Numele vechi al Moldovei (Moldua) explicat prin apelativul protogermanic * moldwa

Abstract

This article is meant to sustain, by a series of new arguments, the etymological line Hasdeu-Rosetti-Moldovanu, according to which the name Moldova has an Old Germanic origin. Almost a century and a half ago, B.P. Hasdeu explained Moldova as ultimately derived from Goth. mulda 'dust'. More recently, in his Istoria limbii române, A. Rosetti - although quite skeptical in regard to possibilities of proving Old Germanic sources for any significant number of Romanian words - considered that "only the explanation of the name of Moldova through Gothic is fully justified" (transl. A.P.). Quite many supplementary arguments in support of an Old Germanic origin for the name under discussion were put forward by D. Moldovanu in two long articles, both published in 1982. The Romanian linguist drew the conclusion that the river-name Moldova appears to be based on a compound *muld-ahwa ("a river with banks of loose soil") which was probably created in the Old Germanic language spoken by the Taifali, who are known to have settled in the valley of Moldova in the 3rd-4th centuries of our time. However, in a way that differs from Moldovanu's, the author of the present article primarily focuses on the fact that the Taifali were not exactly Goths, but rather allies or subjects of the former. The Taifali most probably were heirs of the ancient West-Germanic populations (Elbgermanen) which had settled in various parts of Eastern Europe long before the Goths (beginning with the end of the 3rd century BC), and which represented a dominant component of archaeological cultures such as Przeworsk and Poienesti-Lukasevka. Therefore, in assuming that Moldova (with Moldua as its earliest recorded version) has an Old Germanic origin, one should also take into account that that the Taifali probably spoke a language related to West Germanic, rather than to Gothic (generally labelled as "East-Germanic"), and one should doubt the idea that Goth. mulda (with u in its root, and with 'dust' given as unique meaning) is the only possible starting point for an etymology of the name under discussion. Actually, quite a number of recorded West-Germanic (as well as Scandinavian) cognates of Goth. mulda show o in their roots and they also show semantic spheres that are much more complex than the one of the Gothic term. Notable are Old High German molta - translated by Latin pulvis, humus, solum , terra - and Old English molde, which was perpetuated into Modern English as mold or mould , with meanings such as: 1. 'loose, friable soil, rich in humus, and fit for planting'; 2. (poet.) 'the earth, the ground, the earth of the grave'; 3. (obs.) 'earth as the substance of the human body'. Moreover, both Gothic and West-Germanic contain terms through which a form like Moldua can be clarified not as based on a compound (such as *muld-ahwa), but rather on a derivative *moldwa. The latter can be analyzed as made of an o -grade variant of the IE verbal root *mel(? )- 'to crush, grind', extended by a (specific Germanic) noun-making suffix -d-, plus an archaic suffix -wa , which is visible in Old Germanic terms such as Goth. sparwa and Old English spearwa (> sparrow) and in many others with structures of the same type. Taking all these into consideration, this author draws the conclusion that the old form Moldua perfectly reflects a ProtoGermanic derivative *moldwa, which must have designated a river that flowed through a territory with loose soil, good for agriculture. As for the evolution of the form Moldua , the following stages can be deduced: Móldua (with the original disyllabic pronunciation /'moldwa/) > Móldua (trisyllabic /'molduwa/) > Mólduva > Móldova > Moldóva.

Headnote

Key-words: Moldova, Old Germanic, Gothic, the Hasdeu-Rosetti- Moldovanu line, Taifali, West-Germanic attestations, diachronic phonology, semantics, new interpretation

Articolul de fata se bazeaza pe materialul intitulat Din nou despre Moldova, pe care l-am prezentat la Simpozionul national "Toponimia între istorie, geografie si lingvistica" (Academia Româna, Filiala Iasi, Institutul de Filologie Româna "A. Philippide", 23 ianuarie 2014). În respectiva comunicare am propus unele adaosuri la argumentele liniei etimologice Hasdeu-Rosetti-Moldovanu1 privitoare la numele de râu si de provincie Moldova. Am considerat ca discutia asupra numelui respectiv merita în continuare toata atentia, având în vedere ca evolutia lui se leaga de foarte importante faze ale istoriei spatiului est-carpatic din perioada Antichitatii târzii si a Evului Mediu timpuriu.

