Celalalt Eminescu

Abstract

Known by his readers especially through his poetical work, for seven years, Eminescu had an intensive journalistic activity, signing in publications as "Familia" ('The Family'), "Federatiunea" ('The Federation') "Curierul de Iasi" ('The Iasi Courier'), "Timpul" ('The Time'), "România libera" ('Free Romania') and "Fântâna Blanduziei" ('Blanduzia's Fountain'). We suggest in our communication an outline of the journalist Eminescu's portrait as it appears in the notes made by the ones who knew him directly, on one hand, and on the other hand, as it is revealed by the articles that the poet published in the media of that time. Considered as a Cinderella of Eminescu's creation, the journalistic work keeps on remaining a domain tangentially approached or, most frequently, neglected by Eminescu's exegetes, considering that its' publishing would have put a shadow upon the poet's image. Insufficiently known by the public and partially studied by the exegetes, Eminescu's journalistic writing reflects the image of a man strongly attached to the events of the nineteenth century, of a deep connoisseur regarding the issues that troubled the Romanian society in a world in which just a few things were as supposed to be. Even if some of the articles can disappoint through their acid tone and the pathos that overpass the lines of an objective speech, Eminescu's journalistic work overwhelms by the vast thematic approached, by the variety of expression means and by the encyclopaedic perspectives that it reveals. Everything draws the journalist's attention, from the internal to the external political events, from demographical studies to economical analysis, from the historical facts to civilisation and culture aspects, from mathematical problems to philosophical interrogations. Journalist's virulent verb, his political spirit, his accuracy and erudition place Eminescu among the representative voices for the Romanian journalistic creation from the second half of the nineteenth century.

Headnote

Key-words: Eminescu, journalistic work, memorialistics

1. "Miracolul este al întregului..."

Cunoscut cititorilor îndeosebi prin creatia poetica, Eminescu a desfasurat si o intensa activitate publicistica, impunându-se în presa celei de-a doua jumatati a veacului al XIX-lea printr-un discurs ferm, lipsit de constrângerile adeziunii la una sau alta dintre gruparile politice ale vremii. Volumele IX-XIII din editia Perpessicius reflecta amploarea si profunzimile scrisului sau jurnalistic, oferind premisele configurarii unui nou Eminescu, prin prisma atitudinilor si convingerilor exprimate de gazetar în paginile de ziar.

Pornind de la premisa ca "întregul e mai adevarat decât partea si miracolul este al întregului" (Noica 2003: 79), consideram ca abordarea operei lui Eminescu ca un tot unitar ofera sansa descoperirii adevaratei masuri a scrisului eminescian, dincolo de rigiditatea si procustianismul unor instrumente sau grile de lectura. Poezia, proza, publicistica, fiecare în parte releva imagini ale lui Eminescu, dar geniul eminescian este oferit doar de întregul creatiei. În aceasta perspectiva, ignorarea uneia dintre aceste dimensiuni nu poate decât sa afecteze receptarea in integrum a personalitatii creatoare eminesciene. Pe aceasta linie de interpretare, vorbind despre cele doua "vocatii paralele" ale lui Eminescu, creatia literara si publicistica, Serban Cioculescu atrage atentia ca:

A nesocoti, dintr-un dispret principial, aceasta productie majora a spiritului românesc care este activitatea sa ziaristica înseamna a trece cu vederea unul din modurile prin care ni se releva geniul eminescian (apud Oprea 1983: 15).

Daca scrisul artistic s-a bucurat înca de la început de aprecierile mentorului junimist Titu Maiorescu, care, în articolul Directia noua în poezia si proza româna (1872), vorbea despre Eminescu ca despre un spirit modern, "poet în toata puterea cuvântului", nu de acelasi lucru a beneficiat publicistica sa, ramasa într-un con de umbra, generat, în parte, si de editarea relativ târzie a articolelor. Atunci când a intrat în atentia interpretilor, scrisul jurnalistic eminescian a facut mai curând obiectul unor interpretari ideologizante, bazate pe excerptarea tendentioasa a unor fragmente din corpul articolelor.

Perceputa de unii exegeti ca un domeniu care prejudiciaza imaginea poetului1, jurnalistica ramâne, alaturi de creatia poetica, un spatiu de manifestare a creativitatii eminesciene. În ciuda diferentelor de substanta a domeniilor de cunoastere si comunicare carora le corespund, opera artistica si publicistica prezinta evidente zone de convergenta, unitatea de profunzime a celor doua domenii tinând de structura personalitatii creatoare a autorului:

Este în el o dubla natura de gânditor, cu o fata care-l trimitea nestapânit la problemele ultime, unde nu încape loc decât pentru elegia marii poezii, si o fata întoarsa spre lumea reala care-i trezea interesul pentru concret, pentru limba si limbi, pentru dramaticele realitati economice ale vietii oamenilor, pâna si pentru statistica (Noica 1975 : 164).

Propunem în rândurile ce urmeaza o schita de portret a jurnalistului Eminescu, prin apelul la doua categorii de surse: pe de o parte, memorialistica vremii, iar pe de alta parte articolele publicate de poet în presa vremii. Daca însemnarile celor care lau cunoscut în mod direct vor trasa liniile de contur ale portretului, apelul la textul articolelor va permite verificarea validitatii unora sau altora dintre descrieri, adaugând tabloului luminile si umbrele menite sa definitiveze profilul spiritual al gazetarului.

