Despre interpretare si revelatie, pornind de la Andrei Plesu

Abstract

This study tries to identify, through examples, the ways the meaning is consolidated and the message is transmitted starting from biblical texts or texts that use parabolas or allegory. If the reader respects all the rules this hermeneutical trajectory often leads to revelation. But until revelation you have to pass through a sophisticated maze filled with traps and deceptions. Only the divine mind can decipher the text for you and give you access to the revelation.

Headnote

Key-words: interpretation, mysticism, text, reading, allegory, parabolas

Andrei Plesu propune în volumul sau Parabolele lui Iisus. Adevarul ca poveste un demers hermeneutic insolit si complex, excelent strunit din punct de vedere conceptual si condus narativ. Însa volumul în cauza si miza sa constituie pentru articolul de fata doar un pretext. Preluând câteva "deschideri" teoretice pe care Andrei Plesu le face, vom încerca sa lansam aceste câteva fire lasate la apa mai departe întro o despre interpretare, de data aceasta raportata la o perspectiva crestina.

Prima afirmatie a autorului analizat o preluam de la pagina 19: "Povestea e, fata de argumentul logic, ceea ce e imaginea fata de concept. E, ca si imaginea, mai putin explicita, dar mai cuprinzatoare" (Plesu 2012: 19). Vorbim despre parabola, evident, dar ce ar fi daca am extinde putin spectrul parabolei si înspre mai laxul termen de «alegorie» si, în felul acesta, înspre un anumit tip de literatura (poveste, cum se spune mai sus), cu miza morala, religioasa, cu tâlc? Deducem ca argumentul logic, asociat conceptului, nu foloseste întotdeauna povestii asociate imaginii. Totodata, întelegem ca absenta logicii, minimalizând rigoarea explicatiei, potenteaza, în schimb, capacitatea de asimilare si de difuzare de informatie a povestii. Ne reîntoarcem, astfel, dinspre credo, ut inteligam înspre primordialul credo, quia absurdum. Lev Sestov, în Apoteoza lipsei de temeiuri. Eseu de gândire adogmatica, nota:

Obiceiul de a gândi logic omoara fantezia. Omul se convinge ca spre adevar exista o singura cale, a logicii, si ca a te abate de la ea înseamna a te îndrepta în mod sigur spre nerozie. Înafara logicii totul e o ratacire, care devine cu atât mai fatala cu cât ne apropiem de chestiunile ultime ale existentei. Aici, ghemul logic al Ariadnei s -a terminat de mult, dar firul îl tine cu forta pe om, nemailasându-l sa înainteze. [...] Filozofia si logica nu ar trebui sa aiba nimic în comun; filozofia este arta care nazuieste sa scape din lantul logic al rationamentelor, purtând omul pe netarmurita mare a fanteziei, a fantasticului, unde totul este în aceeasi masura si posibil , si imposibil (Sestov 1995: 60).

As spune acelasi lucru nu numai despre filozofie, ci si despre literatura alegorica. Revin aici la o mai veche idee - aceea a fantasticului care se naste din interpretare. Interpretarea libera, care permite accesul irationalului, ofera mereu o deschidere înspre fantastic, imposibil, epifanie si mistic.

Referindu-se la Pe strada Mântuleasa, Basarab Nicolescu afirma:

Dualitatea realitate-fictiune se rezolva într-o sinteza de infinite rezonante. Fictiunea devine astfel reala, iar realitatea fictiva. [...] Continua pendulare între real si fictiune genereaza, prin interpretarea lor dinamica, deci mereu schimbatoare, o noua realitate care este fictiune si o noua fictiune care este realitate (Nicolescu 2011: 281, 285).

Amestecul acesta indistinct de realitate si fictiune constituie un comp ost teribil care se cere distilat prin interpretare, însa interpretarea, dupa cum vom vedea, nu este accesibila oricui.

