E. Lovinescu si modelele românesti si europene ale criticii literare interbelice/Scriitorul si umbra sa. Geneza formei în literatura lui E. Lovinescu

Abstract

Fapt este ca, desi nu-si menajeaza deloc "eroul", cercetatorul recurge la eruditia din domeniul psihologiei pentru a-si formula concluziile, ceea ce demonstreaza ambitusul incredibil al operei lovinesciene. A. Patras observa ca i s-a inventat lui Lovinescu o imagine fara pata si ca o consecinta a optiunii lui ferme pentru esteticul pur, în concordanta cu preferintele modernismului european. El nu trepideaza la perspectiva calatoriilor scumpe, caci, ferit de superficialitati, i se par mai spectaculoase si mai profitabile croazierele imaginare, culturale si de-a lungul memoriei afective: "Pentru astfel de oameni, depasiti de realitate, adevarata calatorie nu începe decât odata cu încetarea ei, sau chiar mult mai târziu, dupa scuturarea învelisului de amanunte discrepante, când sensul estetic si emotiv al calatoriei, scapat din aderentele prezentului si ale discordantei, ramâne pur si se coloreaza de toata poezia amintirii" (37) (Memorii. Poate ca biografia si scrierile "nestiintifice" ale unui critic literar nu sunt pasionante, însa daca ele constituie doar fundalul general al unui studiu scris de un cercetator subtil si cu pregatire solida, interesul e surescitat indirect.

Antonio PATRAS, E. Lovinescu si modelele românesti si europene ale criticii literare interbelice, Bucuresti, Editura Muzeului National al Literaturii Române, Colectia Aula Magna, 2013, 206 p.; Antonio PATRAS, Scriitorul si umbra sa. Geneza formei în literatura lui E. Lovinescu, Iasi, Editura Institutul European, 2013, vol. I, 266 p., vol. II, 250 p.

Oricât s-ar fi scris despre Lovinescu, subiectul ramâne mereu actual datorita dualitatii noastre: ba occidentali, ba balcanici (o asonanta pe cinste!). Pe lânga considerentele istorice, personajul este fascinant prin vointa de rigoare, contrabalansata de incapatânarea de a scrie romane întru câtva anoste. Antonio Patras încearca recuperarea omului si scriitorului Lovinescu în doua carti: E. Lovinescu si modelele românesti si europene ale criticii literare interbelice (Editura Muzeului National al Literaturii Române, 2013) si Scriitorul si umbra sa. Geneza formei în literatura lui E. Lovinescu, vol I-II (Institutul European, 2013). Cum remarca autorul, criticul era un spirit lucid si exact, de "esenta galica", dar (si aici începe sirul de "dar"-uri) "fara cine stie ce îndrazneli în vorba sau gând", cu idei ce "nu exceleaza în profunzime ori subtilitate" si cu un scris "ritmat la temperatura moderata foiletonului fara pretentii, de scurta respiratie" (8). E delicios sa citesti asemenea aprecieri demitizatoare în lucrari rezultate din cercetari post-doctorale. Mai rar asa ceva! Oricum, revizuirea lui Lovinescu este întreprinsa cu argumente si înregistrarea antecedentelor în domenii. Bunaoara, Florin Mihailescu considera ca marele suporter al sincronismului nu era nici macar un ideolog remarcabil.

Deconstructia posturii

Nici în psihologie Lovinescu nu aduce contributii teoretice, ci, în timp, se limiteaza la "analiza pasiunilor ori reflectia cu miez etic, de traditie clasica". Apropiat de G. Ibraileanu prin "personalismul psihologic" (12), el pune mare accent pe vointa, ceea ce si ajuta, dar si dauneaza unui scriitor. Omul se construieste ca personalitate si se lupta cu melancolia lui moldoveneasca. Cam la fel cum se va întâmpla si în cazul lui Mircea Eliade.

Cu o acuitate chirurgicala, A. Patras purcede la deconstructia personalitatii lovinesciene, bântuita de un bovarism cu tinta nobila. Fapt este ca, desi nu-si menajeaza deloc "eroul", cercetatorul recurge la eruditia din domeniul psihologiei pentru a-si formula concluziile, ceea ce demonstreaza ambitusul incredibil al operei lovinesciene. O asemenea cercetare echivaleaza cu un doctorat în psihologie. Subtextul e împanat cu explicarea teoriilor si conceptelor din psihologie, iar limitarile lui Lovinescu primesc o conotatie complexa.

Aventura sondarii intelectului si psihicului criticului modernist este fascinanta. Ca sociolog, el considera ortodoxismul retrograd si irational si îi prefera pragmatismul progresist al catolicismului. A. Patras observa ca i s-a inventat lui Lovinescu o imagine fara pata si ca o consecinta a optiunii lui ferme pentru esteticul pur, în concordanta cu preferintele modernismului european. Profilul sau intelectual ar fi cel al criticuluide tip "umanist burghez (în linia lui Thibaudet), a impresionistilor francezi si a istoriografilor - eseisti - anglo-saxoni" (18), ceea ce ar explica si supraaprecierea psihologiei, dar si relaxarea discursului exegetic, realizat în genul foiletonului.