2. Activitatea publicistica eminesciana

O perspectiva diacronica asupra publicisticii eminesciene, asa cum o releva si volumele editiei Perpessicius, permite identificarea a patru etape în activitatea de ziarist a lui Eminescu, fiecare în parte distingându-se prin dominante la nivel tematic si prin nuante în planul expresiei: (1) Perioada primelor articole, publicate în timpul studentiei la Viena; (2) Colaborarea la "Curierul de Iasi"; (3) Activitatea de la "Timpul" si (4) Ultimele articole, publicate în "România libera" si "Fântâna Blanduziei".

3. Primele articole

Debuturile carierei jurnalistice eminesciene se situeaza în perioada studiilor universitare vieneze si sunt strâns legate de viata culturala si politica a studentilor români aflati la studii în strainatate. Poetul îsi face intrarea pe tarâmul gazetariei cu articolul O scriere critica, publicat în 7/19 ianuarie 1870, în "Albina" condusa de Vincentiu Babes, publicatie care sprijinea lupta românilor aflati sub stapânire austroungara. Articolul constituia raspunsul pe care Eminescu îl da în numele studentilor români din Viena, la atacurile lui D. Petrino împotriva institutiilor culturale din Bucovina si a influentei exercitate de Aron Pumnul.

Dupa debutul în "Albina", urmeaza colaborarea de câtiva ani la "Familia" lui Iosif Vulcan, colaborare initiata cu Repertoriul nostru teatral, tiparit ca editorial în numarul din 18/30 ianuarie 1870 al revistei. Textul face parte dintr-o campanie mai ampla de sprijinire a înfiintarii teatrului national, Eminescu subliniind necesitatea elaborarii unui repertoriu dramatic national si a înfiintarii unei publicatii care sa ofere tinerilor scriitori posibilitatea de a-si face cunoscute creatiile literare. "Cele trei articole, cu care îsi face Eminescu intrarea în publicistica, O scriere critica, Repertoriul nostru teatral si Strângerea literaturii noastre populare, ultimul ramas în manuscris, sunt elaborate concomitent si impresioneaza prin adaptarea discursului critic la materia tratata" (Vatamaniuc 1985: 40).

Seria articolelor de factura politica, care l-au consacrat pe Eminescu în presa româneasca a vremii, este inaugurata de articolul Sa facem un congres, publicat în "Federatiunea" din 5/17 aprilie 1870. Textul are valoarea unui adevarat manifest, configurând programul întregii activitati jurnalistice a poetului: "Sa facem un congres este mai mult decât un articol de ziar - si chiar mai mult decât un editorial. Gazetarul pledeaza pentru solidarizarea românilor aflati sub stapânirea Imperiului Austro-Ungar cu celelalte popoare din imperiu, în lupta pentru câstigarea independentei nationale. Organ de presa al românilor din imperiu, "Federatiunea" primeste în paginile sale alte doua articole eminesciene: În unire e taria si Echilibrul, ambele continuând campania împotriva dualismului si pledând pentru federalizarea statelor aflate sub stapânire austro-ungara.

4. Redactor la "Curierul de Iasi"

În toamna anului 1874, la recomandarea lui Titu Maiorescu, Eminescu este numit bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iasi, ramânând în aceasta functie pâna în iunie 1875, când este învestit revizor scolar, cu sprijinul mentorului junimist, ministru al Cultelor si Instructiunii Publice în acea vreme. Odata cu trecerea în opozitie a conservatorilor, poetul îsi pierde functia de revizor scolar si intra în redactia "Curierului de Iasi", în iunie 1876. Revista oficiala a Curtii de Apel din Iasi, având ca subtitlu "Foaia publicatiunilor oficiale din resortul Curtii Apelative din Iasi", "Curierul de Iasi" avea, la intrarea lui Eminescu în redactie, un format de patru pagini si trei aparitii saptamânale.

Activitatea desfasurata la "Curierul de Iasi" echivaleaza cu descoperirea unei vocatii si cu dobândirea statutului de gazetar profesionist de catre Eminescu. În schimbul unei remuneratii modice, poetul coordoneaza partea oficiala a publicatiei si alcatuieste pagina politico-literara, realizând cronica politica, economica si teatrala. Din cele patru pagini ale "Curierului", doar una este dedicata informatiilor neoficiale, fapt ce restrânge considerabil spatiul destinat publicarii articolelor de atitudine. Aici îsi exerseaza Eminescu scrisul jurnalistic, realizând cronica politicii interne si externe, redactând articole culturale, cronici dramatice si artistice. Numit cu dispret de catre poet "foia vitelor de pripas" (M.E., I,2), "Curierul de Iasi" nu -i ofera satisfactii materiale si nici spirituale. Cu toate acestea, jurnalistul îsi ia în serios sarcinile, acordând o atentie deosebita alcatuirii materialelor care umplu paginile publicatiei. Articolele redactate în aceasta perioada, tratând problemele economice, sociale si politice ale tarii, constituie un preambul pentru amplele materiale publicate mai târziu în paginile "Timpului". Textele au la baza o documentare temeinica si surprind prin varietatea subiectelor abordate si prin bogatia datelor care sprijina demersul argumentativ al gazetarului.

5. Marea tribuna: "Timpul"

Cea de-a treia etapa a publicisticii eminesciene circumscrie activitatea desfasurata în perioada octombrie 1877 - iunie 1883, când este redactor, redactor sef si responsabil cu partea politica la ziarul "Timpul". Aceasta constituie cea mai efervescenta perioada din cariera de jurnalist a lui Eminescu, activitatea redactionala ocupându-i aproape tot timpul.