Interpretarea, darul celor alesi

Andrei Plesu subliniaza în volumul la care facem referire faptul ca Iisus, întrebat fiind de rostul parabolelor, le face limpede ucenicilor ca acestea au un dublu rol, de deschidere a mintii, de înduhovnicire a lor si de ocultare a adevarului pentru ceilalti, neinitiati. "Voua va este dat sa cunoasteti tainele împaratiei lui Dumnezeu, dar celor din afara toate li se fac în parabole, ca privind sa priveasca si sa nu vada si auzind sa auda si sa nu înteleaga" (Marcu 4: 11-12), le spune Iisus ucenicilor. "În vreme ce ucenicii vor capata parabole limpezi, gata descifrate, cei din afara vor capata enigme indisolubile" (Plesu 2012: 31). Astfel, darul interpretarii nu este harazit oricui, ci doar celor alesi, iar sensul interpretarii doar lor le este de folos, celor care pot suporta adevarul, restul sunt feriti de adevarul pe care nu l-ar putea suporta si acelasi text pe ei nu îi ilumineaza, ci mai mult îi afunda si îi rataceste. Paul Evdokimov mentioneaza în Rugul aprins (Evdokimov 1994) ca, înaintea Bibliei Sfântul, Ioan Hristosomul se ruga ca Dumnezeu sa îi deschida ochii inimii astfel încât el sa înteleaga prin lectura ei esenta dumnezeiasca si sa nu rataceasca. Evdokimov aminteste si de Sfântul Marcu, cel care spunea ca Evanghelia este închisa pentru întelegere prin eforturi umane, deschiderea întelegerii ei fiind exclusiv atributul lui Hristos, apoi de Sfântul Efrem Sirul, care sfatuieste ca înainte de orice lectura omul sa se roage ca Dumnezeu sa îi descopere textul, sau de Sfântul Serafim, care spunea: "Cuvântul nu este suficient: adevarata lectura transforma ratiunea, îndumnezeind-o, facând-o adecvata profunzimii Cuvântului" (Evdokimov 1994: 63). Astfel, prin interpretarea profunda omul nu speculeaza, ci se schimba, devine una cu substanta mesajului pe care îl interpreteaza.

Andrei Plesu atrage atentia ca în traditia discursului iudaic parabola era menita sa simplifice sau sa clarifice o idee, un text, sa-l rationalizeze, logicizeze, iar Iisus procedeaza invers, complicând textul, facându-l ininteligibil tocmai pentru a-i ascunde fata de cei nepregatiti imensa întelepciune si lumina pe care le poarta. Parabolele lui Iisus sunt, astfel, purtatoare de mister, iar acest mister nu poate fi decelat decât prin viziune, nicidecum prin ratiune.

