Educatia cavalerilor în Evul Mediu: Schita comparativa între Occident si Bizant

Abstract

The figure of the warrior-scholar remains a perennial object of study embodied during the Middle Ages by the literate knight (chevalier-lettré; ritter-gehlerter). The study dwells upon knightly education during Catholic West as well as in Byzantine cosmos. Far from the prejudice that the wielders of the sword narrowed their existence solely to serving their feudal masters and preparing for future conflicts, a vast, albeit not mainstream literature uncover deeper layers with regard to the life of martial nobility. Thus, a significant portion of it was product of culture and literacy, not only by accident but because growing state bureaucracies needed people capable to shoulder monarchies in the exercise of governance.

Headnote

Abstract

The figure of the warrior-scholar remains a perennial object of study embodied during the Middle Ages by the literate knight (chevalier-lettré; ritter-gehlerter). The study dwells upon knightly education during Catholic West as well as in Byzantine cosmos. Far from the prejudice that the wielders of the sword narrowed their existence solely to serving their feudal masters and preparing for future conflicts, a vast, albeit not mainstream literature uncover deeper layers with regard to the life of martial nobility. Thus, a significant portion of it was product of culture and literacy, not only by accident but because growing state bureaucracies needed people capable to shoulder monarchies in the exercise of governance.

Keywords

knights; West; Byzantium; martial arts; literate-warrior; pronoia

Jocul semantic dintre swords si words, atât de drag lui Shakespeare si Hobbes în secolul XVII,1 ca si originea etimológica a substantivului stil din latinescu stilus (ce desemna un obiect ascutit de scriere) redau învecinarea lumii martiale cu aceea a literelor. Chiar daca universul practic al confruntarii pare contrar activitätii intelectuale, bazate pe contemplatie si sustragere din noianul evenimentelor, cele doua domenii au numeroase puñete tangentiale.

în cele ce urmeazä vom prezenta sistemul de educatie al clasei cavalerilor, punctând cu únele exemple concrete din época respectiva. Lumile aläturate spre descriere sunt Apusul catolic si Bizantul.

Studiul de fatä se va concentra în spetä pe secolele IX-XII, socotite a fi <mijlocul> Evului Mediu si intervalul în care träsäturile generale ale epocii s-au cristalizat: pe plan intern este vorba despre statornicirea relatiilor de putere politico-economico-religioase, iar pe plan international de cristalizarea sistemului de formatiuni politice cu raporturile aferente dintre ele.

Societatea medievalä occidentalà si simplissima diviziune a muncii

Imaginea încetâtenitâ pe care omul contemporan o are asupra epocii médiévale confine o diviziune tripartita a societäfii de atunci. Asadar, conform acestei log ici, universul social era populat de trei categorii socio-profesionale: cei care se roagä si asigurä activitatea intelectualä (oratores); cei care se luptä si apärä (bellatores), sub ei aflându-se cei care asigurä baza materialä si muncesc (laboratores).2

Tabloul este unul aproximativ, granifele taxonomice dintre categorii fiind adesea încâlcate. In ceea ce-i priveste pe cavaleri, ín duda imaginii superlativizate create de literatura romanticä a secolului XIX si de cinematografía celui urmätor, acestia nu reprezentau figuri de primä mänä ale perioadei. Asa dupä cum afirmä istoricul francez Georges Duby, statutul purtätorilor de armä se rezuma mai degrabä la acela de vasal, de cele mai multe ori în slujba episcopului local care poseda atât prerogative spirituale cât si lumesti, politico-administrative.3 Pe cale de consecinfâ nici educafia nu era la fel pentru categoriile mai sus implicate, cu precädere pentru primele douä. Oratores se dedicau perfecfionärii calitäfilor spiritului, iar bellatores celor trupesti. Petrus Alfonsus (1062-1140) imparte domeniile de studiu în douä categorii. în prima categorie intrau asa-numitele arte liberale: gramática, retorica, dialéctica, geometría, aritmética, muzica si astronomía. în cea de-a doua cele sapte arte cavaleresti: cäläria, ínotul, tragerea cu arcul, escaladarea unei scäri, turnirul, lupta cu sabia si, nu în cele din urmä, curtoazia (dans, bune maniere).4 Despre acestea ni se vorbeste detaliat în lucräri precum: Johannes Rothe, Oglinda cavalerilor (1400); contele Baldassare Castiglione, Curteanul (1528); Henry Hexam, Princlpiile artei räzboiului (1639).5