Înfiintat în 1876, "Timpul" era publicatia Partidului Conservator, aflat atunci la putere, sub conducerea lui Lascar Catargiu. În martie 1876, guvernul conservator condus de Lascar Catargiu se retrage de la putere, locul sau fii nd luat de guvernul liberal (din iunie 1876 pâna în martie 1888). Astfel, conservatorii ajung în opozitie, iar "Timpul" devine tribuna de la care sunt amendate actiunile guvernului liberal, fiind sustinut financiar prin cotizatiile membrilor de partid. În ianuarie 1877, redactia ziarului este preluata de Titu Maiorescu, iar Ioan Slavici devine responsabil cu partea literara si cu pagina de politica externa. În aprilie, mentorul junimist se retrage de la conducerea gazetei, care ramâne în sarcina lui Slavici, Gr. H. Grandea si G.I. Pompilian. Jurnalul trece prin momente dificile din punct de vedere financiar. Vazându-se fara resurse umane pentru a continua activitatea la "Timpul", Slavici îl cheama pe Eminescu de la Iasi, unde redacta "Curierul de Iasi". La începutul lui octombrie 1877, o telegrama trimisa de Maiorescu îi comunica poetului oferta de a intra în redactia publicatiei conservatoare din capitala: "Ti se propune colaborarea la Timpul - scrie Maiorescu - împreuna cu Zizin Cantacuzin si Slavici, si cu 250 franci pe luna. Rosetti si eu te rugam sa primesti si sa pleci imediat la Bucuresti" ( apud Vatamaniuc 1996: 13). Astfel, în octombrie 1877, la insistentele lui Slavici si ale lui Maiorescu, Eminescu paraseste Iasul, unde redacta "Curierul de Iasi", "îsi urca în tren hârtoagele si moliile si pornea la Bucuresti, unde-l asteptau mizeria, boala si, mai la o parte, moartea" (Calinescu 1986: 268).

Intrarea poetului în redactia publicatiei bucurestene constituie un moment decisiv pentru cariera sa jurnalistica. Aici desfasoara vreme de sase ani cea mai intensa activitate publicistica, fiind chiar redactorul sef la ziarului, din februarie 1880 pâna la sfârsitul anului 1881. Activitatea editoriala de la "Timpul" se distinge prin amplificarea discursului critic si accentuarea vervei polemice, prin libertatea de gândire si de exprimare a jurnalistului care refuza sa-si alinieze scrisul la ideologia conservatoare si la interesele de partid, urmarind redarea cu obstinenta a adevarului, chiar si atunci când acesta intra în contradictie cu ideile si optiunile politice ale celor care sustineau financiar gazeta.

6. Articolele din "România libera" si "Fântâna Blanduziei"

Dupa o întrerupere de mai bine de cinci ani, Eminescu revine în spatiul gazetariei în noiembrie 1888, prin colaborarea la "România libera", publicatie a carei conducere fusese preluata la începutul anului de junimisti. Jurnalistul publica în paginile "României libere" articolele Iconarii d-lui Beldiman si Iar iconarii, replici la articolul Iconarii, publicat de Al. Beldiman în "Vointa nationala" din 11/23 noiembrie 1888, prin care autorul denunta raspândirea portretelor tarului si ale familiei acestuia drept elemente de propaganda panslavista. Eminescu respinge afirmatiile lui Al. Beldiman, considerându-le "o exageratie si o gogorita", si deplaseaza discutia de pe terenul politic pe cel al artei, evidentiind caracteristicile artei bizantine si ale celei occidentale. Eminescu ar fi promis redactiei "România libera" câte un articol pe saptamâna si chiar alcatuirea editorialelor publicatiei. În lipsa unor probe consistente însa, paternitatea textelor nu a putut fi stabilita cu exactitate, fapt care a generat excluderea lor din editia completa a operelor eminesciene.

Spre sfârsitul anului 1888, poetul începe colaborarea la "Fântâna Blanduziei", publicatie politica si literara editata de un grup de transilvaneni. Pentru promovarea noii gazete, redactorii solicita lui Eminescu sa colaboreze cu articole menite sa confere autoritate revistei: "Îi ceruram un singur articol - marturiseste un membru al redactiei, în care sa atraga cel putin atentia lumii întelegatoare asupra noastra. Bun pâna la extrem, cum era el, ne-a promis o colaborare regulata; a primit sa-l punem, în public, în capul nostru, cu conditia - pe care oricine o întelege ca am primit-o cu entuziasm - ca sa ne revizuiasca manuscrisele, sa le aprobe, sa le îndrepte sau sa le respinga" (Vatamaniuc 1996: 232). Eminescu semneaza articolul-program al revistei si textele Forma si fond, 1888 si Ziua de mâine, aparute în 11 decembrie 1888, respectiv 25 decembrie 1888 si 1 ianuarie 1889. Materialele continua linia tematica a "Curierului de Iasi", cuprinzând critici la adresa formelor fara fond si a introducerii institutiilor apusene în tara noastra. Jurnalistul subliniaza necesitatea îmbunatatirii conditiilor de viata ale taranimii, singura forta productiva a tarii.

