Calatori români despre Rusia: doua lumi într-o singura destinatie

Abstract

Our article explores two travel stories less discussed by the significant works of the genre: Calatorie în Rusia by Niphon Popescu and Andrei Tudor's Moscova (Reportaj despre metropola lumii noui). The decision to juxtapose these works is relevant for travel memoirs, a field where the historical context holds a major role, influencing the traveler 's interests, his attitude and manner in conveying impressions. Niphon Popescu visited Russia in 1902 while Andrei Tudor's journey took place in 1946, when the territory was already recognized as USSR. On the one hand, Niphon Popescu, a priest, notices and admires the religious edifices and artifacts of a God-centered world while, on the other hand, Andrei Tudor writes a propagandistic text on a new utopian world populated by the new human prototype - the omnipotent "Soviet man".

Headnote

Key-words: Russia, travel memoirs, propaganda

În memorialistica româneasca, printre însemnarile de calatorie care vorbesc despre Rusia se afla si doua lucrari pe care le avem în vedere în acest articol. Este vorba despre Calatorie în Rusia a lui Nifon Popescu si Moscova (Reportaj despre metropola lumii noui) a lui Andrei Tudor, carora istoricii si criticii literari le-au acordat mai putina atentie, din cauza ca ele nu se individualizeaza prin calitati literare si nu aduc o nota speciala în acest peisaj. Însa alaturarea lor poate sa devina relevanta pentru importanta pe care o capata contextul istoric în discutarea literaturii de calatorie, aspect ce influenteaza puternic interesele calatorului, atitudinea lui si maniera de prezentare a impresiilor. Nifon Popescu, staretul manastirii Sinaia, calatoreste în Rusia în toamna anului 1902 si scrie reportajul în anul urmator. Andrei Tudor (pe numele sau adevarat Isac Rosenzweig, poet, critic dramatic si traducator) viziteaza Moscova în anul 1946. Între cele doua calatorii trecusera doar patru decenii, dar în acest interval se petrecusera schimbari esentiale: Rusia tarista vizitata de staret se transformase în Rusia sovietica.

Nifon Popescu nu era la prima calatorie. Înca de la început, el tine sa spuna ca a fost în Franta, Italia, Grecia, Palestina, Arabia, Egipt "si în alte parti". Este, asadar, un calator cu experienta, interesat sa vada cât mai multe locuri, nu doar "locurile sfinte", asa cum ne-am astepta, poate, de la un cleric. Fireste ca, peste tot pe unde merge, interesul lui se îndreapta cu precadere spre aspectele religioase (monumente, biserici, slujbe religioase), care îi lasa impresii asemanatoare cu cele pe care le descriu alti calatori români. Rusia este pomenita, în însemnarile de calatorie, înca din secolul al XVII-lea, de catre Nicolae Milescu Spatarul, dar si de mitropolitul Dosoftei. În secolul urmator, aceasta tara "pravoslavnica" atrage si alti clerici de la care se vor pastra însemnari de calatorie: arhimandritul Vartolomei Mazareanu, egumenul manastirii Solca (1771), preotul banatean Mihail Popovici (1771), Venedict Teodorovici, egumenul manastirii Moldovita (1769), iar mai târziu, în 1850, ieromonahul Chiriac de la Manastirea Secu face o "calatorie desfatata", prilej cu care vede multe "lucruri minunate". Fastul bisericilor ortodoxe, bogatia icoanelor îmbracate în aur si argint "curat" si în pietre scumpe îi fascineaza pe toti acestia, fapt reflectat deseori în formulari naive.

Relatarea staretului Nifon Popescu urmeaza îndeaproape traseul calatoriei sale, în care este însotit de preotul ieromonah Theognost Voinescu, slujitor la biserica domneasca din Busteni. Însotitorul are o calitate esentiala pentru aceasta împrejurare: stie limba rusa. Ei pleaca la Bucuresti pe 25 octombrie 1902, apoi merg la Iasi, iar de aici la Chisinau. Viziteaza Manastirea Noul Neamt, Odesa, Kievul cu Lavra Pecerska, Moscova, apoi Petersburgul, Varsovia si Cernauti. În total, calatoria lor dureaza 30 de zile.