Michel de Certeau ne confera în Fabula mistica. Secolele XVI-XVII (de Certeau 1996) exemplul edificator pentru afirmatiile de mai sus. În Capitolul I, "Manastirea si locul: nebunii în gloata" (de Certeau 1996: 34-51) ne sunt prezentate doua cazuri de nebuni întru Hristos: unul din secolul al IV-lea - o femeie, denumita Idioata, si unul din secolul VI - al unui barbat, Marcu Nebunul. Asemanarile între cele doua cazuri sunt frapante (si avem aceeasi situatie în cazul tuturor nebunilor întru Hristos, l-as mai aminti aici si pe Simeon Nebunul, tot din secolul al VI-lea), cei doi simulând pentru câstiguri spirituale nebunia, desfrâul, mizeria launtrica si treceau drept nebuni (moroi) sau idioti (saloi). Cei doi erau mereu extrem de supusi, de ascultatori si, în ciuda aparentei lor rataciri, purtau semnele sfinteniei (duceau o viata ascetica, nu mâncau, suportau cu stoicism toate ocarile si umilintele etc.). Semnele sfinteniei lor erau la vedere, dar nimeni nu le vedea, toti vedeau doar nebunia lor, ratiunea le dicta sa vada asta, nu cealalta fateta, irationala. În ambele cazuri dezvaluirea sfinteniei celor doua personaje se face printr-un ales si printr-o revelatie. În cazul femeii, un anahoret, Pitirum, recunoscut drept cel mai cucernic din epoca, are o viziune în care îngerul Domnului îi arata ca efortul si câstigul sau spiritual este mic fata de cel al unei femei, pe care i-o si identifica si o localizeaza, iar în cazul lui Marcu cel, care are viziunea este un ascet. Rolul lui Pitirum si al ascetului este acela de a scoate la lumina sfintenia celor doi. Astfel, idioata si nebunul sunt cautati si descoperiti de catre cei doi cucernici care au avut viziunile si, în cadrul unui context public, sfintenia lor este dovedita, adevarul este transmis. Interpretarea, hermeneutica, aflarea adevarului nu se pot face prin mase, ci trebuie canalizate înspre o singura persoana, un ales. Primul ales a fost Iisus, el era cel care a facut primele interpretari la parabole, dar cu adevarat important nu este alesul, ci mesajul pe care îl releva, adevarul. Adevarul, însa, este caustic, dureros, frustrant. Ca si în cazul celor doi mentionati mai sus, multimile s -au simtit dupa aflarea adevarului vinovate, descumpanite, înfierate. Cei pe care i-au umilit erau, de fapt, cei pe care trebuiau sa îi mareasca. Dar daca adevarul ar fi fost la vedere, ar mai fi fost posibila marirea celor doi si revelatia? Evident ca nu. Vezi dar nu întelegi - aici intervine rolul interpretarii, însa în crestinism interpretarea care nu intervine prin revelatie afunda, iar revelatia trebuie sa vina din partea unei autoritati, Iisus, un patriarh, un anahoret, un ascet etc., o persoana care sa motiveze prin autoritate alegerea sa drept conductor al revelatiei. Si totul în cadrul unui context irational, total nepredictibil.

Paul Evdokimov spune ca "revelatia transcede toate barierele micii ratiuni umane si îsi urmeaza mersul împaratesc pâna la sfârsit" (Evdokimov 1994: 49). Adevarul nu este logic si rational, de aceasta nu poate fi perceput cu mica ratiune umana, ci are nevoie de suport spiritual; adevarul trebuie înteles în aceeasi masura si cu inima, altfel este imperceptibil sau distorsionat.

Primejdiile iscodirii

Ne aflam însa în fata unui imens risc, al interpretului de data aceasta. Daca interpretul trebuie sa fie un ales, de unde stie cel care are impresia ca întelege si ca ar putea împartasi si celorlalti ca nu este înselat? Îti arogi iluzia interpretarii când, de fapt, te afli în ratacire. Pentru ca, asa cum spune Ioan Scararul (Scararul 1994), exista slava, har, care vin de la Domnul si altele asemanatoare care vin de la diavol. În termenii lui Ioan Scararul si în termeni ai ortodoxiei, în general, interpretarea eronata sau neîntelegerea, nevederea adevarului revelat în text se numeste "împietrirea inimii". În momentul în care aceasta "împietrire" este definitivata se instaleaza si îndoiala, care solicita un demers hermeneutic, interpretativ, detectivistic, de aflare a adevarului; numai ca adevarul nu poate fi aflat cu inima împietrita si atunci interpretarea afunda si duce la deznadejde, la opusul aflarii adevarului, care, astfel, înlocuieste adevarul. Pericolul interpretului în acest caz este tocmai cautarea. Daca te-ai pornit sa cauti fara a fi ales pentru asta esti pierdut. "Primejdios lucru este a iscodi adâncul judecatilor lui Dumnezeu; iscoditorii plutesc în corabia mândriei" (Scararul 1994: 437). Si chiar si Emanuel Swedenborg, în Cartea de vise, se simte pus în fata unui mare pericol atunci când vrea sa înteleaga:

El (Dumnezeu, n. a.) mi-a daruit gratia sa si foloseam cât se poate de putin gândurile mele, dar vroiam sa înteleg de ce lucrurile stau asa; ceea ce era un pacat; gândurile nu trebuie sa ajunga pâna acolo (Swedenborg 1995: 69).