Cea de-a treia etapa a publicisticii eminesciene marcheaza atenuarea spiritului virulent, cu care jurnalistul ne obisnuise la "Timpul", si restrângerea spatiului de desfasurare a discursului critic. Interesanta este optiunea gazetarului de a -si semna textele cu initialele M.E., dupa ce o cariera întreaga refuzase sa faca acest lucru sau recursese la pseudonime. Poate fi aceasta semnul asumarii unei conceptii sociale, politice si culturale, exprimata în întreaga sa cariera jurnalistica, dar poate fi si dovada recunoasterii unei profesii care i-a framântat existenta, facându-l poate sa renunte mai devreme la o lume în care "nu toate erau la locul lor".

7. În memoria contemporanilor

7.1. Slavici despre Eminescu

Colegi în redactia "Timpului", Eminescu si Slavici se cunoscusera înca din iarna anului 1869 la Viena, unde se aflau pentru desavârsirea studiilor universitare, iar Slavici si pentru satisfacerea serviciului militar. La propunerea de a veni în Bucuresti pentru a intra în redactia gazetei conservatoare, Eminescu îi marturiseste prietenului sau, într-o scrisoare din 12 octombrie, ca lipsa unor mijloace financiare îl împiedica sa faca acest lucru:

Dar n-am cu ce veni. Asta m-a facut sa-mi tin gura pâna acum - 100 de fr. am pe luna; din ce dracu sa plec? Am si bagaje: carti, manuscripte, cioboate vechi, lazi cu soareci si molii, populate la-ncheieturi cu deosebite nationalitati de plosnite. Cu ce sa transport aceste roiuri de avere mobila în sens larg al cuvântului? ( apud Slavici 1983: 113)

Extrem de generos cu însemnarile referitoare la Eminescu, Slavici se arata surprins în Amintiri de modificarile care survin în atitudinea poetului fata de perioada vieneza:

Când a venit la Bucuresti ca sa ieie asupra sa sarcina de redactor al ziarului "Timpul", Eminescu nu mai era omul de actiune care pusese la cale serbarea de la Putna, ba nici chiar omul pe care-l stiam din timpul pe care-l petrecuseram împreuna la Iasi. [...] toata viata lui a ramas stapânit de simtamântul ca nu e înzestrat cu însusirile cuvenite spre a lua parte la viata comuna, în care, la tot pasul, e nevoit sa se însoteasca cu oameni pe care nu poate sa nu-i dispretuiasca (Slavici 1983: 110).

Acuzat ca s-ar fi vândut gruparii conservatoare pentru o bucata de pâine, Eminescu este aparat de Slavici care insista asupra obiectivitatii si intransigentei cu care jurnalistul trata deopotriva ambele grupari politice ale vremii: "Eminescu nu era crutator nici fata cu membrii partidului când se nimerea ca ei sa cada în vreun pacat, ba era în stare sa laude faptele bune si daca ele erau savârsite de adversari politici" (Slavici 1983: 89).

Eminescu îsi trata cu seriozitate sarcinile redactionale, nu facea concesii conjuncturale, punea pasiune si consecventa în argumentarea opiniilor, ramânând fidel spiritului obiectiv. Daca în polemicile cu ceilalti gazetari ai vremii era caustic si necrutator, în relatiile cu cei din redactie dadea dovada de amabilitate si generozitate, fiind deschis, întelegator si loial:

Gest necuviincios nu era la el cu putinta, vorba proasta din gura lui nu iesea, la orisice ocara el numai prin zâmbet despretuitor raspundea, si nu-mi aduc aminte sa-l fi vazut vreodata certându-se cu cineva. Era, ce-i drept, aspru si necrutator si îsi dadea fara de încunjur parerea pe fata, dar vorba n-o lungea. Pe lânga toate acestea era totdeauna în voie buna, râdea cu multa pofta, se multumea si cu mai putin decât ceea ce i se cuvenea si chiar si mâhnit ori suparat daca ar fi fost, el nu se posomora (Slavici 1983: 117).

Slavici subliniaza acribia jurnalistului, resimtita de altfel si în spatiul creatiei artistice, unde fiecare text poetic trecea mai întâi prin travaliul variantelor:

Nu e ramura de stiinta pentru care el n-avea, cum zicea, o «particulara slabiciune», si când se-nfigea odata în vreo chestiune, cetea un întreg sir de carti privitoare la ea (Slavici 1983: 118); Ca scriitor, Eminescu strica multa hârtie, caci facea multe corecturi, mai ales în ceea ce privea alegerea vorbelor, si tinea sa deie la tipografie manuscris curat si citet. Articolele pentru "Timpul", de exemplu, le scria de obicei acasa, le cetea cu glas tare, apoi le scria. Mai nainte apoi de a le da la tipar i le citea apoi cuiva si, daca nu era multumit cu ele, le prescria din nou. Împrejurul mesei lui de scris era deci mereu plin de hârtii rupte (Slavici 1983: 117-118).

Prozatorul scoate în evidenta si dusmaniile pe care Eminescu si le atragea din cauza discursului critic, lipsit de concesii, la adresa tarelor lumii în care traia:

Li s-a facut si le mai este si azi, atâta timp dupa moartea lui, multora urgisit pentru ca fie prin articole publicate în "Timpul", fie prin unele din poeziile sale, a biciuit usurinta, superficialitatea, lipsa de pregatire, reaua-credinta si nesatiul multora dintre cei ce iau parte la viata publica pentru ca sa -si agoniseasca averi, sa-si asigure pozitiuni, sa câstige pe nemuncite, sa-si petreaca viata în îmbuibari [...]. Când era vorba de asemenea pacate omenesti, el nu facea deosebire între conservatori si liberali, si urgisit li s-a facut tuturor celor ce nu erau cumsecade (Slavici 1983: 111).