Educafia cavalereascä la nivel teoretic era în cei mai bun caz superficial. De la vârsta de sapte ani, copilul destinât sä devinä cavaler primea titlul de paj si era introdus în tainele scrisului dublate de nórmele crestine menite a-i asigura o conduitä virtuoasä mai târziu. La vârsta de 14 ani tânârul era înaintat în grad, devenit squire, valet, paj sau demouseau (masculinul de la demoiselle).6 Un squire avea rolul aghiotantului din timpurile moderne: servea la mesele cavalerilor, efectúa diferite servicii personale superiorului câruia îi era desemnat si, nu în ultimul rând, lupta în bätälii. Rolul squirilor în operafiunile militare este documentât în romane precum Kyng Horn, viafa lui Sir lan Ipomydon ori scrierile lui Chaucer.7 Gradul complet de cavaler era considérât finalizat la vârsta de 21 de ani.8 Cursus honorum stabilea o ierarhie clarä a rolurilor, astfei câ la masa cavalerilor nu puteau sta decât cei care fuseserä admisi în cadrul ordinului, indiferent de gradul de rudenie cu cavalerii. Conform cronicii lui Paul Warnefridus, citât de Charles Mills (în prima parte a secolului XIX) fiii regilor lombarzi nu puteau sta la aceeasi masä cu tafii lor daeâ nu primiserä în prealabil titlul de cavaler de vreun rege strain.9 Educaba cavalerilor era în genere asumatä de cätre particular^ de catre castelele n o b i I i I o r,10 dar au fost si cazuri când regalitatea s-a implicat activ în stipendierea procesului pedagogic si aceasta din ratiuni pragmatice. Dezvoltarea birocratiei în jurul institutiei Coroanei cerea oameni instruid care sä poate conduce treburile publice. Garnitura administrate era asiguratä nu numai de cätre prelab dar si de persoane laice, unii dintre acestea fiind purtätori de spadä.* 11 Spre exemplu, cronicile medievale scotiene vorbesc despre numele unui: Sir Gilbert Hay, bun cunoscätor al limbii franceze, Thomas Boyd, earl de Arran; Sir John Ross de Montgrenan, avocat de succès pe timpul regelui James III; Sir David Linsay, poet la curtea regelui James V.12

Fatä de acest ultim aspect- cultura lumii cavaleresti- Ruth Mazo Karras insisté cu precädere, sfätuindu-ne sä privim cavalerii din punct de vedere psiho-antropologic, ca pe ideaIuri ale masculinitätii ce träiau tensiunea dintre artele martiale si curtenie. Mazo Karras prezintä cât de important era factorul feminin -doamna/domnitapentru imaginarul acelor timpuri, întrucât ea conferea identitate si importantä. Abilitatea de a seduce si impresiona reprezentantele sexului frumos contribuía la stima cu care purtätorul de sabie era privit de ceilalti bärbati.13

II. Educatie militará în Bizant

împârtirea Imperiului Roman la moartea lui Thedosius în ianuarie 395 a fost urmatä de un deznodämänt asimetric corespunzätor fiecäre jumätäti. Räsäritul a pästrat cea mai mare parte a capacitätii imperiale, în timp ce jumätatea de Apus se va fragmenta pânâ la disparitie în urmätoarele douä generatii de la împârtire. Vestejirea autoritätii imperiale în Roma a mers invers proportional cu cimentarea fortei Bisericii Catolice. Dacä în Apusul european postroman peisajul politic redâ mai multe formule de conducere locale, únele dintre cu pretendí de a restaura tronul Cezarilor (vezi demersurile carolingian sau ottonian), dincolo de Balcani, Bizantul a reusit sä mentinä via mostenirea antichitätii clasice sintetizând totodatä influentele ulterioare.14 începând cu lucrarea lui Edward Gibbon din secolul XVIII, Bizantul a devenit asociat în imaginarul public cu declinul par excellence, tiranía si coruptia moravurilor. în ultímele decade, diferid istorici, printre care si strategul american de origine românâ Edward Luttwak au cäutat sä reevalueze mostenirea bizantinä insistând pe púnetele forte ale acesteia.15 Mergând pe aceeasi linie a reevaluärii, britanicul Warren Treadgold enumerä longevitatatea bizantinä (1200 de ani!), gradul înalt de culturé si chiar caracterul moderat al împâratilor, prin contrast cu figurile neroniene ale Romei antice sau chiar cu prejudeeätile pe care ni le-am format noi, oamenii modernului.16

