INTERTEXTUALITATEA SI SIMBOLISTICA APEI

Abstract

The article deals with problem of water in terms of intertextuality and symbolism, relying on literature and culture in the current research. [PUBLICATION ABSTRACT]

Headnote

Abstract

The article deals with problem of water in terms of intertextuality and symbolism, relying on literature and culture in the current research.

Rezumat

În articol, abordam problema apei din perspectiva intertextualitatii si simbolisticii, punând la baza cercetarii literatura si cultura.

S-a discutat, adesea, despre apã atât În literaturã (românã oi universalã), cât oi În culturã. Astfel, semnificaþiile simbolice ale apei pot fi reduse, În aceste domenii, la trei lucruri: apa - originea vieþii, apa - mijloc de purificare, apa - centru de regenerare1. Un exemplu elocvent, În acest sens, Îl regãsim În lucrarea Rig-Veda, care preamãreote rolul apelor ca purtãtoare ale vieþii, ale forþei oi ale puritãþii, atât pe plan spiritual, cât oi trupesc:

"Voi, Ape care Învioraþi, aduceþi-ne forþa,

mãreþia, bucuria, iluminarea!

Voi, ape, daþi leacului Întreaga lui putere,

ca sã fie platooã trupului meu..."

Apa este un element al nemuririi, al tinereþei veonice oi al invincibilitãþii. Un mit ilustrând aceastã proprietate a apei este cel al scãldãrii eroului din mitologia greacã, Ahile, În apele Stixului de cãtre mama sa, Thethis, care dorea sã-i confere nemurire prin aceastã acþiune.

Existã oi În mitologia româneascã, precum oi În alte mitologii, ,,fântâni ale tinereþei, "a cãror apã oferã celui care o bea tinereþe veonicã".

De proprietatea apei de a produce o metamorfozare completã este legat oi mitul lui Narcis, erou al mitologiei greceoti. El a rãmas Îndrãgostit de chipul sãu, privindu-l În unda unui lac oi vrând sã se apropie de el, a cãzut În apã oi s-a Înecat. Trupul sãu s-a metamorfozat Într-o narcisã sub proprietatea magicã a apei.

O altã interpretare a apei ar fi cea de element transcendental: Luntraoul Charon, personaj aparþinând mitologiei greceoti, era singurul navigator al râului Styx. Acest râu reprezenta singura cale de trecere cãtre tãrâmul morþilor. Acest mit stã la baza unui obicei pãstrat oi În zilele noastre, În unele þãri, acela de a pune doi bani pe ochii defunctului Înainte de Înmormântarea lui. Se crede cã aceoti bani vor fi oferiþi luntraoului În schimbul traversãrii râului În cauzã.

Apa primordialã, simbol al genezei, o Întâlnim oi În literaturã, atât În cea cultã, cât oi În cea popularã. Astfel, În poemul ,,Luceafãrul" de Mihai Eminescu, marea este cea care simbolizeazã geneza. Luceafãrul se aruncã din cer În mare spre a se naote ca tânãr zeu al apelor, prezentându-se prima oarã fetei de Împãrat:

,,ai apa unde-a fost cãzut

În cercuri se roteote,

ai din adânc necunoscut

Un mândru tânãr creote".

În literatura româna, apa este si un simbol al purificarii. Astfel, În nuvela ,,Dincolo de nisipuri" de Fanus Neagu, apa simbolizeaza puritatea. Atât pentru sateni, cât si pentru Sustene, personajul principal al nuvelei, apa constituie idealul dorit cu Înfrigurare. Nici drumul anevoios nu-i opreste pe cautatori, dar de fiecare data, când par a se apropia de ideal, acesta se Îndeparteaza (amintim aici popasul la cele doua mori). Drumul În cautarea apei reprezinta drumul spre ideal. Apa ca simbol al genezei o Întâlnim si În basmul cult ,,Fat Frumos din lacrima" de Mihai Eminescu. Nascut prin minunea lui Dumnezeu, din lacrima Maicii Domnului, Fat Frumos va cunoaste, de fapt, doua nasteri divine: prima, a venirii pe lume din lacrima fecioarei, iar a doua, din porunca lui Dumnezeu, care preface izvorul din nou În fiinta umana la rugamintea Sfântului Petre.