[...] el biciuia în coloanele ziarului "Timpul" relele apucaturi ale multora din contimporanii sai, care se minteau, se amageau, se înselau, se nedreptateau, se asupreau, se despuiau, se calomniau si se chinuiau în fel de fel de chipuri unii pe altii. El si gasea mângâierea în trecutul plin de fapte frumoase si în viitorul neamului românesc, pe care îl vedea plin de lumina (idem, p. 126).

Printre calitatile jurnalistului, subliniate de Slavici, se numarau constiinciozitatea si punctualitatea: "Oricât de nesuferit i-ar fi fost însa sa iasa de acasa, nu cred ca se va fi întâmplat vreodata sa fi lipsit de la redactiune ori sa fi venit prea târziu. Nu era câteodata în stare sa-si deie sama daca a mâncat ori nu, dar nu uita niciodata sa-si faca datoria, sa se tie de vorba ori sa se prezinte la timpul hotarât pentru o întâlnire" (Slavici 1983: 114).

7.2. Caragiale despre Eminescu

Însemnarile lui Caragiale despre Eminescu sunt condensate în trei articole - În Nirvana, Ironie si Doua note, în care dramaturgul încearca sa destrame imaginea individului rupt de realitate, pierdut în reverie si indiferent la mizeriile vietii. Caragiale îl întâlnise pe Eminescu, potrivit propriilor marturisirilor, cu zece ani înainte de "Timpul", în vremea în care tânarul poet se angajase ca sufleor si copist la Teatrul National din Bucuresti, iar impresia pe care i-o lasase fusese covârsitoare:

Avea aerul unui sfânt tânar coborât dintr-o veche icoana, un copil predestinat durerii, pe chipul caruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare. [...] Asa l-am cunoscut atunci, asa a ramas pâna în cele din urma momente bune: vesel si trist; comunicativ si ursuz; blând si aspru; multumindu-se cu nimic si nemultumit totdeauna de toate; aici de o abstinenta de pustnic, aci apoi lacom de placerile vietii; fugind de oameni si cautându-i; nepasator ca un batrân stoic si iritabil ca o fata nervoasa. Ciudata amestecatura! - fericita pentru artist, nenorocita pentru om! (Caragiale 1999: 65).

Chemat de Eminescu, Caragiale vine redactor la "Timpul", în primavara anului 1878, si va ramâne în redactie pâna în primavara anului 1881. Despre prietenia dintre Eminescu si Caragiale, Slavici noteaza urmatoarele: "Doi oameni în multe privinte foarte deosebiti, care se cautau unul pe altul si se bucurau când puteau sa petreaca un ceas, doua împreuna. Era o placere nu numai pentru dânsii, ci si pentru orisicine care vedea cum petrec împreuna" (Slavici 1983: 157).

Chiar daca deosebirile de structura erau foarte mari - unul iubea singuratatea, în vreme ce celalalt prefera compania prietenilor, unul vedea în trebuintele omenesti sursa tuturor suferintelor omenesti, în vreme ce altul considera ca satisfacerea oricarei trebuinte constituie o placere,

ceea ce i-a apropiat, spune Slavici, era, înainte de toate, cultul formei. Tineau amândoi sa-si ceteasca împreuna scrisa mai nainte de a fi dat manuscriptul la tipar. Lucrul acesta era foarte cuminte, ei însa nu se margineau sa ceteasca, ci începeau sa si discute mai întâi asupra limbii, apoi si asupra cugetarilor si se pierdeau în discutiuni în vreme ce paginatorul din tipografie cerea mereu manuscris. Erau însa amândoi de parerea ca anume cele ce au sa fie cetite de multi trebuie sa fie scrise cu multa îngrijire, si nu tineau seama de staruintele paginatorului, care nu -si dadea seama ca "limba pasareasca" e propagata de oameni care scriu cu usurinta (Slavici 1983: 160).

În opinia lui Caragiale, optiunea lui Eminescu pentru gazetarie a avut în primul rând ratiuni financiare:

Talentul lui de poet nu-i producea nimic; doua-trei functiuni care le-a avut - bibliotecar, apoi revizor scolar - destul de slab platite, a trebuit sa le paraseasca silit si într-un târziu sa gaseasca mijloc de trai în presa militanta. Cum stoarce puterile unui om de talent acest fel de munca, unde este silit sa-si avorteze zilnic prin provocare voita gândirile si conceptiile, si cât de rau e pretuita la noi se stie (Caragiale 1999: 69).

Caragiale recunoaste în Eminescu "un om de o superioara înzestrare intelectuala", afirmând ca "rareori a încaput într-un cap atâta putere de gândire" (Caragiale 1999: 67-68). Dramaturgul scoate în evidenta conditiile precare în care traia jurnalistului si dezgustul acestuia fata de superficialitatea lumii în care traia: "De felul lui mândru, el fugea de onoruri, stiindu-le câte concesiuni costa. Melancolic si pasionat, desi-n acelasi timp iubitor de veselie si de petreceri usoare, ura din convingere asa-numitele conveniente si poleiala lumii. Niciodata nu primea bucuros laude, nici chiar de la putinii prietini, foarte putini, pe cari -i avea si-n judecata si sinceritatea carora credea" (Caragiale 1999: 68). Dezgustul fata de laude nu se întemeia însa pe falsa modestie sau pe lipsa recunoasterii propriei valori: "Dar daca nu dorea onoruri, daca fugea de zgomot si de laude, asta nu era decât din pricina desertaciunii lor, iar nu din vreo falsa modestie ce l-ar fi facut sa n-aiba deplina si manifesta încredere, fata cu toata lumea, în talentul lui. Avea talent si o stia mai bine decât oricine: nici o critica nu-l putea face sa se-ndoiasca de sine" (Caragiale 1999: 68).