1. De la Hasdeu la Rosetti

Momente importante din istoricul explicatiilor etimologice date pentru Moldova sunt consemnate în Istoria limbii române (editia definitiva, 1986) a lui Alexandru Rosetti. Faptul ca denumirea în discutie l-a preocupat îndelung pe reputatul filolog este indicat atât de paragrafele privitoare la Moldova incluse în capitolul Germanica din respectiva Istorie, cât si de doua pagini din anexa aceluiasi volum (767-768, sub titlul Istoria cuvintelor), unde sunt redate doua articole, publicate în 1975, respectiv 1977, în care Rosetti respinge etimologia pentru Moldova formulata de Iordan (vezi mai jos) si o reia pe cea propusa de Hasdeu în Istoria critica a Românilor (1875).

Având în vedere scepticismul aratat de Rosetti în privinta posibilitatilor de demonstrare a unor origini vechi germanice pentru un numar semnificativ cuvinte românesti, includerea opiniilor sale despre germanitatea numelui Moldova în capitolul mentionat mai sus este oarecum surprinzatoare. Este de remarcat mai întâi o desprindere a lui Rosetti de unele opinii radicale exprimate de înainta s ul Ovid Densusianu, având în vedere ca cel din urma, în a sa Histoire de la langue roumaine (1901), a negat raspicat existenta unor vechi germanisme în româna2. Ca o asemenea viziune radicala nu mai poate fi acceptata în conditiile cunostintelor (lingvistice, istorice si arheologice) acumulate pâna în prezent am aratat într-un articol anterior3. Cât despre desprinderea la care m-am referit mai sus, ea s-a manifestat concret în adoptarea, de catre Rosetti, tocmai a opiniei lui Hasdeu cu privire la originea veche germanica a denumirii Moldova. În rândurile de mai jos, voi trece în revista, în vederea unor observatii constructive, principalele puncte ale viziunii lui Rosetti în problema etimologica pusa în discutie aici.

Referirile lui Rosetti la Moldova (în sus-mentionatul capitol Germanica) sunt plasate dupa o minutioasa trecere în revista (Rosetti 1986: 221-224) a parerilor înaintasilor care s-au exprimat pentru sau (mai ales) contra existentei unor vechi germanisme în româna. Fata de pozitia lui Densusianu (sau de cea a liniei radicale Roesler-Schramm)4, pozitia lui Rosetti este mult mai nuantata, deoarece, înaintea acelei treceri în revista, el se refera la posibilitatea ca, în conditiile unei convietuiri în sud-estul Europei, populatiile romanizate locale sa fi împrumutat "termeni de la populatiile germanice din Dacia" (ibidem: 220). Scepticismul lui Rosetti se manifesta însa cu privire la faptul ca, în opinia sa, "în explicare termenilor românesti prin germanica [...], de cele mai multe ori, cercetatorii nu aplica cu rigurozitate metoda strict stiintifica" (ibidem: 222), iar concluzia de ordin general este urmatoarea (ibidem: 223):

Concluzia noastra este [...]: în stadiul actual al cunostintelor noastre, numai explicatie numelui Moldova prin gotica este satisfacatoare; în rest, existenta în limba româna a unor elemente de vocabular vechi germanice poate fi presupusa numai pentru 3-4 cuvinte, dar nu poate fi probata5.

La final de capitol, Rosetti practic reproduce enunturile sale din cele doua articole mentionate mai sus (1975, 1977), afirmatia cea mai directa fiind: "Numele topic Moldova poate fi explicat prin gotica [...]" (ibidem: 223). Imediat este prezentata ca inacceptabila etimologia lui Iordan (Toponimia româneasca, Bucuresti, 1963, p. 478-479)6, care prezinta respectivul nume ca derivat de la molid cu sufixul slav -ova. Principalele obiectii ale lui Rosetti apar tot la p. 223:

Un cuvânt din vechiul fond [...], combinat cu un sufix de origine slava constituie o prima dificultate pentru explicatia propusa [...]. A doua dificultate este constituita prin presupusa eliziune a lui i din molid, nejustificata.