Reportajul lui Andrei Tudor, publicat în 1948 drept omagiu cu prilejul sarbatoririi celor 800 de ani de la întemeierea Moscovei, raspunde unei realitati politice, legându-se pe de o parte de o Românie care din 1945 avea un guvern prosovietic condus de Petru Groza, iar pe de alta parte de Uniunea Sovietica, aflata în plina epoca stalinista. Autorul, pe vremea aceea redactor al ziarului "România libera", face parte din delegatia culturala trimisa în Uniunea Sovietica în perioada 2 - 19 noiembrie 1946. În acest grup se afla, printre altii, scriitorii G. Calinescu si Cezar Petrescu care îsi vor face datoria, la rândul lor, scriindu -si relatarile de calatorie: G. Calinescu publica, în 1949, reportajul Kiev, Moscova, Leningrad, iar Cezar Petrescu publica lucrarea Însemnari de calator. Reflectii de scriitor, în 1958.

Daca Nifon Popescu a lasat o veritabila relatare de calatorie, completata cu statistici demografice, Andrei Tudor nu face decât sa redacteze un text, organizând niste informatii dupa criterii tematice: "aspectele strazii", "vitrine si magazine", "metrou-ul, peisajul subpamântean al Moscovei", "Moscova si istoria", "Moscova si Revolutia", "Moscova si Razboiul pentru Apararea Patriei", "Moscova si Cartea", "Moscova si Plastica", "Moscova si Spectacolul", "Moscova în devenire". Aceste pagini, spre deosebire de însemnarile lui Nifon Popescu, nu cuprind impresiile autentice ale calatorului, ele sunt fabricate si dau impresia de artificial, de vreme ce raspund unei comenzi de circumstanta. În corul prezentarilor "de un entuziasm nebun, grosolan contrafacute ale scriitorilor români de dupa 1945, sau ale scriitorilor francezi obedienti Moscovei, oferind un tablou statistic al bunastarii si civilizatiei în URSS" (Mitchievici 2011: 52), relatarea lui Andrei Tudor se individualizeaza tocmai prin absenta entuziasmului. Textul respecta "reteta" reportajului care glorifica realizarile socialismului, însa lipseste acest important ingredient. În epoca în care se face exces de zel (G. Calinescu si Zaharia Stancu sunt doua exemple în acest sens), el nu depaseste nivelul formularilor stereotipe, fie dintr-o cenzura interioara, fie, mai degraba, din lipsa de talent si de imaginatie.

Este doar meritul sovieticilor, spune autorul, de a fi transformat "capitala pensionara" (mult superioara prin traditia politico-istorica, culturala si artistica, "orasului parvenit" Petersburg) în metropola, într-un "simbol al progresului umanitatii, un far luminos spre care sunt atintite privirile tuturor popoarelor doritoare de pace si libertate" (Tudor 1948: 13). Utilizând o serie de formulari devenite clisee în reportajele vremii, Andrei Tudor realizeaza tabloul unei "lumi noi" cu valente utopice si portretul "omului nou" - "omul sovietic", rod al unei "viziuni inedite a lumii" si al unei "ideologii noi ce construise ceva întru nimic comparabil cu ceea ce era cunoscut pâna atunci" (Tudor 1948: 11).

"Omul sovietic" este mai ales proletarul, membru al clasei privilegiate în socialism. Si cum un portret începe de obicei cu prezentarea aspectului fizic, Andrei Tudor îsi îndreapta atentia spre aspectul oamenilor de pe strazile Moscovei. La Bucuresti, remarca el, oamenii se îmbraca elegant pe strada, reminiscenta a elegantei din perioada interbelica. Cu totul altfel stau lucrurile la Moscova:

În general nu întâlnesti pe strada eleganta vestimentara, caracteristica numai Bucurestilor sau altor câteva orase din sud -estul european.

Cauza se afla desigur si în faptul ca productia trebuie sa satisfaca mai întâi necesitatile imediate vestimentare ale tuturor, ca sa poata trece la productia diferentiata si mai subtila a luxului. [...]. A doua cauza este fara îndoiala si aceea ca oamenii întâlniti pe strada constituie lumea muncitoare si e firesc ca haina de lucru sa nu fie nici cea mai buna, nici cea mai aratoasa (Tudor 1948: 26).