Revenind la temä supusä studiului, dacä regatelor europene timpurii le-au trebuit mai multe secóle pâna sä reuseascä o consolidare a puterii centrale (aceasta fiind împârtitâ íntre rege si nobili), în Bizant gradul de centralizare a fost mult mai dens. Si aici, ca si în Occidentul catolic, odatä cu secolele X-Xll, sub dinastía Comnenilor, se poate constata un accentuât procès de feudalizare suplimentat de dezvoltarea unei aristocratii latifundiare civil-militare. Aceasta s-a format prin acordarea de terenuripronoia, de aici si substantivul pronoiar.17 Simultan avem de-a face cu adoptarea pe scarä largä a stilului catafractarilor, cavaleria gréa de inspiratie persanâ.18

Domnia Comnenilor permite o mobilizare socialä, numerosi oameni de rând atingând pozitii înalte ca urmare a cultivärii meritocratiei.19 (Procesul va continua si dupâ 1204, ulterior cuceririi latine si fragmentärii autoritätii imperiale.)20 Scriitorii secolului XII, Theodor Pródromos si Nikeforos Bryennios au redactat numeroase panegirice ale pentru nobilii timpului care se distinseserä prin fapte de vitejie. Pródromos dedicä un poem fratelui împâratului Manuel, Andronikos, prin care îl exaltä drept un ideal aristocratic ce presupunea o bunä stäpänire a jocului cu mingea împreunâ cu abilitäti cinegetice si trasul cu arcul.21 Deci avem o aristocratie militará maturizatä.

Influenta occidentalä nu trebuie exclusä, Cruciadele aducând ambele culturi în confluentä.22 Ca atare nobilii bizantini au deprins practica turnirului, la fei ca si omologii lor catolici. Niketas Choniates descrie un turnir organizat de împâratul Manuel I în Antiochia, la scurt timp dupä cucerirea orasului în 1 1 59.23 Nici vänätoarea nu este neglijatä. împârati precum Vasile I Macedoneanul (867-886) sunt rememorati ca buni si vajnici discipoli ai pasiunii cinegetice. Ode ale vänätorii sunt scrise de cronicari precum Constantin Manases si Constantin Pantechnes.24

Educatia propriu-zisâ se pare câ era la mare prêt si mai freeventâ decât în Occidentul aceleasi perioade. Arheologii au gäsit numeroase texte redate în piaträ la lemn, ceramicä ori hârtie ce compuneau un peisaj bogat grafic, pentru a cita formula lui Catherine Holmes.25 Limba primelor secóle a continuât sä fie latina, progresiv Ínlocuita de greacä, chiar dacá locuitorii Imperiului se simteau ín continuare romani- romanoi. Grosul educatiei era realizat de cätre particulari, statul avánd aici doar o implicare minimalä. De abia cu Constantin al IX-lea se înregistreazâ un oarecare interes din partea autoritätilor pentru educada superioarä.

învâtâmântul primarse derula de la sase-sapte pânâ la unsprezece-doispreze-ce ani intr-un cadru numit propaiedeia. Aceasta era deschis deopotrivä bäietilor si fetelor. învâtâmântul primilor ani presupunea scrisul si cititul, studiul textelor clasice si al lui Homer. Ulterior, de la 12 ani venea paideia, dura circa 6-7 ani si era condusä de câte un maistor. Aici fetele erau mult mai rare. Maistorii se bazau pe elevii mai avansad (ekkritoi) care erau obligati sä le predea celor mai mici. Fondul programei consta din trivium, adicä: gramaticä, poezie si retoricä. Metoda de cäpätäi este invätarea pe de rost. Unii dintre marii cärturari ca Leon Matematicianul în secolul IX si Mihail Psellos exercitä meseria de maistor. Fondul programei consta din trivium, adicä: gramaticä, poezie si retoricä. Metoda de cäpätäi este invätarea pe de rost.26 Scopul era acela de a crea cetäteni fideli care sä poate popula functiile administrative si pe cele juridice.27 Per total insä învâtâmântul rämäne o meserie prost pläti- tä si dispretuitä, mai ales de cätre odraselele aristocratiei, care si alcätuiesc grosul clientelei, dupä câte spune francez istoricul Michel Kaplan.28