Ca o prima observatie, finalul -ova din Moldova nici nu poate fi interpretat ca un sufix slav propriu-zis (adica nu este legat de sufixul slav -ov, cel despre care Rosetti face observatia ca "nu e productiv, în limba româna" - ibidem: 224), ci reprezinta doar o posibila slavizare a unei terminatii mai vechi, cu siguranta preslava, în general atestata ca -ua (vezi alte comentarii în partea a doua a acestui articol). Oricum, respingerea de catre Rosetti a etimologiei propuse de Iordan este justificata, apelativul molid neavând vreo sansa de a se impune ca baza a denumirii Moldova7.

În continuare (ibidem: 223), Rosetti îsi declara sprijinul pentru "etimologia germanica, propusa de de B.P. Hasdeu (Istoria critica a Românilor, I, Bucuresti 1875, p. 300)", baza acelei etimologii fiind atestarea în gotica a apelativului mulda (în care caz Rosetti citeaza dictionarul gotic Feist 1923). As spune ca o prea mare concentrare asupra respectivului termen gotic a impus unele limitari nedorite liniei argumentative (fonetice si semantice) a lui Rosetti. Vom vedea mai jos ca nu ar fi fost necesara o insistenta nici pe prioritatea "fonetismului cu u" (vizibil într-o atestare precum Mulduvei, de la începutul secolului al XVII-lea) si nici pe sensul de 'praf' al presupusului apelativ-baza.

2. Observatii de fond

Poate contraria faptul ca, pentru a-si sprijini observatia potrivit careia "terminatia -ova nu apare în textele vechi" (ibidem: 224), Rosetti da doua atestari de la sfârsitul secolul al XVI-lea, anume Molduvei (Manastirea Moldovita, 1592) si Moldua (Saliste, Maramures, 1593), pentru ca mai jos, pe aceeasi pagina, sa afirme ca "Moldua, cu o în prima silaba, apare în secolul al XVII-lea în textele de limba vorbita, sub influenta formei din limba oficiala", afirmatia fiind însa urmata de o paranteza care mentioneaza: "Moldovean, în sec. XV-XVI, G. Mihaila, DLRV, p. 124-125". Insistenta lui Rosetti asupra "fonetismului cu u" (ca fiind reprezentativ pentru cele mai timpurii forme atestate ale numelui în discutie) se explica tocmai prin atentia acordata de el (ca si de Hasdeu) aproape exclusiv termenului gotic mulda. Nici sensul de 'praf', dat ca sens unic pentru acel termen gotic, si nici analogia cu "Prahova 'prafoasa' (din slava), râu 'pulberos' " nu a îndreptat etimologia lui Rosetti într-o directie optima. Dupa cum voi arata mai jos, explicarea numelui Moldova prin vechea germanica este cât se poate de plauzibila, dar got. mulda nu este nici singurul, nici cel mai relevant sprijin într-o asemenea întreprindere etimologica.

Dupa comentariile de pâna aici, privitoare la etimologia lui Rosetti, voi mentiona ca el îsi încheie seria de argumente (în favoarea provenientei numelui Moldova din apelativul got. mulda) cu un enunt care nu mai pune totusi un accent exclusiv pe un singur idiom vechi germanic, limba gotica, ci pe germanica în plan general: "În felul acesta socotim ca explicarea numelui Moldova prin germanica este pe deplin justificata". Vom vedea mai jos ca referirea nu la gotica (nici la germana medievala), ci la vechea germanica reprezinta o viziune mai realista în privinta interpretarii etimologice a numelui în discutie.

Vorbind însa de planul germanic general, se cuvine mentionata si urmatoarea afirmatie, criticabila, a lui Rosetti: "Got. mulda a patruns în limba româna prin colonistii germani din nordul Moldovei [...]"8. Este însa imposibil de imaginat ca sasii bistriteni (vorbitori de medio-germana dialectala), care s-au stabilit la Baia probabil în a doua jumatate a secolului al XIV-lea (cf. Neamtu 1997: 40), sa fi adus cu ei un termen pe care îl folosisera gotii cam cu un mileniu mai devreme. Dupa cum a demonstrat D. Moldovanu, într-un studiu cât se poate de convingator (1982b), sasii nu au fost cei de la care provine numele Moldova. Iar daca ei au dat numele de Molde orasului Baia (cf. Rosetti 1986: 224), au facut-o, voi adauga, probabil pe baza unei evidente asemanari dintre un nume de tipul Moldua (pe care trebuie sa-l fi gasit deja în uz în noua patrie)9 si un apelativ din limba proprie, anume o varianta dialectala a termenului medio-german mulde 'albie'(vezi mai jos), care nu este legat etimologic de familia lexicala germanica de care apartine got. mulda.

