Aceasta precautie apare atât de des În scrierile maioresciene Încât devine o marca a strategiei lui literare. Criticul o prezinta ca pe un semn de maturitate În judecata, de responsabilitate În fata sarcinilor asumate. Este o forma de realism pragmatic abtinerea de la a dezvolta schita de sistem estetic din O cercetare critica. Desi are o deschidere filosofica remarcabila, navigând cu usurinta printre abstractii, desi Îsi Întemeiaza autoritatea pe "adevarul" logicii, criticul Îsi marcheaza mereu adecvarea la obiect - obiectul lui fiind tânara cultura româna moderna. Din aceasta perspectiva, o estetica mult prea elaborata, care sa avertizeze, de pilda, publicul cu privire la excesele decadentiste, i se pare inoportuna, la fel ca si discriminarea Între diferitele scrieri ale unui dramaturg valoros (În Comediile d-lui I.L. Caragiale) sau o comparatie a meritelor relative a doi poeti din generatii diferite (În Poeti si critici). Dimensiunea pragmatica a activitatii culturale maioresciene vine ca o corectie si o completare a abstractiei punctului de pornire estetic si a elaborarii silogistice a sistemului sau. Opera apare ca fiind scrisa În dialog cu publicul epocii, cu nevoile culturale ale acestuia, iar limitarile sistemului critic sunt prezentate ca limitari ale culturii române Însesi. Întelegând rostul criticii prin dimensiunea carentelor culturii nationale, cititorii vor accepta necesitatea de a limita scopurile actiunii critice ca pe o datorie pe care si ei sunt tinuti sa o respecte.

Activitatea polemica maioresciana intra În acelasi scenariu. Maiorescu nu este un reactiv; În faza "luptatoare" a activitatii sale critice, el este initiatorul bataliilor critice, fixând Întotdeauna termenii În care se va purta discutia. Adversarii sai devin astfel niste simple pretexte pentru dezvoltarea unei teorii a culturii române, sau niste exemple ale unor rataciri estetice si culturale ce Împiedica propasirea. Eroarea lor fundamentala este cea de a promova "formele fara fond", adica de a propune teorii fara acoperire, În lingvistica, În drept, În politica, În istorie, dar si de a practica aberatii literare precum activismul politic În poezie si gongorismul stilistic În proza. Daca Maiorescu nu ajunge sa faca analiza literara vreodata, prin exemplele negative oferite În articolele sale polemice el construieste un tablou amplu si convingator al patologiilor literare si astfel Îndeplineste sarcina de supervizor al unei culturi nationale. Criticul diagnosticheaza cu grija ereziile vremii lui si le ierarhizeaza dupa importanta; a le da un nume Înseamna a arata o Îndreptare posibila. Aici se observa meritul unei viziuni În acelasi timp pragmatice (deci atenta la concretul realitatilor) dar si capabile sa se ridice la concepte si sa priveasca realitatile sistemic. Maiorescu lucreaza doar În zona esteticii literaturii, dar Îsi impune singur limite provenite din marginirile literaturii române a vremii; totodata, Întrevazând aceste marginiri, Îsi realizeaza actiunea critica fixând diagnostice si formulând Încrederea Într-o revenire la o cultura nationala "sanatoasa".

În paranteza fie spus, polemicile maioresciene sunt printre cele mai reusite pagini literare ale criticului. Desi analiza literara lipseste, arta citatului demolator este stapânita desavârsit, iar Înramarea erorilor literare Într-un tablou sistematic si elocvent produce impresia unei critici creatoare, desi Într-un alt sens decât cel Încetatenit În decursul modernismului din secolul XX. Invocând eroarea si impostura intelectuala, defectul estetic si cacofonia logica, Maiorescu produce "o mitologie cu precadere negativa" (Simion 2005: XL), care ilustreaza graitor consecintele Îmbratisarii "formelor fara fond". Daca Înaltarea filosofica pâna la concept si alura logica a discursului Îl ajuta sa sublinieze importanta criticii Într-o cultura, daca viziunea pragmatica asupra culturii nationale trezeste sentimentul responsabilitatii În public, demonul polemic maiorescian atrage si seduce cititorii. Este vorba de o tehnica matura, constând din ironie superioara, din abtinere si, rareori, din apostrofari lipsite de violenta ale celor mai strigatoare la cer aberatii literare. Aceste procedee tin, si ele, de tehnica seductiei, deoarece invoca consensul cititorului pentru sanctionarea erorii. Astfel, critica maioresciana se defineste Între teorie si practica, o teorie estetica a faptului literar si o practica atenta a vegherii asupra erorii literare.