În basmele populare românesti, apa este cea care da putere personajelor principale, aflate În lupta cu zmeii, care reprezinta raul. Astfel, Prâslea, eroul basmului ,,Prâslea cel voinic si merele de aur", reuseste sa-l Învinga pe zmeu, dupa o lupta grea si lunga, numai cu ajutorul fetei celei mai mici de Împarat, care-i da apa. Si În basmul popular ,,Greuceanu" eroul este salvat de corbul nazdravan, care-i aduce ,,apa dulce", adica apa vie, astfel Încât Greuceanu Îl baga "pe zmeu" În pamânt pâna la brâu. Simbolul picaturii de apa este cel de a aduce viata vesnica celui care o bea. In lirica contemporana, la Nichita Stanescu, În poezia ,,Emotie de toamna'', Între elementele cadrului natural se afla si cele patru elemente ale universului: pamântul, apa, aerul si focul. Apa apare sugerata de substantivul "mare". Prin aceasta transfigurare, sentimentele exprimate de poet Îsi pastreaza puritatea si forta printr-o continua regenerare:

,,Si-atunci ma apropii de pietre si tac,

Iau cuvintele si le-nnec În mare.

Suier luna si o rasar si o prefac

Într-o dragoste mare".

Apa, la Eminescu, e materia extinc?iei, integrând fiinta În circuitul universal al elementelor. Apa e un element nelipsit din poeziile sale erotice; ea este elementul vital primordial care trebuie sa Însoteasca iubirea, moment premergator nasterii. La Eminescu, izvorul Înseamna o curgere neÎntrerupta, el Înseamna origine, primordialitate si aproape ca nu lipseste din scenariile sale erotice.

Semnificatia simbolurilor acvatice (pe lânga cele 3 dominante mentiontate deja - origine a vietii, mijloc de purificare si centru de regenerare) capata conotatii noi În lucrarile lui Eminescu, si anume cea de (1) simbol al timpului, semnificând chemarea erosului:

,,Apele plâng clar izvorând din fântâne",

sau de (2) dorinta ancestrala de reÎnscriere În procesul revenirii cosmice:

,,Mormântul sa ni-l sape la margine de râu

Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu".

În lirica eminesciana (nominalizam, mai cu seama, poemul ,,Lacul"), apa personificata preia zbuciumul sufletului poetului, emotia acestuia, determinate de asteptarea fiintei iubite, vibrând la unison cu aceasta:

,,Lacul codrilor albastru

Nuferi galbeni Îl Încarca;

Tresarind În cercuri albe

El cutremura o barca."

Lacul, cu trestiile sale, pare sa fie complet dependent de trairile poetului Îndragostit. Atât timp cât acesta Îsi asteapta iubita, visând la scenele care se vor desfasura, lacul se constituie Într-o imagine dinamica.

În ,,Calin (file din poveste)", tabloul naturii, evocat În ultima parte a poemului, se organizeaza În jurul imaginii izvoarelor (a apei, in general): imaginea cuibului alunga raceala specifica apei, aduce o nota de caldura si intimitate, sugerând nasterea; epitetul "rotind" subliniaza permanenta iubirii si, implicit, a nasterii: natura sta sub semnul unei fecunditati perpetue.

Marea, o alta ipostaza a apei, capata, În tulburatoarea poezie "În fereastra dinspre mare", rolul oglinzii: privind În apele marii, pescarul vede chipul fetei de crai, se Îndragosteste de ea si simte atractia adâncului, unica posibilitate de Împlinire a iubirii si mortii:

,,Spre castel vreodata ochii

N-am Întors si totusi plâng

Fundul marii, fundul marii

Ma atrage În adânc."

Apa vie, apa vieþii se prezintã ca un simbol cosmogonic. Ea este o poartã a veoniciei tocmai pentru cã purificã, vindecã oi Întinereote. Oceanul, bãtrânul ocean, o altã ipostazã a apei, Încearcã sã anuleze condiþionarea cosmicã, sã violeze ierarhia stihiilor, prin asaltul simbolicei cetãþi a cerului Întocmai cum Împãrãþia cerurilor ,,se ia cu nãvala" În:

,,Azi oceanu-ntãrâtat turbatu-i:

Rãcnind, Înalþã braþele-i de spume,

Le spânzurã de nori, sã spargã lume

Pânã furtuna-l reÎmpinge În patu-i."