În al sau dictionar onomastic din 1963 (s.v. Moldova), Constantinescu a respins, pe drept, etimologia (propusa de Pasca) ce presupunea evolutia "Moldova < molda albie < germ. Mulde". Se pare ca mai ales printre istorici s-a aratat a fi mai plauzibila explicarea etimologica a hidronimului Moldova printr-o varianta Molde a termenului german care apare în dictionare cu forma Mulde (si cu sensul de 'albie, covata' - cf. Spinei 1982: 46). În dictionarul Cioranescu 2001 (s.v. molda), germ. Mulde este dat ca sursa a rom. molda 'copaie, covata, albie' (cu varianta mulda - Trans., Olt.). MDA-III da rom. molda (cu sensuri precum 'albie, vas de lemn în care se scurge mustul la crama, lada în care curge faina din vrana la moara, carapace a broastei testoase, cap latit al cuiului') ca provenit dintr-un termen german, Molde (de fapt, cu o dictionarele germane dau termenul dialectal Molle, ca varianta a susmentionatului Mulde - cf. DUW 2001, s.v. Molle). Cea mai plauzibila sursa pentru rom. molda/mulda este saseasca (desi contrariaza multimea si varietatea sensurilor termenului dialectal românesc). Cele mai serioase dictionare etimologice germane (Kluge/Seebold 1995, Pfeifer et al. 2004) îl dau pe germ. Mulde (< v.germ.s. mulhtra, muoltra, muolter, multa, mulde) ca bazat pe un foarte timpuriu împrumut al lat. mulctra 'vas de muls'(< lat. mulgere)10. Ce ne intereseaza aici este, în primul rând, ca germ. Mulde nu este în niciun fel legat etimologic de got. mulda si de alti termeni vechi germanici înruditi cu el. Asta nu exclude posibilitatea vreunei asocieri popular etimologice, în teren intra-germanic, între radical modificata forma a respectivului împrumut latinesc si termenii nativi germanici direct înruditi cu got. mulda (a se vedea v.eng. molde si v.germ.s. molta discutate mai jos). Oricum, Moldova este de explicat printr-o germanica mult mai timpurie decât idiomul sasilor bistriteni (Zipser) care s-au asezat la Baia.

3. Contributia lui D. Moldovanu

Deja din unele comentarii de mai sus reiese ca, dupa Hasdeu si Rosetti, Moldovanu (prin cele doua studii publicate de el în 1982) se prezinta ca cel de-al treilea reprezentant notabil al liniei etimologice puse în discutie în articolul de fata. Daca unul dintre acele studii (Moldovanu 1982b)11 reprezinta o respingere, justificata, a ideii ca Moldova s-ar putea baza pe o denumire data de sasi, cel de-al doilea (Moldovanu 1982a) se înfatiseaza ca o consistenta demonstratie, cu o baza interdisciplinara, în favorea originii vechi germanice (nu medio-germane) a hidronimului Moldova. Dupa cum am evidentiat într-un articol anterior (Poruciuc 2006: 291-293), Moldovanu a facut o minutioasa analiza a formei si a probabilului sens initial (entopic) al hidronimului Moldova, pe care nu l-a abordat în plan exclusiv lingvistic, ci în strânsa legatura cu afirmatiile predecesorilor si cu controversatul cadru de dovezi istorice si arheologice privitoare la începuturile românilor din nord-estului României de azi. În continuare voi face observatii asupra principalelor date si argumente din Moldovanu 1982a.