Swedenborg, care functioneaza ca un ales, ca un receptacul al interpretarii divine, al relevarii adevarului si care pentru aceasta încearca sa îsi epureze, elimine, propriile gânduri pentru a face loc doar vocii harului si care la un moment dat se vede încercat de ratiune, vrea sa înteleaga. Pacatul nu este în încercare, ci în neasumarea pe deplin a faptului ca revelatia nu poate fi înteleasa, ci doar perceputa si acceptata sau neperceputa si refuzata.

Din impas pare a ne scoate Denis de Rougemont, care, reluându-l pe Gide, afirma ca nu exista nici opera, nici interpretare fara colaborarea demonului si fiecare autor si interpret trebuie sa îsi asume aceasta ambivalenta si ambiguitate pe care trebuie sa le foloseasca irational: "Solutia este sa-l facem (pe demon, n.a.) sa lucreze altfel decât întelegea el sa o faca. Sau sa spunem mai bine: cu alte scopuri" (de Rougemont 1994: 108). Demonul este prin excelenta rational si, astfel, previzibil, iar atunci când este plasat într-un câmp irational devine aproape neputincios, poate fi manipulat. Dar discutia noastra nu este despre demon, ci despre interpretare si relevarea adevarului, despre mizele parabolei si ale alegoriei, despre neputinta de a vedea.

Pitagora are în Imnurile sacre urmatoarele distihuri: "Vei mai stii ca oamenii îsi atrag relele prin/ propria si libera lor alegere, // nefericitii; ei nu stiu nici sa vada, nici sa/ auda adevaratele bunuri ce lânga ei se afla" (Pitagora 2003: 45). În Imnuril e pitagoreice omul care se va salva, care va ajunge una cu zeii, trebuie sa respecte un set strict de reguli, nu foarte îndepartate de regulile crestinismului ce va sa vina: înfrânare, cinstirea zeilor, ferirea de crime, furt, lenevie, lux, mândrie, dragostea de ceilalti, înfaptuirea de fapte bune, masura în toate, îndurarea necazurilor etc. Cel care va respecta aceste reguli va deveni Ales si de abia atunci va putea sa vada "adevaratele bunuri" care sunt la îndemâna; însa cei nealesi nici nu le vad, nici nu le aud.

Ambiguitate si labirint

Pentru ca tot vorbea Denis de Rougemont despre ambiguitate, trebuie sa revenim putin la Andrei Plesu care se refera la Iisus ca la un strateg ce îsi pregateste parabolele ca

obiect antinomic si, într-un sens, ambiguu. Pentru cei pregatiti el trebuie sa functioneze ca o indicatie, iar pentru cei nepregatiti - ca o piedica, sau ca o interdictie. Cei din afara sunt o masa foarte pestrita [...] (multi dintre cei dinafara ramân în afara tocmai pentru ca se cred, deja, înauntru). A gasi un procedeu care sa li se potriveasca tuturor implica o mare subtilitate strategica: trebuie, pe de o parte, sa lasi mereu perspectiva intrarii, dar, pe de alta, sa ai precautia de a revela voalând, de a bloca ferm accesul celor opaci (Plesu 2012: 49).