Autorul reportajului vrea sa ne faca sa întelegem din fragmentul de mai sus ca, în conditii de intensa construire a socialismului, oamenii nu sunt interesati de aceste aspecte "frivole". Pe lânga intentia autorului, întelegem ca aspectul oamenilor este deprimant si cenusiu, asa cum este toata existenta lor, marcata de lipsuri de toate felurile. Aceasta chestiune deschide seria de aspecte ale realitatii moscovite care cad sub lentila deformanta a propagandei.

E dr ept, oamenii de pe strazile Moscovei nu arata prea bine, dar sunt bucurosi, mai ales în zilele de sarbatoare ale socialismului, deloc putine (7 Noiembrie, 1 Mai, 9 Mai - Ziua Victoriei, Ziua Tankistilor, Ziua Artileriei, Ziua Armatei Rosii, Ziua Aviatiei etc.), când "piata este o mare de oameni, atenta, vesela si entuziasta". Dincolo de aspectul feeric al decorului prilejuit de aceste evenimente, se strecoara un detaliu care devine foarte relevant pentru efortul general de camuflare a realitatii, la nivelul întregii societati:

Decorul îl formeaza ansamblul de imobile din piete si din strazile principale: edificiile înalte ale institutiilor guvernamentale, cladirile elegante ale marilor teatre, marile hoteluri, marile magazine, cladirile impunatoare ale facultatilor si muzeelor si, fara îndoiala, Kremlinul fac obiectul celor mai variate decoratii si iluminatii festive. Cladirile sunt drapate somptuos în rosu, decorate cu portrete si steaguri, cu ghirlande de motive decorative; imobilele mai putin aratoase sunt mascate de imense panouri de matase rosie (s.n.), pe care sunt înscrise în litere de aur semnificatiile festivitatii si alaturi portretele de mari dimensiuni, vizibile de la distanta, ale lui Lenin, Stalin si ale altor personalitati. În acest chip, ochiul se afla într-o continua desfatare si nu se opreste pe nici un aspect nearmonizat ansamblului (Tudor 1948: 30).

Urmatoarea întrebare, fireasca, este cum traieste "omul sovietic", daca nu cumva duce lipsa de ceva. Raspunsul vine prompt: nu duce lipsa de absolut nimic. Andrei Tudor vorbeste despre "belsugul din marile magazine", despre "vitrinele luxoase, luminate din belsug, minunat decorate", despre "preturile fixe" si "calitatea garantata" si chiar despre "întrecerea între diferite magazine de a oferi lucrurile cele mai bune". Exagerarile sunt grotesti, falsificarea este cât se poate de vizibila, iar enumerari de felul urmator frizeaza ridicolul:

Gasesti aici orice articol din domeniul variat al comestibilului: ciocolata, bomboane, torturi, banane, curmale, smochine, pepeni galbeni, tot soiul de mezeluri; variate specii de pescarie afumata sau sarata; conserve de peste si de crustacee; cacao, cafea, lapte condensat, biscuiti, toate varietatile de icre negre si de Manciuria, în sfârsit tot ce doresti (Tudor 1948: 43).

Andrei Tudor nu poate trece sub tacere un fapt atât de evident cum este rationalizarea pâinii, dar încearca sa atenueze cât mai mult impresia nefavorabila, spunând ca pâinea obisnuita, e adevarat, este cea neagra, dar de buna calitate, iar cinci sute de grame reprezinta "o ratie îndestulatoare". Frânturile de adevar sunt spuse în treacat si sunt imediat acoperite de minciuna, pentru a nu atrage atentia asupra lor. Despre clientii restaurantelor moscovite (unde se observa "eleganta si serviciul fara repros", iar "toata lumea danseaza") aflam mai întâi un detaliu credibil, alaturi de care se strecoara imediat minciuna necesara pentru conturarea unei imagini a bunastarii generale: "alaturi de functionari superiori, de ofiteri si de toti aceia care ocupa locuri importante în sistemul de productie sovietic, observi simpli soldati sau lucratori, care îsi pot permite aceleasi agremente" (Tudor 1948: 41).