Nu poate fi explicat În niciun fel cum poate un ocean (pe care vântul Îl conduce), sã fie ,,reÎmpins În patu-i" de o furtunã, În loc ca aceasta sã Îl Înfurie oi sã Îl agite oi mai mult. Aici, Eminescu a repetat aceeaoi veonicã poveste a oceanului care ar vrea sã atingã cerul, rãmânând ocean, surprinzând cu subtila minuþiozitate gradarea faptelor de la ,,rãszvrãtire" la "cuminþire", ce va fi iarãoi urmatã de frãmântãri:

,,Rãnit de fulgere, el se-ncovoaie

ai c-o poveste Îl adorme-o boare

ai-n vis un cer În fundu-i se-ncovoaie."

Poetul se deschide Înspre o nouã perioadã de neliniote, lãsând sã se Întrevadã o reÎnfuriere a oceanului, din cauza impulsului de a poseda concret ceea ce viseazã cã are. Aceastã iluzie e cea care se exaltã În vis, trezindu-l. Murmurul se va transforma În rumoare ca oi plebea deoteptatã demagogic din singura sa condiþie pe care poate sã o aibã cerul: aceea de calm oi coeziune.

Poezia "Lacustrã" este simbolistã prin sugestiile, simbolurile oi stãrile sufleteoti specifice liricii bacoviene: spleen-ul, dezolarea, nevroza, disperarea, spaima, fãcând ca aceastã creaþie literarã sã fie o confesiune liricã. Prezenþa persoanei I singular, inclusã În desinenþa verbelor, sporeote confesiunea eului liric, implicat total oi definitiv În starea dezolantã, care pune stãpânire decisiv oi implacabil pe sufletul poetului. Simbolul dominant În poezie este "lacustra". O astfel de locuinþã supusã iminent prãbuoirii prin putrezirea stâlpilor de susþinere este una provizorie, singurãtatea fiind totalã. Lacustra simbolizeazã, aoadar, o solitudine doritã, o autoizolare totalã, care va duce, inevitabil, la prãbuoirea spiritualã a eului poetic. Apa este un simbol al dezintegrãrii materiei, spre deosebire de semnificaþia pe care o are la Mihai Eminescu, unde izvoarele, lacul, sunt dãtãtoare de viaþã. Apa bacovianã acþioneazã Încet, dar sigur, dezagregând spiritualitatea creatoare printr-o serie de simboluri sugestive: ploaia, malul, valul, scândurile ude.

In lirica blagiana, izvorul este un simbol al copilariei fericite:

,,Tu pazeste, pazeste tu izvorul sa nu se usuce

la sfârsitul astui timp

lasat În urma Între floare si poama."

(Cuvinte catre fata necunoscuta din poarta)

,,Împaratii s-au prabusit.

Razboaie mari ne-au pustiit.

Numai În Lancram subt razor

ramas-a firav un izvor.

Paduri s-au stins si rând pe rând

oameni În umbra s-au retras

vesminte de pamânt luând.

Dar sipotul, el a ramas.

De-a lungul anilor În sir

de câte ori În sat ma-ntorc,

ma duc sa-l vad. E ca un fir

pe care Parcele Îl torc."

(Izvorul)

Am vazut ca izvorul este o metafora a Începutului si simbol al puritatii primordiale, al copilariei ca vârsta de Început a omului, care va fi marcat mereu de primele experiente spirituale si materiale. Printr-o comparatie metaforica, forta izvorului este asociata, la Blaga, cu energia vietii, a sufletului care Îsi cauta propriul drum:

,,Nu-mi presimti tu nebunia când auzi

cum murmura viata În mine

ca un izvor

navalnic Într-o pestera rasunatoare?"

(Nu-mi presimti?).

În concluzie, mentionam ca, În literatura si cultura, apa este un subiect intertextual de performanta si un simbol coraportat cu multe lucruri: viata, trecerea Într-o alta lume, emotiile pozitive si negative etc.

Footnote

1Bachelard, p. 34.

References

Referinte bibliografice

BACHELARD, G. Apa si Visele. Eseu despre imaginatia materiei // http://www.scribd.com/doc/7131558/Gaston-Bachelard-Apa-Si-Visele.

Dictionare

CHEVALIER, J., GHEERBRANT, A. Dictionar de simboluri. Bucuresti: Artemis, 2002 [Chevalier et alii, 2002].

Texte

BLAGA, L. Poezii. Bucuresti: Editura Academiei Române, 1998.

EMINESCU, M. Poezii. Bucuresti: Editura Academiei Române, 2002.