Ambiguitatea, dincolo de nivelul textului, are referent si în planul existential al interpretului - este vorba despre teama lui Swedenborg, a lui de Rougemont, avertizarea lui Ioan Scararul, de a nu cumva sa fii convins ca esti înauntru când, de fapt, esti înafara. Revenind strict la text, sensul este mereu nedeterminat, mereu o noua interpretare o poate înlocui pe cea anterioara sau poate adauga ceva la ea. Cum am mai sustinut si în alte articole, orice interpretare este corecta atâta vreme cât porneste strict de la text; însa în cazul parabolelor si al alegoriilor aceste interpretari pot fi infinite pentru ca textul nu este ferm, stabil, concis; textul este un resort gata sa arunce în lume un adevar, dar numai la apasarea butonului corect , orice alt buton poate transforma acest resort mistic în bomba. Interpretul devine astfel un genist si în fata anumitor bombe si cei mai priceputi genisti ezita, totul poate fi o capcana, caderea în capcana înseamna moartea, trecerea peste capcana este viata. Termenii ramân aceiasi.

William Epson sustine în Sapte tipuri de ambiguitate (Epson 1974) ca de putine ori lucrurile sunt ceea ce par a fi. Orice cuvânt denota cel putin ceea ce pare la prima vedere, însa de cele mai multe ori semnifica mult mai mult. Orice text este un puzzle, orice propozitie poate sa fie înselatoare, dar cele mai înselatoare si mai ambigue texte sunt cele care poarta cel mai mult adevar. Epson se refera în principal la poezie ca maxim al ambiguitatii, însa parabola si alegoria sunt cel putin la fel de complexe, nu de putine ori genurile contopindu-se.

Referitor la ambiguitate si functiile ei, Basarab Nicolesco afirma:

În noul univers, din cauza necontenitelor interactiuni si metamorfoze, semnificatia nu poate fi transmisa în mod direct. Secretul nu este ascuns de scriitor pentru a crea o literatura dificila, ci el se afla ascuns în lantul evenimentelor. Scriitorul-martor descopera în acelasi timp cu noi, ceilalti martori, semnificatia secretului. De aceea marturia este în mod inevitabil ambigua (Nicolescu 2011: 286).

Scriitorul-martor al lui Basarab Nicolesco ne duce cu gândul la Ales, la cel prin care revelatia este produsa, nici el constient de sensul revelatiei (ca la Swedenborg) pâna când aceasta nu se produce efectiv, si el la fel de naiv înainte ca toti ceilalti. Semnificatia (adevarul) nu poate fi transmisa în mod direct pentru ca direct nu poate fi perceputa, ea necesita în mod obligatoriu sa fie descoperita, necesita un efort de interpretare, unul care în sine înseamna tot. Cum spune Michael Foley: "The search for meaning is itself the meaning, the Way is the destination, the quest is the Grail" (Foley 2010: 74). Calea, Adevarul si Viata pot fi dobândite prin întelegere, prin interpretare.

"Tout, dans la narration, est organisé en fonction du lecteur" afirma Jean Yves-Tadie (Yves-Tadie 2013: 7). Pentru ca apoi sa continue: "L'aventure n'aquiert un caractère de beauté, ou même simplement une signification, que lorsqu'elle est contemplée de l'extérieur, et (ou) après coup" (ibidem). Si în parabola sau în alegorie totul este construit în functie de cititor, exista un sens pentru fiecare, exista o deschidere interpretativa suficient de permisiva pentru a oferi alternative adecvate personalitatii, culturii, capacitatii de întelegere a fiecarui cititor în parte. Dar aventura interpretarii, desi constituie o satisfactie în sine, nu garanteaza aflarea semnificatiei. Sensul este labil, irational, viu, în continua miscare, iar privirea detasata, de la distanta poate conferi efectul de sens. De la distanta lucrurile par sa se lege, însa pe masura ce te apropii devin tot mai confuze, mai ambigue. Interpretul, dupa cum sugereaza si Andrei Plesu, începe prin a fi înafara, de acolo vede mai bine, dar eforturile sale trebuie sa îl poarte înauntru, de unde sa-i poata convinge si pe altii sa se apropie.