7.3. Alexandru Vlahuta despre Eminescu

Prietenia lui Eminescu cu poetul Alexandru Vlahuta dateaza de la sfârsitul anului 1881, începutul lui 1882. Dupa ce Caragiale si Slavici, nemultumiti de lipsa resurselor financiare, parasesc redactia "Timpului", primul în primavara anului 1881, iar cel de-al doilea cu un an mai devreme, Eminescu ramâne sa duca aproape singur greul coloanelor din "Timpul". Însemnari despre aceasta perioada gasim în articolul Amintiri despre Eminescu, publicat de Vlahuta în "Revista noua", din 15 iulie 1889:

El era pe atunci redactor la ziarul "Timpul". Constiincios si munc itor peste masura, de multe ori Eminescu ducea singur greutatile gazetei. Câte nopti petrecute cu condeiul în mâna! S-a doua zi, palid, nepieptanat, plin de cerneala pe degete, c-un teanc mare de foi scrise intra în tipografie, unde rânduia materia, redacta informatii, facea corecturi, si numai sara, când gazeta începea sa se vânture la roata, atunci îsi aducea aminte ca e trudit si n-a mâncat nimic în ziua aceea... Când veneau caldurile nesuferite ale verii, patronii de la «Timpul» plecau toti pe la bai, Emi nescu stetea neclintit în Bucuresti, mistuindu-se si luptând pâna la jertfa pentru onoarea si triumful altora, soldat credincios si nefericit (apud Vârgolici 1989: 138).

Afirmatiile lui Vlahuta sunt sustinute de Eminescu, care într-o scrisoare din 12 august 1882, îi marturisea Veronicai Micle:

Draga mea copila - tu trebuie sa-ti închipuiesti astazi sub figura mea un om foarte obosit, de vreme ce sunt singur la negustoria asta de principii si peste aceasta bolnav care ar avea nevoie de cel putin sase luni d e repaus pentru a-si veni în fire. Ei bine, de sase ani aproape o duc într-o munca zadarnica, de sase ani ma zbat ca -ntr-un cerc vicios în cercul acesta care, cu toate astea, e singurul adevarat, de sase ani n -am liniste, n-am repaosul senin de care as avea atâta trebuinta pentru ca sa mai pot lucra si altceva decât politica. Quelle vie, mon Dieu, quelle vie! (Eminescu 2000: 177).

Însemnarile lui Vlahuta evidentiaza travaliul gazetarului, care a contribuit în parte la înrautatirea starii lui de sanatate: "Ramânând singur în redactia «Timpul», Eminescu n-a mai avut zile senine, viata devenindu-i un adevarat calvar" (apud Vârgolici 1989: 139).

7.4. Titu Maiorescu despre Eminescu

Opiniile lui Maiorescu fata de activitatea jurnalistica a lui Eminescu ne parvin parte prin intermediari carora acesta le-a fi facut confesiuni, parte din corespondenta. În acest sens, I.Al. Bratescu Voinesti, prieten cu Titu Maiorescu, relateaza în Amintirile sale o marturisire pe care acesta i-ar fi facut-o într-una din zile:

De multe ori, Maiorescu îmi spunea:

- Dumneata, ca toti cei din generatia dumitale, nu -l cunosti îndeajuns si nu -ti poti da seama de genialitatea lui: dumneata nu-l cunosti decât ca poet. Evident, ea se vede si din poeziile lui, se vede însa mult mai stralucitoare din articolele lui scrise în proza si risipite în diferite reviste si ziare. Mai târziu, când se vor aduna si se vor publica acele articole, atunci aveti sa va dati seama ce vasta minte avea, constatând ca nu exista problema a neamului nostru care sa nu -l fi preocupat si asupra careia sa nu se fi pronuntat cu desavârsita competenta si claritate (apud Popescu 1971: 12).

Un portret al lui Eminescu schitat de Maiorescu, regasim si în Amintirile fugare... ale lui Mite Kremnitz: "Cumnatul meu povestea adesea despre ciudateniile acestui om plin de talent, care, preocupat de cartile sale, uita mâncarea si bautura, si care-si pusese paltonul amanet în toiul iernii ca sa cumpere un manuscris vechi" (Kremnitz 2000: 7). Tot Maiorescu, cunoscând situatia financiara a jurnalistului de la "Timpul" si pentru a-l ajuta pe acesta, îi propune cumnatei sale sa ia lectii de limba româna de la Eminescu, contra sumei de 100 de franci pe luna.

8. În lumina articolelor

Mare parte din însemnarile celor care l-au cunoscut pe Eminescu în ipostaza de jurnalist îsi regasesc ecoul în corpul articolelor publicate de acesta în presa celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea. Textele debutului jurnalistic anunta un gazetar matur în gândire si în exprimare, care nu se sfieste sa dea gla s criticilor la adresa politicienilor, indiferent de culoarea politica a acestora. Maturitatea si independenta de gândire a jurnalistului în tratarea problemelor culturale si politice, siguranta discursului si argumentarea solida a punctelor de vedere devi n constante ale publicisticii eminesciene pe toata detenta temporala a celor sapte ani de activitate.