Tot în perioada Comnenä avem de-a face cu un declin al multor scoli ca urmare a ascensiunii aristocratiei militare mentionate si mai sus. în ciuda dificultätilor a fi Iitérât era la mare prêt printre cercurile înalte de la Constantinopol. Cärturari de mare tinutá ai vremii precum loan Mauros, Mihail Psellos (aprox.1018-1070), loan Xiphilinos îsi mentineau privilegiile curtând gratiile mai marilor zilei.29 Libräriile erau freeventate astfei cä manuscrisele puteau fi achizitionate eu usurintâ. Dacá în alte parti ale lumii scrisul era consideratä o activitate subalterna, de rang inferior, aici cíasele superioare, inclusiv împâratii practicau caligrafía. Unii dintre practicanta posedau în preajmä un asistent numit grammatikos.30

De o importantä specialä pentru subiectul supus studiului sunt acele manuale militare bizantine care împachetau experienta de teren a diferitilor comandanti. Ínca din zorii evului bizantin dateazä Taktikonul si Epitedeuma lui Urbicius (época lui Anastatius, 491-518); din anii domniei lui lustinian (527-565) îl avem pe Syrianus Magister, autorul lucrärilor De peri strategikes, Rhetorica militares si Naumachiae.3' Poate cel mai cunoscut dintre ele râmâne Strategikonul împàratului Mauritius (582-602), text preluat în panteonul universal al artei martiale pe acelasi raft cu Sun Tzu, Clausewitz, Joimini.32 Alte manuale de ducere a räzboiului au fost: Constitutiile tactice ale lui Leon VI (886-912); Pracepta Militaria a lui Nikephoros Phocas din 965; Despre bâtaIii a fratelui mai mare al aceluiasi împârat, Leo (acesta din urmä strategos al themei Cappadochia); Taktika (scrisä undeva între 999-1007) a lui Nicephoros Ouranos, unul dintre generalii de prim rang ai împàratului Vasile al ll-lea Bulgaroctonul. Tóate acestea se inspira din luptele cu sarazinii si insista asupra modului de dispunere a trupelor atât în bàtàlie cât si în timpul campärii sau a interoperabilitátii dintre cavalerie si infanterie.33

Remarci de final

lluminismul ne-a schimbat vederile asupra trecutului si a opérât o diviziune a muncii în ceea ce priveste cercetärile istoriografice. Astfel, ne-am obisnuit sä vedem perioada ultimilor douá sute de ani în tonuri optimiste, ca un progrès continuu al stiintei si libertätii umane, prin contrast cu barbaricul Ev Mediu, anotimp al barbariei, superstitiei, ocultärii religioase si fanatismului promovat de binomul Tron-Altar.

Reevaluarea mostenirii iluministe a réorientât si mersul istoriografiei în sensul adâncirii cunostintelor despre timpurile medievale, citite acum mult mai nuantat. în aceeasi logicä studiul de fatä si-a propus sä aducä în prim-plan o tematicä în mare parte restrânse la gândirea de nisä si necunoscutä publicului larg-> anume preocupärile intelectuale ale cavalerilor prin aläturarea tablourilor occidental-catolic si bizantin. Ca subspetä, Bizantul, experiment de marcâ în sinteza civilizatiilor, nu si-a créât un halou de interes în cultura de masä globalä, asa cum s-a întâmplat eu Antichitatea greco-romanä mult mai solicitatä de scenaristii hollywoodieni.

Pe plan prescriptiv, figura râzboinicului-educat (warrior-scholar; le chevalier lettré; ritter-gehlerter) se profileazâ ca un personaj peren, de la Tucidide si Xenophon, via Clausewitz, George Patton, de Gaulle, Andre Beaufré pânâ la David Petraeus în zilele noastre. Lipsa unui orizont intelectual, ignorarea terenului sau a datelor culturale în care se desfäsoarä operatiunile ca si a experientelor trecute pot conduce spre consecinte funeste. Dificultâtile întâlnite de trupele americane/NATO în púnetele fierbinti ale Orientului Mijlociu ale ultimului deceniu de râzboi contra terorismului ca si cascada de resurgente islamice radicale demonstreazä cât de imperativa este îngemanarea dintre spadä si condei pentru reusitâ.