Concluzii: Coerenta operei maioresciene si argumentul Eminescu

Maiorescu Îsi accentueaza În mai multe feluri omogenitatea operei sale, coerenta ideatica, aerul de sistem al articolelor. El Îsi construieste articolele Înlantuit, producând astfel o opera critica, si nu doar o serie de articole izolate. Spre deosebire de criticii care simt târziu nevoia sa-si articuleze ideile critice Într-un sistem sau Într-o istorie a literaturii nationale, Maiorescu are, deja de la al doilea articol, un sistem de referinta si reprezinta ceva prin sine Însusi, ca critic, argumentând pentru neavizati importanta si relevanta criticii În cultura unei societati si subliniind urgenta si oportunitatea criticii de tip general pe care el Însusi o Înfaptuieste. Criticul marcheaza textual caracterul sistematic al articolelor atât la nivelul textelor individuale, cât si la nivelul operei. În textele autonome o face cu ajutorul Înlantuirii silogistice a propozitiilor si al pigmentarii demonstratiei cu exemple si, totodata, refacând legatura concluziilor cu premisele. Este modul sau de a afirma ca scrie o critica Întemeiata pe "adevar". La nivelul operei, coerenta este marcata aratând ca autorul ramâne pe aceleasi pozitii ideatice În cursul Întregii sale cariere. Coerenta cu sine a operei maioresciene este una dintre temele ei esentiale - vezi, de pilda, titlul ironic al articolului din 1892, Contraziceri?, care raspunde adversarilor prin pozitionarea Întrun loc de autoritate. Criticul Îsi urmareste ideile, În unele cazuri, pe mai multe decenii. Ideea localizarii "obiectului" literaturii În domeniul emotiilor nu este folosita doar În O cercetare critica, acolo unde apare prima oara, ci este reluata peste mai multe decenii, ca un memento al vechii definitii si un semnal ca, de fiecare data când reapare ideea, ne aflam pe teritoriul artei. Astfel, În studiile din deceniul al noualea aflam ca În opera caragialiana "se agita pornirile si pasiunile omenesti" (Maiorescu 2005: 577), dovada a apartenentei operei comediografului la arta veritabila, iar raportul academic din 1906 pentru premierea poeziilor lui Octavian Goga justifica aprecierea poeziilor patriotice ale poetului ardelean prin aceea ca "patriotismul este În inimile sincere, În afara de orice tendenta politica, un simtamânt adevarat si adânc" (Maiorescu 2005: 748).

Dar probabil cea mai importanta operatie de autorizare a propriei conceptii critice prin autocitare se Întâlneste În studiul Eminescu si poeziile lui, din 1889. În mod neobisnuit, criticul vorbeste acolo despre Eminescu sub raportul personalitatii sale. Si În acest articol, revenirea unor formulari vechi are functia de verificare a unor intuitii timpurii ale criticului. De pilda: "Eminescu este un om al timpului modern" (Maiorescu 2005: 634) evoca mai vechiul Început al caracterizarii din Directia noua: "Cu totul osebit În felul sau, om al timpului modern..." (Maiorescu 2005: 172). Mai important Însa este faptul ca, daca evenimentele biografiei poetului sunt tratate cu o intentionata neglijenta, fiind Înghesuite Într-o singura fraza, personalitatea lui Eminescu este pusa sub semnul impersonalitatii, al seninatatii abstracte, al melancoliei generoase pentru soarta omului În general. Poetul ar fifost "lipsit de orice interes egoist", ceea ce, În contextul scrierilor maioresciene, semnaleaza capacitatea de a participa la "lumea ideala" si de a trai "emotiuni impersonale". Este recognoscibil jargonul de inspiratie schopenhaueriana al criticii maioresciene din anii 1880. Astfel, Eminescu este reprezentat În articol ca exemplu de natura artistica lipsita de egoism, ca fiind apt sa "se uite pe sine" si sa fie cuprins de "inspiratia impersonala". Mai important decât a arata carentele unei conceptii estetice de secol XIX, care pariaza excesiv pe tipic si pe ideal, netezind abuziv latura referentiala a unei opere literare, este sa constatam ca Eminescu este transformat Într-un argument pro domo În cadrul sistemului estetic maiorescian. Putem usor inversa demonstratia criticului: daca genialul Eminescu a fost un atlet al impersonalitatii, atunci sistemul critic maiorescian, care pariaza pe impersonalitate, este dovedit ca valid.