Moldovanu respinge, justificat, o serie întreaga de ipoteze etimologice anterioare (celtica, iranica, slava etc.), printre care si pe cea a lui Iordan (molid + -ova), pe care o eticheteaza ca "iluzorie" (Moldovanu 1982a: 51), în schimb raliindu-se la etimologia Hasdeu-Rosetti, adica la cea bazata pe got. mulda 'praf'. Vom vedea mai jos ca - desi viziunea lui Moldovanu este, în plan general, cu siguranta mult mai complexa si mai bogata în argumente fata de cea a lui Hasdeu si de cea a lui Rosetti - concentrarea pe forma mulda s-a dovedit obstructiva. Printre altele, Moldovanu (ca si Rosetti) arata o preferinta pentru forme atestate cu u (adica cele explicabile direct prin got. mulda). De exemplu, la p. 32, este data, ca "prima atestare", terra nostra Mulduana (1395), desi printre atestarile numelui în discutie din secolele XIV-XV atât cele latino-maghiare, cât si cele vechi rusesti domina clar cele cu o (vezi numeroasele exemple date în volumul Spinei 1982: 42-45)12; si, tot la p. 32, Moldovanu face referire la "orasul sasesc Mulda", desi un important document, anume "o scrisoare a pârgarilor locali", din 1421, continea denumirea Stadt Molde, tot cu o (cf. Rosetti 1986: 224). De altfel, si forme precum Moldua, Moldva si Moldwa, din documente latino-maghiare (Moldovanu 1982a: 22-23), sunt tot cu o.

Semne de întrebare ar ridica si urmatoarea afirmatie de la aceeasi p. 32 a studiului lui Moldovanu: "Este incontestabil ca numele Tarii Moldovei nu s-a dezvoltat de la hidronim (cum, se sustine adesea), ci de la acela al marcii maghiare create în jurul orasului sasesc Mulda [...]". Consider totusi ca, pentru problema în discutie, sunt mai plauzibile argumentele publicate, în acelasi an, de catre istoricul Victor Spinei (1982: 45, cu 54, 155 si 156). Dupa ce sustine (pe baza scrierilor medievale, dar si a parerilor mai multor istorici) ideea anterioritatii numelui râului si al orasului fata de cel al tarii, Spinei afirma: "Presupunerea ca numele râului ar proveni de la acela al orasului devenit capitala si ulterior s-ar fi extins asupra întregii tari nu se bazeaza, dupa parerea noastra, pe argumente convingatoare".

Dupa aceste observatii, voi scoate în evidenta motivele pentru care consider ca studiul din 1982a al lui Moldovanu reprezinta un important pas înainte pe linia etimologica initiata de Hasdeu si continuata de Rosetti. De remarcat este în primul rând consistenta modalitate interdisciplinara vizibila în abordarea lingvistului iesean. În opozitie cu ideologia academica româneasca dominanta în perioada elaborarii studiului sau, Moldovanu afirma apasat (p. 34) ca, desi "istoricii mai vechi [...] tindeau sa restrânga cât mai mult rolul triburilor germanice în mozaicul etnic de pe teritoriul actual al tarii noastre, este incontestabil [...] ca stapânirea lor, cel putin în Moldova, a fost efectiva si de o certa durata". De remarcat este ca, spre deosebire chiar si de predecesorii care tineau cont de importanta prezentei vechilor germanici în spatiul dacic (însa cu accent aproape exclusiv pe goti si gepizi)13, Moldovanu scoate în evidenta mai întâi venirea bastarnilor la sfârsitul secolului al III-lea î.Hr. Apoi, cu referire la perioada dominantei gotice, evidenta cu începere din secolul al III-lea d.Hr., acelasi autor observa (tot la p. 34) ca, în spatiul est-carpatic, a existat "o grupare distincta", reprezentata de populatia cu necropole tumulare14 instalata inclusiv în bazinul râului Moldova, ca parte din teritoriul pe care Ammianus Marcellinus l-a prezentat ca fiind "Tara Taifalilor".