Jean Baudrillard vorbeste în Cuvinte de acces (Baudrillard 2008) despre efectul de real, efectul de adevar, efectul de obiectivitate ca fiind singurele "realitati" la care avem acces, realul în sine neexistând, fiind doar o simulare. Si în cazul parabolei si al alegoriei realul este inexistent, ceea ce conteaza este ceea ce exista dincolo de real. Realul este doar valul care ascunde sensul, este doar antecamera înselatoare a adevarului. Alaturi de aceste efecte, Baudrillard vorbeste si despre aleatoriu ca norma a lumii contemporane si despre haosul controlat, haosul subsumat rationalitatii care serveste "utopiei unei cunoasteri din ce în ce mai sofisticate, chiar daca aceasta iluzie radicala nu este launtrica stiintei" (Baudrillard 2008: 55). Haos controlat, aleatoriu, efecte, valuri, irational aparent (subsumat unei ratiuni superioare) deoarece, "ca toata învatatura lui Hristos, învatatura despre parabole se alcatuieste din nuante, surprize si paradoxuri. Nimic nu se lasa sistematizat geometric, definit liniar, încartiruit dogmatic" (Plesu 2012: 53). Iisus este piatra din capul unghiului, piatra cu care nu stii ce sa faci, dupa cum spune Andrei Plesu, dar fara de care nimic nu se construieste, iar parabolele lui sunt asemenea. Si prin filiatie si contaminare toata literatura parabolica si alegorica ce a urmat poarta însemnele epifaniei.

Limbajul comun cu Dumnezeu si punerea în lumina

Mesajul este transmis tuturor, dar pâna la descifrare trebuie parcurs un traseu sinuos al re-interpretarii în limitele propriei noastre constiinte si instructii, dupa cum sustine George Steiner. În Dupa Babel, Steiner noteaza:

Dumnezeu l-a creat pe Adam cu cuvântul emeth, care înseamna 'adevar', scris pe fruntea sa. În aceasta identificare se afla singularitatea vitala a speciei umane, capacitatea sa de a dispune de un limbaj cu Creatorul si cu sine. Stergând aleph-ul initial care, conform unor cabalisti, contine întregul mister al numelui secret al lui Dumnezeu si al actului vorbirii prin care El a dat nastere universului, ceea ce ramâne este meth, care înseamna: el este mort. Tot ceea ce putem spune despre limba ca si despre moarte este, într-un anumit sens, un adevar inaccesibil (Steiner 1983: 164).

Parabola este purtatoarea acelui aleph lipsa, întelesul ei, adevarul pe care îl ascunde poate semnifica recrearea acelui limbaj comun cu Dumnezeu si implicit salvarea absoluta. Dar, dupa cum spune si Steiner, acest adevar este inaccesibil, sau, cel putin, asa pare. (Oare daca dragonul ar parea accesibil am mai avea cavalerieroi?). Efectul aceasta de inaccesibilitate este un nou test, o noua capcana. Andrei Plesu vorbeste despre parabola luminii sub obroc ca fiind una hermeneutica, relevanta în context:

Cititorul - si, cu atât mai mult interpretul textului parabolic - e în situatia de a scoate pasajul analizat de sub obroc, de sub norul lui de obscuritate sau de sub omiletica plata în care a fost îngropat. Interpretarea e punerea materiei interpretate sub o raza luminatoare, asezarea ei pe un sfesnic (Plesu 2012: 71).

Punerea în lumina însa nu este un act unidirectional, venit din partea interpretului: înainte de aceasta interpretul însusi trebuie sa fie pus sub lumina de o forta exterioara lui, sa fie, adica, luminat.