Vorbind despre modurile În care este validata autoritatea maioresciana la nivel retoric nu contestam aceasta autoritate. Maiorescu s-a impus În cadrul discutiilor culturale ale anilor 1866-1890 datorita valentelor intelectuale si, partial, literare ale scrisului sau, dar În acelasi timp si datorita unei maniere ingenioase de constructie retorica a autoritatii. Criticul s-a folosit de jocurile legitimarii literare existente În epoca (autoritatea filosofica, prestigiul stiintelor spiritului, retorica comunicabilitatii, discursul pragmatic asupra neajunsurilor culturii române moderne), jucându-le mai bine decât ceilalti concurenti. Dincolo de virtutile literare ale acestor texte, eficienta strategiilor puse În joc a determinat mersul culturii nationale pentru mai multe decenii.

Sidebar

Founding Criticism. Titu Maiorescu's Rhetoric Strategies for Constructing Authority

The question of critic Titu Maiorescu's authority in the Romanian culture was differently answered by generations of critics. This paper discusses it not in order to uncover a disparity in the critic's personality or ideas, but to reveal a set of complex rhetorical strategies of building authority, aimed at a a relatively sophisticated public. These strategies are: the recourse to philosophical ideas and their essayistic presentation, embracing logical reasoning and consistency with oneself, a pragmatic attitude and an enticing polemical spirit that invites the readers into the debate. Also, describing Mihai Eminescu's personality as an embodiment of Titu Maiorescu's own aesthetic theories proved a far-reaching operation that set the agenda for literary discussions for decades.

Footnote

1 "Dar, chiar daca Maiorescu punea conditia ca, pentru a fivalidata artistic, «originalitatea nationala» sa fie «exprimata În puternica forma a frumosului», criticul permitea prin aceasta ca În interiorul poeticii sale sa se strecoare un criteriu etnic si abdica astfel partial de la principiul autonomiei esteticului pentru care militase pâna atunci" (Terian 2010: 8). Desi, cum arata Terian, teoria "romanului poporan" este Într-adevar autocontradictorie, se poate contraargumenta ca niciodata autonomismul estetic nu este compact la Maiorescu, nuantarile intervenind foarte devreme În cariera sa. Iar un campion al estetismului, un aparator al valorilor esteticului Împotriva celor ale vietii practice, Maiorescu n-a fost niciodata.

2 Vasile Mihalache sustine ca ideea universalitatii valorilor estetice impusa de Maiorescu trebuie vazuta ca parte a unei viziuni elitiste, de esenta conservatoare, care urmareste sa impuna drept universale "credintele particulare ale dominantilor", iar nu sa transceanda politicul (Mihalache 2013: 69). Mihalache aduce În sprijinul tezei sale aspecte disparate ale activitatii maioresciene, invocând luari de pozitie publice nefericit misogine. În fond, Însa, caracterul inerent discriminatoriu al valorii estetice nu-i poate fiimputat lui Maiorescu, care nu face decât sa Împrumute ideea din estetica clasica.

References

Bibliografie

Alexandrescu 1999: Sorin Alexandrescu, Privind Înapoi, modernitatea..., Bucuresti, Univers.

Barnutiu 1972: Simion Barnutiu, Estetica, text stabilit, Îngrijit si prefatat de Ion Iliescu, Bucuresti, Editura Stiintifica.

Dobrogeanu-Gherea 1983: C. Dobrogeanu-Gherea, Critice, postfata si bibliografie de Mircea Iorgulescu, Bucuresti, Minerva.

Eminescu 2000: M. Eminescu, Opere, vol. III, Publicistica, Corespondenta, Fragmentarium, editie Îngrijita de D. Vatamaniuc, Bucuresti, Univers Enciclopedic.

Goldis 2011: Alex. Goldis, Critica În transee. De la realismul socialist la autonomia esteticului, Bucuresti, Cartea Româneasca.

Maiorescu 2005: Titu Maiorescu, Opere, vol. I, Critice, editie Îngrijita de D. Vatamaniuc, Bucuresti, Univers Enciclopedic.

Manolescu 2000: Nicolae Manolescu, Contradictia lui Maiorescu, editia a treia, Bucuresti, Humanitas.

Mihalache 2013: Vasile Mihalache, Noli me tangere. Despre legitimitate si autonomie În literatura, Bucuresti, Tracus Arte.

Simion 2005: Eugen Simion, Studiu introductiv, În Titu Maiorescu, Opere, vol. I, editie Îngrijita de D. Vatamaniuc, Bucuresti, Univers Enciclopedic, 2005, p. V-LI.

Terian 2010: Andrei Terian, Observari polemice despre "Literatura româna si strainatatea", În "Euphorion", an XXI, nr. 11-12, noiembrie-decembrie, p. 8.

Vianu 1971: Tudor Vianu, Junimea, În Serban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Istoria literaturii române moderne, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, p. 139-281.