Din tabloul acestei lumi exceptionale nu putea lipsi metroul moscovit, despre care s-au simtit datori sa vorbeasca toti autorii de reportaje consacrate Uniunii Sovietice. G. Calinescu, Cezar Petrescu, iar mai târziu Geo Bogza vor lauda în mod convingator metroul cu statiile lui realizate ca niste adevarate opere de arta. În mod surprinzator, Andrei Tudor se rezuma la o descriere contabila: 3 linii însumând 40 de km, a fost o lucrare foarte dificila, care a început cu 3038 de lucratori, însa dupa doi ani erau 70.000 de lucratori si 5000 de ingineri. Este superior celui din Paris prin lungime, dar si pentru ca, fiind mai nou, este mai modern. Mai adauga faptul ca acesta este realizarea regimului sovietic, începând cu 1932 (proiecte au existat înca din 1902, se grabeste sa spuna autorul, dar au fost respinse, considerate irealizabile). Lipseste si aici entuziasmul, lipsesc si imaginile plastice, astfel încât reportajul capata un aspect atipic.

Tot de o prezentare anosta si lipsita de entuziasm are parte si viata culturala moscovita, desi numeroasele pagini consacrate acestei chestiuni ar putea sa reflecte un interes real din partea lui Andrei Tudor, având în vedere ca el a scris cronica muzicala, teatrala si cinematografica, fiind autorul unei importante monografii despre George Enescu. Judecând dupa aceste pagini, pare ca el privilegiaza elementul cultural. Cu toate acestea, nu se ridica deasupra nivelului de enumerare a câtorva elemente ale culturii ruse, pornind de la literatura rusa veche si ajungând la literatura, de neocolit, a secolului al XIX-lea. Alaturi de Puskin, Lermontov, Gogol, Dostoievski, Tolstoi, Cehov, dintre scriitorii secolului al XX-lea sunt mentionati doar cei agreati de regimul sovietic: Maiakovski, Leonov, Fadeev, Tvardovski. Mai sunt pomenite câteva case memoriale, Universitatea Lomonosov, biblioteca Lenin, tipografiile - tirajele mari ale cartilor stau marturie pentru "opera de larga popularizare a culturii, înfaptuita în anii regimului sovietic" (Tudor 1948: 104), muzee de arta (Galeria Tretiakov si Muzeul de arte frumoase "Puskin"), care contribuie la opera de educare plastica a maselor. O atentie deosebita acorda autorul vietii teatrale sovietice. Printre spectatorii teatrelor (mai vechi sau mai noi), majoritatea sunt soldati, lucratori, mici functionari, spectacolul fiind "agrement, dar si factor eficient în educarea artistica a maselor" (Tudor 1948: 138). Produsele artistice sunt valoroase numai în masura în care pastreaza contactul cu realitatea, îl conecteaza pe cetatean la realitatea sovietica socialista. Scopul lor nu este distractia, spune autorul, ci educarea. Totul este pus în slujba construirii "omului nou".

Din cele discutate pâna acum se vede ca, desi cei doi autori au aceeasi destinatie a calatoriei, lumea reprezentata de fiecare în parte nu este deloc una si aceeasi. Si nu doar din cauza unei firesti perceptii subiective si fragmentare. Andrei Tudor a gasit, cu adevarat, o alta lume în locul celei vizitate de Nifon Popescu, iar la acest lucru se adauga si faptul ca imaginea pe care o furnizeaza autorul reportajului despre Moscova este una voit deformata. Este vorba despre doua tipuri de calatorie. Nifon Popescu se afla în pelerinaj în Rusia si retine o imagine stralucitoare a acestei tari, care se va pierde pentru totdeauna dupa 1917, Rusia dupa care vor suspina scriitorii rusi ajunsi în exil dupa revolutia bolsevica. Admiratia staretului român se îndreapta spre tot ceea ce tine de viata religioasa a rusilor - biserici, manastiri, clopote, icoane, aspecte ale serviciului religios - si ramâne impresionat de evlavia lor. Un semn de evlavie este si bogatia ca de poveste care înconjoara icoanele din biserici: "Chipul Maicii Domnului are mai ales împrejurul capului o coroana de aur cizelata, împodobita cu diamante mari, rubine si margaritare de o scumpete nemarginita" (Popescu 1903: 38). De altfel, descriind Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova, el se recunoaste impresionat si marturiseste ca a plâns de admiratie, ca si atunci când a vazut în 1894 Domul din Milano:

Marturisesc sincer, desi cu sfiala, cum ca posed o fire foarte impresionabila fata de tot ce este maret. [...] impresiunea înca mi-a fost atâta de adânca, încât retragându-ma într-un colt mai putin luminos si razimându-mi fruntea de o coloana de malachita, am plâns cu lacrimi (Nifon 1903: 42).