Paul Ricoeur atrage atentia în Eseuri de hermeneutica asupra limitelor interpretului, care nu trebuie sa impuna si sa imprime textului analizat capacitatea sa finita de întelegere, ci trebuie sa se expuna el însusi textului pentru a primi de la text lumina, formula cea mai adecvata interpretarii (Ricoeur 1995: 107). În aceeasi masura Ricoeur subliniaza ideea deja mentionata a interpretului absent din actul interpretarii, daruit cu interpretarea corecta (Ricoeur 1995: 107) si, chiar si mai important, faptul ca "interpretarea, înainte de a fi actul exegetului este actul textului" (Ricoeur 1995: 129). Totul este continut deja în text, este nevoie doar de iluminarea necesara vederii sensului si nu a esentialului, pentru ca, desi sensul este esentialul, esentialul nu este sensul. Iisus este primul interpret al parabolelor sale, cel care releva adevarul, dar Iisus si parabolele sale se identifica în aceeasi substanta comuna a adevarului, sunt una si aceeasi. Prin Iisus parabolele se explica singure, asa cum Iisus se explica pe sine prin intermediul parabolelor. Dar cine este pregatit pentru o asemenea explicatie?

Tot Ricoeur, în Iubire si justitie sustine ca scrisul este o mediere în numirea lui Dumnezeu, structura originara de limbaj a credintei traite. Numirea lui Dumnezeu trece prin canalul Scripturilor. Prin acestea experienta religioasa accede la expresie, iar credinta este instruita, formata, educata, luminata, pregatita pentru întâlnirea cu Dumnezeu. "Într-un anume sens, textele preceda viata. Daca îl pot numi pe Dumnezeu, oricât de nedesavârsit as face-o, este pentru ca textele care mi-au fost predicate, citite, interpretate l-au numit deja", sustine Ricoeur (Ricoeur 2008: 50).

Arta Adevarului Total

Si restul e tacere, volumul de eseuri al lui Aldous Huxley, unul dintre maestrii literaturii alegorice, atinge problematicile abordate aici. Adevarul logic, rational, este în acceptia lui Huxley o "acceptabila verosimilitudine" (Huxley 1977: 18) a adevarului potential, arta alegorica, parabolica continând în ea "un soi de superadevar" (Huxley 1977: 19) superior faptului perceput ca real. Adevarul total este pus în corespondenta cu fantezia pura, si separat de formele distilate ale literaturii, cele care izoleaza din adevarul total un singur element (exemplul dat de Huxley este acela al tragediei), care se manifesta direct, în forta, subjuga orizontul de interpretare si sensibilizeaza unilateral, fals.

Arta Adevarului Total produce asupra noastra un efect cu totul diferit de cel al tragediei. Niciodata dupa ce citim o opera a Adevarului Total nu încercam o senzatie de eroica exaltare; ci una de resemnare, de acceptare (si acceptarea poate fi eroica). Fiind impura din punct de vedere chimic, arta Adevarului Total nu ne poate emotiona cu aceeasi pregnanta si rapiditate ca tragedia sau ca oricare arta pura din punct de vedere chimic. Cred însa ca efectele ei sunt mai durabile. Exaltarea care urmeaza lecturii sau ascultarii unei tragedii este de natura unei betii trecatoare. Faptura noastra nu poate pastra multa vreme tiparul impus de tragedie. Îndepartati magnetul si toata pilitura de fier cade iar talmes-balmes. Dar tiparul acceptarii si resemnarii pe care ni-l impune literatura Adevarului Total, desi poate mai putin frumos ca model este (probabil tocmai din aceasta pricina) mai stabil. Catharsisul tragediei e violent si apocaliptic, catharsisul literaturii Adevarului Total e mai blând si mai durabil (Huxley 1977: 27).

Marile adevaruri, spune Huxley, sunt adevaruri evidente, dar nu toate adevarurile evidente sunt mari adevaruri. Ne aflam în aceeasi situatie înselatoare a adevarului de lânga noi pe care nu îl putem vedea, percepe, întelege, iar adevarurile stabile, logice, desi par permanente nu sunt decât niste fantose. Fantezia pura, irationalul, nerecognoscibilul, cu toate scaderile lor la o privire de suprafata sunt mai aproape de esenta decât ceea ce percepem ca evident esential în context rational.