Footnote

1 Pentru o zäbovire pe marginea unei Istorli Intelectuale care-i leagä pe William Shakespeare de Thomas Hobbes, a se vedea Nicholas Dungey, Shakespeare and Hobbes Macbeth and the Fragility of Political Order, (Sage, 2012)

Footnote

2 Marcus Baccega, Social Mobility and Social Stratification in Hartmann von Aue's Der Arme Heinrich, Quaderni di Palazzo Serra 22 (2013), 1-10

3 Georges Duby, The Three Orders: Feudal Society Imagined, (Chicago: The University of Chicago Press, 1978/1982), 41 si passim

4 Robert J.Higgs, Michael Braswell, An Unholly Alliance: The Sacred and the Modern Sports, (Georgia: Mercer University Press, 2004), 142

5 Higgs, Braswell, An Unholly Alliance, 145

6 Vârsta aceea, consideratâ încâ fragedä pentru standardele actúale reprezenta punctul de trecere de la copilârie la viata de tânâr adult în Evul Mediu. Vezi Ruth Mazo Karras, From Boys to Men: Formations of Masculinity in Late Medieval Europe, Pennsylvania: University of Pennsylvania Press, 2003), 14

7 Charles Mills, The Flistory of Chivalry Or Knighthood and Its Times: In Two Volumes, Volume 1, (Orme: Longman, Hurst, Rees, Brown and Green, 1825,31-37, 90-91, 94, 117

8 Timothy Hall, The Complete Idiot's Guide to the Middle Ages, (Penguin Books, 2009), 85

Footnote

9 Mills, The History of Chivalry, 36

10 Mills, The History of Chivalry, 31

11 Katie Stevenson in Linda Clark (ed), Identity and Insurgency in the Late Middle Ages, Vol.6, (Woodbridge: The Boydell Press, 2006), 44

12 Clark, Identity and Insurgency in Late Middle Ages, 40-41

13 Karras, From Boys to Men, 26

14 Pentru persistenta elementului roman pânâ târziu a se vedea si Nicolae lorga, Istoria vietii bizantine. Imperiul si civilizaba dupä izvoare, ( Bucuresti: Editura Enciclopédica Românâ, 1974), 30-31 si passim

15 Edward N.Luttwak, The virtual American Empire. War, faith, and power, (New Brunswick: Transaction Publishers, 2009), 147-180 Edward N. Luttwak, "Take me back to Constantinopole", Foreign Policy, 19 October, 2009 Edward Luttwak,"What would Byzantium do?", Prospect Magazine, January 27, 2010

16 Warren Treadgold, "The Persistance of Byzantium", The Wilson Quarterly (Autumn 1998)

Footnote

17 Mark C. Bartusis, The Late Byzantine Army: Arms and Society, 1204-1453, (Pennsylvania: University of Pennsylvania Press, 1997), 157-162

18 Drept corolar al stabilitätii, "capul statului devenise respectât pentru capul unei familii" în cuvintele lui J.Lilie. Jean-Claude Cheynet, Pouvoir et contestations à Byzance (963-1210), (Paris: Publication de la Sorbonne, 1990), 413

19 Alte interpretan mentioneazä, dimpotrivä, o rigiditate socialä accentuatä pe fondul feudalizärii. Lilie. Jean-Claude Cheynet, Pouvoir et contestations à Byzance, p.415

20 Asadar, în räzboiul civil din 1341-1347 ni se vorbeste despre Manuel Tagaris, individ de origine umilä care escaladeazä cursus honorum gratie abilitätilor sale martiale. Savvas Kyriakidis, Warfare in Late Byzantium, 1204-1453, ( Netherlands: Koninklikje Brill NV, 2011), 47

21 Aleksandr Petrovich Kazhdan, Annabel Jane Wharton, Change in Byzantine Culture in the Eleventh and Twelfth Centuries, (London/Los Angeles: University of California Press, 1985), 104