Dar criticul s-a revizuit pe el însusi, în timp ajungând sa adopte atitudini dogmatice.Conform lui Jerome Meizoz, modelarea personalitatii se face prin posturalitate, adica prin adoptarea unei identitati literare - în cazul de fata - care este confirmata apoi de mijloacele media. Lovinescu îsi impune o existenta de cazarma literara -Nulla dies sine linea - si traieste mai curând prin intermediul cartilor scrise decât a celor citite.

Bovarism de infanterie

Pâna la urma, criticul vietuieste militaros si sportiv, impunându-si o disciplina si un ritual ascetic. Problema este ca toate acestea sunt investite oarecum maniacal, doar în directia scrisului. El însusi invoca inaptitudinea pentru viata . Salvarea vine de la capacitatea de a-si revizui opiniile prin comprimare si substitutie. Lucrurile nu sunt totusi atât de simple. A. Patras evidentiaza ca gusturile maestrului au ramas constante, revizuirile constând în "rescrierea permanenta a operei", dupa un model eminescian.

Lovinescu este primul nostru critic autentic, axat pe hermeneutica si ideologie estetizanta. El nu se cheltuieste în politicianism ori în critica de directie. Faptul ca stilul lui nu este stralucit si ca ideatia nu îi este originala este rascumparat de spectacolul luptei cu sine însusi. Spun spectacol întrucât în însemnarile lui personale exista si destula poza. De exemplu, sustine, nu fara afectare, ca s-a nascut plictisit, sau ca si-a prea "literaturizat bataile inimii", fiind mult mai atent la carti decât la oameni. Ba se si auto-biografeaza din postura lui Anonymus Notarius. Rezultatele "multiplelor proiectii bovarice" nu au fost întotdeauna excelente dar, cum precizeaza A. Patras, cu ironie implicita, efortul e demn de admiratie: "omul si-a strunit naravasele porniri ale eului. S-a învins pe sine, a devenit anonim" (33).

Cortina întinsa între aparenta externa, construita (persona), si cea interioara, foarte diferita, era vizibila si în Tagesbuch-ul maiorescian. Olimpianismul social este contrazis de fragilitati mascate. Astfel ca Jérôme Meizoz este inspirat când propune conceptul de "postura" în loc de "persona". Modernismul desfiintase iluzia eului unitar, iar Thédule Ribot, în Patologia personalitatii, semnala ca psihicul uman nu este un dat imuabil, ci o modalitate de adaptare la presiunile mediului.

Dar daca Anonymus Notarius se priveste deseori în "oglinda multiplelor autoproiectii bovarice" (33), Lovinescu criticul ramâne destul de lucid pentru a descrie derapajele dincolo de fruntariile estetice ale lui Ilarie Chendi si Sextil Puscariu. Spre pilda, când cunoscutii oameni de cultura se încânta cu scrierile unor Zaharia Bârsan ori Ion Bârseanul. Înscenare sau nu a propriei persona, criticul îsi cunoaste moliciunile si încearca sa le învinga prin disciplina spartana ori pur si simplu sa profite de intervalele energice (cum ar fi scrisul ziua, nu seara). Luciditatea lui se face simtita în scrisorile patetice catre Elena Farago, în care mentioneaza "crizele naprasnice" care îl traverseaza.

Complexe si ambitii moderniste

Modern autentic, iesit de sub faldurile musamalizante ale victorianismului, Lovinescu se ofera de bunavoia ca exemplu de patologie a personalitatii, asa cum o teoretizase Thédule Ribot. Obsesia autoprotectiei, necesara unui psihic mult prea uman, în formulare nietzscheana, este vizibila si în orgoliul de a nu fi dominat: "N-am privit niciodata în sus, pentru a nu fi supus vreunei umiliri, ci numai în jur, la egali, si mai ales la inferiori" (41). Suprema calitate este aceea de a transforma slabiciunile în combustibil pentru efortul de autodepasire. Dar, spre deosebire de atâtia literati, Lovinescu nu cade în capcana identificarii complete cu persona lui, respectiv cu rolul si cu proiectiile sale sociale, cum identifica Jung aceasta pacoste. El nu se lasa prada cultului personalitatii si nici nu se nutreste doar din laude, sfidând criticile. Continua negociere între constiinta si inconstient îi permite sa se modeleze progresiv. Moldovenismul ca fascinatie a ratarii si a caderii în anonimat, asa cum îl conceptualizeaza Ileana Vrancea, îl îndeamna pe critic la frecventarea unei terapii compensatorii. El îi dispretuieste pe impresionistii boemi si se încapatâneaza sa se concentreze pe "arta de a muri cu condeiul în mâna" (48). Zbaterea este între sterilitatea cultivata, cam cum o va literaturiza G. Calinescu în Bietul Ioanide, si fertilitatea zdrobitoare a trufa sului Iorga. Înghesuit între tendinte contrare - dar adânc consubstantiale structurii sale - Lovinescu elogiaz a talentul în cuvintealuneacoase, ca un fel de laud a adusa capacitatii de a broda la infinit pe marginea unor idei usor de sintetizat. A face arta literara ar însemna sa "tragi de par" un text. În consecinta, scriitorul în formare trebuie sa scrie suvoi, iar revistele se cuvine sa-l publice stimulativ. Heliade redivivus! Cum el însusi activeaza în sensul acesta, e firesc ca dupa ce se vede cu doctoratul luat, pe la 30 de ani, sa nu mai citeasc a decât acele carti despre care urma sa scrie. Ceea ce, iarasi firesc, îl întristeaza pe A. Patras. Slaba consolare: cunosc si eu câtiva critici literari ce au terminat-o de mult cu cititul neprofitabil...