Tot o imagine stralucitoare intentioneaza sa contureze si Andrei Tudor, oprindu-se la aspectele economice si culturale, însa Rusia lui este în realitate o lume a suferintei generale, a lipsurilor de tot felul, a opresiunii si a terorii, ascunse cu succes de ochii calatorilor straini. Asemenea delegatii, precum cea din care face parte Andrei Tudor, reprezinta un alt gen de calatorie - una revelatoare, "calatoriahagialâc", asa cum o numeste Angelo Mitchievici, având o esentiala componenta initiatica. Aceste delegatii erau contributii la "cunoasterea" Uniunii Sovietice, dar aveau si o "functie confirmativ-initiatica de probare a fidelitatilor" (Mitchievici 2011: 216).

Obiectele din sfera religioasa, asupra carora se oprise atentia si admiratia lui Nifon Popescu, cel care le vazuse cu ochiul credinciosului, ca pe obiecte care fac parte din viata rusilor si apartin, în acelasi timp, întregii ortodoxii, nu pot fi complet ignorate, si Andrei Tudor nici nu o face, însa nu-si exprima nici o atitudine, doar le enumera ca pe niste monumente, vestigii ale trecutului. Mai multa emotie strabate descrierea Muzeului Lenin si a Muzeului Revolutiei, bogata în detalii din cele cinci sali consacrate perioadei staliniste, precum si descrierea Muzeului Razboiului pentru Apararea Patriei. Îl impresioneaza mai mult "spiritualitatea patriotica" (Tudor 1948: 88), suferinta si eroismul celor care au luptat împotriva nemtilor decât spiritualitatea ortodoxa. Atitudinea evlavioasa, "cuviincioasa" a rusilor, pe care o admirase Nifon Popescu în biserici, se pastreaza si în vremea lui Andrei Tudor, sub forma tacerii "cuviincioase" din muzee:

Preste tot am putut vedea în libertate evlavia credinciosilor, atentiunea ce dau slujbei bisericesti, cum si linistea ce domneste printre crestini în tot timpul Sfintei Liturghii.

Nici o voce, nici o soapta si nici o miscare necuviincioasa locului si momentului nu turbura pacea care domneste în fata Sfântului Altar (Popescu 1903: 9)

Desi salile erau foarte populate, pretutindeni domnea o tacere cuviincioasa, în care se simtea reculegerea în fata înaltelor momente ale istoriei. Doar ghidul, indicând cu bagheta obiectele expuse, dadea explicatiile necesare pentru fiecare fotografie, manuscris, document sau obiect expus (Tudor 1948: 21).

Într-un timp foarte scurt, s-a produs o inversare a valorilor, o înlocuire a lui Dumnezeu cu omul ca obiect al veneratiei. Atitudinea evlavioasa a ramas, dar a fost îndreptata spre cu totul altceva. Andrei Tudor vorbeste tot despre o forma de religiozitate, al carei obiect nu mai este Dumnezeu, ci una construita pentru "omul sovietic", eliberat de "superstitii". Muzeul devine biserica, ghidul ia locul preotului si oficiaza ceremonia. "O mama îsi ridica în brate copilasul" nu pentru a saruta o icoana, ci "ca sa vada macheta reprezentând odaia în care lucra Lenin în timpul revolutiei" (Tudor 1948: 21). Evlavia poporului se îndreapta în aceste "vremuri noi" spre "omul-erou", întruchipat de Lenin. Într-o tulburatoare similitudine, "oamenii sovietici" întâlniti de Andrei Tudor "asteapta în liniste" la mausoleul conducatorului mort de aproape un sfert de veac deja, asa cum rusii pe care îi vazuse Nifon Popescu asistau în liniste, rabdatori, la slujba religioasa. O alaturare a finalului celor doua scrieri discutate aici este graitoare tot pentru aceasta idee. Unul îndreapta sensul calatoriei în directie religioasa, iar celalalt în directie opusa, nu doar laica, ci profund antireligioasa:

Calatoria aceasta de 30 de zile mi-a lasat cele mai placute suveniruri. Peste tot locul ne-a mers numai bine; nici o nemultamire si nici o întâmplare neplacuta nu s-a pus în calea noastra. Asa merge omului tot -de-una când cheama pe Dumnezeu (s.n.) în ajutor! (Popescu 1903: 76).