"Scriitorii care se pretind total si implacabil rationali predica de fapt un nihilism absolut si ar dori sa vada abolirea oricarei arte, stiinte, a oricarei societati organizate" (Huxley 1977: 34). Am pastrat pentru încheiere afirmatia aceasta a lui Huxley deoarece mi se pare simptomatica pentru conduita literaturii contemporane de prim-plan. Literatura alegorica, parabolica este cea mai riscanta, cea mai putin interesanta în context actual tocmai datorita gradului ridicat de dificultate la nivel de interpretare, tocmai datorita aparentei incoerente, a lipsei de miza imediata, a greutatii cu care poate fi racordata unui sens comun. Cu cât însa ne vom apropia totul va parea mai aiuritor si singurul care functioneaza în interpretarea acestui tip de literatura nu este conceptul, ci intuitia si poate feeling-ul, abandonarea în mâna lucrurilor care vin dinlauntru, din inima, nu din creier. Si acesta nu este un drum, o aventura pentru interpretarea literaturii, ci însasi a vietii si a ceea ce e dupa ea.

Sidebar

About Interpretation and Revelation in the Biblical Paradigm

This study tries to identify, through examples, the ways the meaning is consolidated and the message is transmitted starting from biblical texts or texts that use parabolas or allegory. If the reader respects all the rules this hermeneutical trajectory often leads to revelation. But until revelation you have to pass through a sophisticated maze filled with traps and deceptions. Only the divine mind can decipher the text for you and give you access to the revelation.

References

Bibliografie

Baudrillard 2008: Jean Baudrillard , Cuvinte de acces, Bucuresti, Editura Art.

de Certeau 1996: Michel de Certeau, Fabula mistica. Secolele XVI-XVII, Iasi, Editura Polirom.

de Rougemont 1994: Denis de Rougemont, Partea diavolului, Bucuresti, Editura Humanitas.

Epson 1974: William Epson, Sapte tipuri de ambiguitate, Bucuresti, Editura Univers.

Evdokimov 1994: Paul Evdokimov, Rugul aprins, Timisoara, Editura Mitropoliei Banatului.

Foley 2010: Michael Foley, The age of absurdity, Londra, Simon&Schuster.

Huxley 1977: Aldous Huxley, Si restul e tacere, Bucuresti, Editura Univers.

Nicolescu 2011: Basarab Nicolescu, De la Isarlâk la Valea Uimirii, Bucuresti, Editura Curtea Veche.

Noul Testament, Marcu, 4: 11-12.

Perta 2012, Cosmin Perta, Introducere în fantasticul de interpretare, Bucuresti, Editura Tracus Arte.

Pitagora 2003: Pitagora, Imnurile sacre, Bucuresti, Editura Herald.

Plesu 2012: Andrei Plesu, Parabolele lui Iisus. Adevarul ca poveste, Bucuresti, Editura Humanitas.

Ricoeur 1995: Paul Ricoeur, Eseuri de hermeneutica, Bucuresti, Editura Humanitas.

Ricoeur 2008: Paul Ricoeur, Iubire si justitie, Bucuresti, Editura Art.

Scararul 1994: Ioan Scararul, Scara Raiului, Timisoara, Editura Amarcord.

Steiner 1983: George Steiner, Dupa Babel, Bucuresti, Editura Univers.

Swedenborg 1995: Emanuel Swedenborg, Cartea de vise, Bucuresti, Editura Univers.

Sestov 1995: Lev Sestov, Apoteoza lipsei de temeiuri. Eseu de gândire adogmatica, Bucuresti, Editura Humanitas.

Yves-Tadie 2013: Jean Yves-Tadie, Le roman d'aventures, Paris, Edition Gallimard.