22 Influenta occidentalä s-a accentuât dupä 1204 si a continuât pe tot parcursul perioadei târzii. Unul dintre efecte a fost angajarea de câtre împâratii bizantini a cavalerilor apuseni- kavallarios, cärora li se dädeau feude-prono/a. Mark C. Bartusis, The Kavallarioi of Byzantium, Speculum 63 2 (Apr. 1988), 343-350. Un alt fenomen generalizat la scarä europeanä se referä la angajarea mercenarilor. în Imperiul Bizantin ca si în alte regate ale vremii, soldatii plätiti se încetâteniserâ în peisaj si multiplicau aspectul cosmopolit al locului (italieni, franci, englezi, catalani, vlahi, turci sau chiar bizantini). Pentru a-i denumi se folosea uneori formula "hoi Rhomaion misthophoroi", denumire provenitä de la salariul pe care îl primeau- misthophora. Mark C. Bartusis, The Late Byzantine Army, 139-157

23 Kazhdan, Wharton, Change in Byzantine Culture, p.109

24 Ibidem, p. 110. Un secol mai târziu, în jurul räzboiului civil din 1341-1347, scriitorul Manuel Philes îi dedicä un panegiric lui loan Cantacuzinul, läudänd stiinta militará si cinegeticä a acestuia din urmä; propozitia "ca un cavaler care îsi urmäreste prada" incapsuleazä un profil aristocratie cu nimic diferit de cel occidental. Savvas Kyriakidis, op.cit., p.48

25 Catherine Holmes, Political literacy în Paul Stephenson (ed), The Byzantine World, (New York: Routledge, 2010), 131

Footnote

26 Michel Kaplan, Bizant, traducere loan Doru Brana, ( Bucuresti: Nemira, 2010), 327-330

27 Kazhdan, Wharton, Change in Byzantine Culture, 130

Footnote

28 Michel Kaplan, Bizant, 327-330

29 Kazhdan, Wharton, Change in Byzantine Culture, 120-124 si 127-131

30 Evelyn Patlagean, Byzantium in the Tenth and Eleventh Centuries in Phillippe Arias, Paul Veyne, Georges Duby (ed), A history of private life: From pagan Rome to Byzantium, Vol 1, (Harvard: First Harvard University Press, 1987/2003), 579

Footnote

31 Eysturlid Lee, W Coetzee Daniel, Philosophers of War: The Evolution of History's Greatest Military Thinkers [2 Volumes]:The Evolution of History's Greatest Military Thinkers, (Santa-Barbara, California, ABC-CLIO, 2013), 335-337

32 în privinta identitätii autorului real sau a intervalului redaetärii existä o întreagâ polemicä. Cel mai probabil se pare cä acesta ar fi fost complétât între 575-628, deci posibil chiar înainte ca Mauritius sä acceadä la tron. Unii atribuie autoratul lui Urbikios, poet si amator tactician de pe vremea împàratului Anastasius I (491-518), dar George Dennis crede cä este vorba despre o eroare de transcriere a numelor care s-a perpétuât. Altii atribuie textul lui Philippicus, general si cumnat al lui Mauritius. Strategikonul nu a fost copiât si rééditât de foarte multe ori, mai aies cä între anii 650-800 productia de carte a scäzut în Imperiu. Cercetärile au arätat cä o copie a manualului de artâ militará ar fi intrat în posesia lui Constantin al Vll-lea Porfirogenetul (913-959), apoi în aceea a lui Demetrios Laskaris Leontares, cel din urmä general si aghiotant al împàratului Manuel al ll-lea Paleologul. în Occident primul editor al lui Mauritius a fost Johann Schefer din Strasbourg (1664). în România traducerea a apârut în 1970 sub îngrijirea lui H.Mihâiescu. George T. Dennis, Maurice's Strategikon: Handbook of Byzantine Military Strategy, (Philadelphia: University of Pennsylvania Press, 1984), pp.xvii-xx. Pentru o analizâ mai în amänunt despre scrierea lui Mauricius a se vedea General (r) Corneliu Soare, Gândirea militará, prefatä, general de corp de armatä Dumitru Cioflinä, (Prahova: Antet, an?), 31-53

33 Georgios Theotokis, "The Suare Fighting March of the Crusaders at the Battle of Ascalon (1999)" in Clifford J. Rogers, Kelly DeVries, John France (ed), Journal of Medieval Military History, XI, Boydell Press, Woodbridge, 2013, 57-72, esp. 63-64