Voyage autour de sa chambre

Firesc este pentru un critic sa exceleze în luciditate. Lovinescu, în continua autoscopie, dezvolta teoria dublei personalitati, cu aplicatie proprie: pe de o parte bovarismul ideologic (incluzând si modernismul), iar pe de alta parte moldovenismul temperamental, cu preferinte conservatoare. El nu trepideaza la perspectiva calatoriilor scumpe, caci, ferit de superficialitati, i se par mai spectaculoase si mai profitabile croazierele imaginare, culturale si de-a lungul memoriei afective: "Pentru astfel de oameni, depasiti de realitate, adevarata calatorie nu începe decât odata cu încetarea ei, sau chiar mult mai târziu, dupa scuturarea învelisului de amanunte discrepante, când sensul estetic si emotiv al calatoriei, scapat din aderentele prezentului si ale discordantei, ramâne pur si se coloreaza de toata poezia amintirii" (37) (Memorii. Aqua forte).

Cu toata veneratia acordata marelui înaintas, Antonio Patras este dezamagit de cumintenia relatarilor de calatorie. Despre voiajul în Grecia se face remarca: "nimic personal nu iese în evidenta, nici un accent mai îndraznet, macar cu jumate de ton, acolo, peste media unei compozitii scolare" (37). Subiectul ar parea, în consecinta, tern, daca nu ar exista atâtarile din subtext, unde se mai pastreaza doar sfera conceptuala, genul proxim, nu specia. Nu însemnarile lovinesciene, ci consideratiile despre conditia culturala a calatoriei unor Albert Thibaudet, Mircea Zaciu si Mircea Anghelescu. Poate ca biografia si scrierile "nestiintifice" ale unui critic literar nu sunt pasionante, însa daca ele constituie doar fundalul general al unui studiu scris de un cercetator subtil si cu pregatire solida, interesul e surescitat indirect.

Ceea ce place la cele doua carti despre Lovinescu, scrise de A. Patras este ca ele nu tolereaza, nu musamalizeaza si nu scad/sporesc defectele si meritele mentorului modernismului românesc. Initial, unele situatii sunt hazlii, de exemplu, aflat în Grecia, pe malul marii, omul de litere nu se poate sustrage comparatiilor mitologice: din adâncuri iese "Amfitrie, cu voalul miresei", care "sta feciorelnica si sfiicioasa lânga sotul ei pe carul tras de tritoni", iar Doris, mama ei, "îi întâmpina cu facla nuptiala" (39). Imediat, însa, citatul este adâncit de observatia ca realitatea e pur si simplu în-fiintata acum de litera moarta a cartii, si nu recreata imaginar de sevele memoriei afective, ca în À la recherche du temps perdu (39). Eruditia lui Antonio Patras este mai eficienta decât cea a calatorului clasicizant, pentru care "natura capata un aspect decorativ, de carton, lasându-se descifrata exclusiv în cheie alegorizanta" (40). Lovinescu pur si simplu nu poate evada din biblioteca ori din muzeu. Singura asociere ce îi traverseaza mintea în fata unor privelisti impresionante este cea referitoare la niste "peisage maiestre de ale lui Claude Lorrain". A. Patras se foloseste de nuantarile lui Andrei Plesu pentru a caracteriza aceasta natura de peisagist, artificiala si artistica, opusa celei proaspete si nemediate a calatorului autentic.

Studiul lui Antonio Patras este masiv si elastic. Ar trebui un spatiu si mai generos decât cel pe care îl am la dispozitie pentru a surprinde toate fineturile acestei reevaluari a omului si a scriitorului Eugen Lovinescu. Impresionanta este, mai cu seama, dragostea vitriolanta fata de maestru a cercetatorului iesean. Daca nu ar fi fost asa, as fi citit acelasi tip de carte didactica, ori exagerata. Asa însa, totul este masurat si extrem de inteligent cumpanit înainte de a fi asternut pe hârtie. Mare sfat: continuati lectura cartilor caci urmeaza interpretarea spectaculoasa si neconventionala a operelor literare ale lui Lovinescu. Curat frison!