Dincolo de cifre, realitatea este mai vie, mai frumoasa, mai convingatoare pe vastul santier, pe care se edifica statul socialist. În uzina, pe strada, în metrou sau la teatru, întâlnesti omul (s.n.) care a înfaptuit toate acestea (Tudor 1948: 165).

Reportajul lui Andrei Tudor este relevant, ca toate celelalte produse propagandistice, pentru o viziune pe care Eugen Negrici o numeste "religie fara Dumnezeu":

Visul propagandei a fost acela de a crea un om nou, aparator fanatic al idealului comunist. Pentru ca a avut asemenea intentii, propaganda nu putea sa nu calce pe urmele unei credinte, sa nu schiteze un ritual, sa nu recurga la practi ci de stimulare a intensitatii crezului si sa nu întretina, dupa o vreme, un cult al întemeietorilor (proroci, apostoli), al institutiei ocrotitoare (templul, biserica), al eroilor (sfinti si martiri) etc. modelul crestin era la îndemâna, dar numai în aparenta vesmântului sau (Negrici 2003: 23).

Propovaduirea unei religii pe dos este facuta de un reportaj pe dos, unul care falsifica realitatea în loc sa ofere informatii reale si sa respecte adevarul. Nifon Popescu exprimase clar esenta genului de text pe care îl scria: "cele ce spun este curatul adevar" (Popescu 1903: 9). În cazul lui, infidelitatea este, eventual, una involuntara. În schimb, infidelitatea relatarii lui Andrei Tudor este intentionata, astfel încât reportajul lui sa devina un mijloc de îndoctrinare ideologica. Orice relatare de calatorie aduce cu sine o viziune asupra lumii. Dintre cele discutate aici, una e onesta, nepervertita, iar cealalta este mincinoasa, deformanta. În centrul lumii reprezentate de Nifon Popescu - Rusia tarista - se afla Dumnezeu, el este elementul în jurul caruia se organizeaza lumea. În schimb, "noua ideologie" care organizeaza Rusia sovietica nu îl recunoaste pe Dumnezeu si transfera "omului nou" calitatea de a fi atotputernic.

Sidebar

Romanian Travelers about Russia: Two Worlds in One Destination

Our article explores two travel stories less discussed by the significant works of the genre: Calatorie în Rusia by Niphon Popescu and Andrei Tudor's Moscova (Reportaj despre metropola lumii noui). The decision to juxtapose these works is relevant for travel memoirs, a field where the historical context holds a major role, influencing the traveler 's interests, his attitude and manner in conveying impressions. Niphon Popescu visited Russia in 1902 while Andrei Tudor's journey took place in 1946, when the territory was already recognized as USSR. On the one hand, Niphon Popescu, a priest, notices and admires the religious edifices and artifacts of a God-centered world while, on the other hand, Andrei Tudor writes a propagandistic text on a new utopian world populated by the new human prototype - the omnipotent "Soviet man".

References

Bibliografie

Cernat 2005: Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Explorari în comunismul românesc, vol. II, Iasi, Editura Polirom.

Faifer 2006: Florin Faifer, Semnele lui Hermes. Memorialistica de calatorie (pâna la 1900) între real si imaginar, editia a 2-a, prefata de Nicolae Mecu, Iasi Editura Timpul

Ivanov 2004: Leonte Ivanov, Imaginea rusului si a Rusiei în literatura româna. 1840-1948, Chisinau, Editura Cartier,.

Mitchievici 2011: Angelo Mitchievici, Umbrele paradisului. Scriitori români si francezi în Uniunea Sovietica, prefata de Vladimir Tismaneanu, Bucuresti, Editura Humanitas.

Negrici 2003: Eugen Negrici, Literatura româna sub comunism. Proza, Bucuresti, Editura Fundatiei Pro.

Popescu 1903: Nifon Popescu, Calatorie în Rusia, Tipografia Cartilor Bisericesti, Bucuresti.

Selejan 2007: Ana Selejan, Literatura în totalitarism, vol. I. Întemeietori si capodopere, 1949-1951, editia a 2-a, Bucuresti, Editura Cartea Româneasca.

Stefanescu 2005: Alex. Stefanescu, Istoria literaturii române contemporane 1941-2000, Bucuresti, Editura Masina de Scris.

Tudor 1948: Andrei Tudor, Moscova (Reportaj despre metropola lumii noui), Bucuresti, Casa Scoalelor.