Fara a fi om politic, Eminescu prezinta si analizeaza mecanismele vietii politice românesti din cea de-a doua jumatate a veacului al XIX-lea si, în aceasta calitate, jurnalistul intra în dialog cu societatea contemporana si cu istoria, priveste cu ochi critic moravurile politicienilor si propune solutii pentru situatia economica si politica a tarii. Articolele eminesciene ofera imaginea societatii românesti în pragul epocii moderne, a prefacerilor sociale, economice si politice prin care trece tara în acele timpuri, constituind în acelasi timp o mostra a stilului jurnalistic al vremii.

Publicistica eminesciana ofera promisiunea unui verb care paraseste cararile batute în favoarea unei expresii obiective si curajoase. Distantarea de stilul gazetaresc cultivat de generatia pasoptista se face simtita, atât la nivelul temelor abordate, dintre cele mai variate si atingând probleme esentiale pentru politica tarii, cât si la nivelul expresiei jurnalistice, diferita de patosul si retorismul specifice publicisticii secolului al XIX-lea. Pasiunea pentru gazetarie se simte în fiecare litera a articolelor eminesciene, în ciuda unor afirmatii întâlnite în manuscrise: "Sunt strivit, nu ma mai regasesc si nu ma mai recunosc. Astept telegramele Havas ca sa scriu, iar scriu de meserie, scrie-mi-as numele pe mormânt si n-as mai fi ajuns sa traiesc" (apud Calinescu 1986: 147).

Acribia resimtita în spatiul creatiei literare devine si o constanta a scrisului jurnalistic, relevând constiinta responsabilitatii gazetarului fata de publicul cititor. Lectura articolelor evidentiaza apelul permanent la surse de autoritate în domeniile abordate, folosirea paremiologiei românesti si straine în construirea demersurilor argumentative, refuzul oricarei înregimentari politice care i -ar fi pervertit scrisul, respectul fata de adevarul istoric si critica la adresa clasei politice. Laboratorul activitatii jurnalistice eminesciene se reflecta în manuscrise, unde regasim, alaturi de transcrieri din tratate de specialitate, prelucrari succesive ale textelor destinate tiparului.

Individualitatea publicisticii eminesciene în tabloul presei românesti din a doua jumatate a veacului al XIX -lea este conferita si de mijloacele de expresie specifice. Un merit incontestabil îi revine gazetarului în rafinarea si limpezirea limbii române, într-o perioada în care lipsa unor norme literare se face simtita în stilul greoi al publicisticii din epoca, în amestecul de vechi si nou, înregistrat atât la nivelul lexicului, cât si la nivelul formelor gramaticale. Eminescu desfasoara o campanie acerba împotriva "limbii pasaresti", cultivata de presa vremii, si a fluctuatiilor lingvistice vizibile în paginile gazetelor de la noi. Jurnalistul scoate în evidenta pericolele modernizarilor pripite, subliniind ca fiecare înnoire pe terenul limbii trebuie sa aiba la baza traditia. Prin dezbaterile pe tema limbii literare, Eminescu atrage atentia asupra necesitatilor de normare si modernizare ale limbii române. În viziunea jurnalistului, limba constituie principalul mijloc de cultivare si conservare a identitatii nationale, într-o epoca în care problema independentei si a pastrarii specificului national în context european devine imperioasa.

Articolele releva usurinta cu care Eminescu abordeaza teme dintre cele mai diverse - economice, istorice, filosofice, politice, uimind prin deschiderile enciclopedice si prin recursul la surse documentare extrem de variate. Constient de functia paideica a presei, de potentialul instructiv al acesteia, gazetarul îsi însoteste excursul jurnalistic cu numeroase comentarii metatextuale. În acest sens, textele sunt presarate de numeroase glose, de explicitari ale termenilor neologici sau ale unor cuvinte mai vechi, al caror sens original s-a demonetizat în practica discursiva curenta. Eminescu sustine de la tribuna paginii de ziar adevarate "prelectiuni populare", menite sa faciliteze accesul cititorilor la subiectele dezbatute.

9. Concluzii

Daca pentru multi dintre reprezentantii pasoptisti gazetaria reprezenta o activitate conjuncturala, subordonata unui pragmatism imediat, odata cu Eminescu ea devine o profesie ce implica responsabilitate, un demers cu evidente valente paideice. De la evenimentele de politica interna la mutatiile din planul politicii internationale, gazetarul surprinde prin documentarea serioasa a materialelor pe care le da tiparului, prin respectul fata de adevar si spiritul critic care guverneaza redactarea articolelor. Pasiunea cu care jurnalistul îsi comunica conceptiile politice, verva cu care intra în polemica cu alte publicatii ale timpului ofera imaginea unui om angajat, extrem de receptiv la problemele epocii si cu vocatia scrisului jurnalistic. Cultivând o jurnalistica de atitudine, gazetarul angajeaza opinia publica în dezbaterea celor mai importante evenimente ale realitatii social-istorice, având curajul exprimarii unor opinii radicale în privinta clasei politice românesti. Indiferent de tinuta si caracterul publicatiilor la care colaboreaza de-a lungul vietii, Eminescu imprima acestora pecetea inconfundabila a stilului sau.

Ceea ce este esential în publicistica eminesciana este întregul ei, am putea spune, parafrazându-l pe Constantin Noica: unele sau altele dintre articole pot constitui o dezamagire, prin tonul virulent si patosul care excede cadrele unui limbaj obiectiv, dar publicistica în ansamblul ei copleseste prin amploarea problematicii abordate si prin varietatea mijloacelor de expresie utilizate. Totul intra în atentia gazetarului, de la evenimente de politica interna la aspecte ale politicii externe, de la studii demografice la analize economice, de la fapte de istorie la teme de civilizatie si cultura, de la probleme de matematica la interogatii filosofice.

Sidebar

The Other Eminescu

Known by his readers especially through his poetical work, for seven years, Eminescu had an intensive journalistic activity, signing in publications as "Familia" ('The Family'), "Federatiunea" ('The Federation') "Curierul de Iasi" ('The Iasi Courier'), "Timpul" ('The Time'), "România libera" ('Free Romania') and "Fântâna Blanduziei" ('Blanduzia's Fountain'). We suggest in our communication an outline of the journalist Eminescu's portrait as it appears in the notes made by the ones who knew him directly, on one hand, and on the other hand, as it is revealed by the articles that the poet published in the media of that time.

Considered as a Cinderella of Eminescu's creation, the journalistic work keeps on remaining a domain tangentially approached or, most frequently, neglected by Eminescu's exegetes, considering that its' publishing would have put a shadow upon the poet's image. Insufficiently known by the public and partially studied by the exegetes, Eminescu's journalistic writing reflects the image of a man strongly attached to the events of the nineteenth century, of a deep connoisseur regarding the issues that troubled the Romanian society in a world in which just a few things were as supposed to be. Even if some of the articles can disappoint through their acid tone and the pathos that overpass the lines of an objective speech, Eminescu's journalistic work overwhelms by the vast thematic approached, by the variety of expression means and by the encyclopaedic perspectives that it reveals. Everything draws the journalist's attention, from the internal to the external political events, from demographical studies to economical analysis, from the historical facts to civilisation and culture aspects, from mathematical problems to philosophical interrogations. Journalist's virulent verb, his political spirit, his accuracy and erudition place Eminescu among the representative voices for the Romanian journalistic creation from the second half of the nineteenth century.

Footnote

1 V. opiniile exprimate de unii interpreti în "Adevarul" din 15-16 iunie, în care deplâng activitatea publicistica eminesciana, opinând ca editarea articolelor ar constitui un act de impietate fata de memoria poetului.

References

Bibliografie

Caragiale 1999: I.L. Caragiale, Publicistica si corespondenta, Bucuresti, Editura "Grai si Suflet - Cultura Nationala".

Calinescu 1986: G. Calinescu, Viata lui Mihai Eminescu, Bucuresti, Editura Minerva.

Eminescu 2000 : Mihai Eminescu, Dulcea mea Doamna/ Eminul meu iubit. Corespondenta inedita Mihai Eminescu-Veronica Micle, Editie îngrijita, transcriere, note si prefata de Christina Zarifopol-Illias, Iasi, Editura Polirom.

Irimia 1990: Dumitru Irimia, Azi despre Eminescu, în "Cronica", nr. 2, p. 5.

Kremnitz 2000: Mite Kremnitz, Amintiri fugare despre Eminescu, Bucuresti, Cartea Româneasca.

Lovinescu 1981: Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, vol. 1, Bucuresti, Editura Minerva.

Noica 1975: Constantin Noica, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românesti, Bucuresti, Editura Eminescu.

Noica 2003: Constantin Noica, Introducere la miracolul eminescian, Bucuresti, Editura Humanitas.

Oprea 1983: Al. Oprea, În cautarea lui Eminescu gazetarul, Bucuresti, Editura Minerva.

Ornea 1997: Zigu Ornea, Publicistica eminesciana de la "Timpul", în "România literara", nr. 23, p. 9.

Panu 1971: G. Panu, Amintiri de la Junimea, vol. II, Bucuresti, Editura Minerva.

Perpessicius 1983: Perpessicius, Eminesciana, Iasi, Editura Junimea.

Popescu 1971: Ion Popescu, Amintiri despre Eminescu, antologie si editie îngrijita de Ion Popescu, Iasi, Editura Junimea.

Scurtu, Bulei 1990: Ioan Scurtu, Ion Bulei, Democratia la români 1866-1938, Bucuresti, Editura Academiei.

Slavici 1983: Ioan Slavici, Amintiri: Eminescu, Creanga, Caragiale, Cosbuc, Maiorescu, Bucuresti, Editura Minerva.

Spiridon 2003: Monica Spiridon, Eminescu. Proza jurnalistica, Bucuresti, Editura Curtea Veche.

Spiridon 2009: Monica Spiridon, Eminescu sau despre convergenta, Craiova, Scrisul Românesc.

Stefanelli 1996: Teodor V. Stefanelli et alii, Amintiri despre Eminescu. Profesori si colegi bucovineni ai lui Eminescu, Craiova, Editura "Scrisul Românesc".

Vatamaniuc 1985: Dumitru Vatamaniuc, Publicistica lui Eminescu 1870-1877, Iasi, Editura Junimea.

Vatamaniuc 1996: Dumitru Vatamaniuc, Publicistica lui Eminescu 1877-1883, 1888-1889, Bucuresti, Editura Minerva.

Vârgolici 1989: Teodor Vârgolici, Eminescu si marii sai prieteni, Bucuresti, Editura Eminescu.