Pe baza datelor istorice si arheologice, Moldovanu considera ca "gotii au trait în simbioza [...] cu neamurile dacilor liberi, sarmatilor si, poate, ale dacilor romanizati", simbioza care se reflecta în "cultura mixta numita Sântana de Mures - Cernjahov", iar aceasta nu dispare dupa invazia hunilor, ci, dupa secolul al V-lea, "se integreaza în cultura de tip Ipotesti"15. Astfel Moldovanu atinge si spinoasa problema a romanizarii/românizarii teritoriilor nord-est românesti care nu fusesera cuprinse în Dacia romana. Daca Ivanescu (2000: 278) - imediat dupa ce se arata a fi de acord cu etimologia propusa de Iordan pentru Moldova - considera ca aceasta denumire "dovedeste o simbioza româno-slava în Carpatii moldovenesti, pe la sfârsitul secolului al VI-lea sau începutul secolului al VII-lea", Moldovanu (1982a: 54) propune o alta viziune asupra circumstantelor istorice în care hidronimul în discutie (germanic la origine) putea ajunge în româna prin intermediere slava:

Este foarte greu de crezut ca pastrarea aspectului arhaic al hidronimului ar fi fost rezultatul "natural" al asimilarii slavilor atât de devreme si într-o regiune în care rândurile populatiei slave au putut fi mereu reînnoite din marele rezervor nordic. Din veacul al VII-lea pâna în al IX-lea este atestata arheologic în bazinul Moldovei cultura slava de tip Luka Rajkoveckaja - Hlincea I, care dispare în veacul urmator. De aceea, ar fi mai lesne de înteles asimilarea printr-un aflux de populatie româneasca. [...] Evenimentul care putea provoca dislocarea si translatia în spatiu a unor mase de români nu putea fi decât invazia ungurilor, care a influentat decisiv atât istoria românilor cât si pe cea a slavilor.

În continuare, Moldovanu (1982a: 56-57) mentine aceeasi perspectiva si, implicit, propria etimologie pentru Moldova, prin apel atât la pareri ale unui mare înaintas, cât si la constatari dialectologice mai recente:

Stabilind cronologia relativa a fenomenelor fonetice si corelând-o cu repartitia lor în ansamblul dialectelor si graiurilor românesti, Alexandru Philippide a ajuns la câteva concluzii de mare importanta etnogenetica. Dupa el, "Moldova, Bucovina si Basarabia apartin genetic (ramura) si istoric la teritoriul banato-transcarpatin". [...] I s-a reprosat lui Philippide faptul ca si-a întemeiat concluziile si pe fenomene mai târzii, dar constatarile sale par sa se confirme prin cercetarea graiurilor bucovinene [...] întreprinsa recent de Adrian Turculet, care constata aici prezenta unor caracteristici arhaice, reprezentând totodata concordante cu graiurile din Crisana, din partile nordica, centrala si sud-vestica ale Transilvaniei, precum si cu cele banatene16.

În ce priveste partea de lingvistica a studiului Moldovanu 1982a, trebuie spus în primul rând ca transferul apelativ > entopic > hidronim pe baza veche germanica este o idee cu totul plauzibila, la Moldovanu, ca si la cei doi înaintasi, Hasdeu si Rosetti. Totusi voi veni cu unele date si interpretari noi, asa cum promiteam cu ceva timp în urma (în Poruciuc 2006: 293). Dupa cum voi arata mai jos, daca atribuim taifalilor materialul lexical care a stat la baza primei forme (neatestate) a hidronimului Moldova, nu trebuie sa ne mai concentram pe forme cu u, asa cum ar impune referirea exclusiva la got. mulda, si nici nu trebuie sa insistam pe ideea ca forma originara hidronimului respectiv ar reflecta un compus format din doi termeni vechi germanici.

Deja în critica pe care o face etimologiei propuse de Vârtosu17, Moldovanu (1982b: 152) trimite la denumiri germane bazate pe compusi care contin v.germ.s. -aha, cu varianta -a (vezi denumirile germane actuale Aurach, Lindach, Fulda, Schwarza etc., date în Pfeifer 2004, s.v. Aue 'Wasser, Gewässer', termen german care are ca baza radicalul *akwa-, prin care se explica lat. aqua si got. a?a 'curs de apa, râu')18. Nedorind sa ramâna la nivelul comparatiilor cu medio-germana, Moldovanu a optat pentru o reconstructie bazata în principal pe apelativul gotic mulda. Cu referire directa la propunerea etimologica a lui Rosetti, Moldovanu (1982a: 32) considera ca "de la un compus gotic cu determinantul în genitiv (*Muldenah(?)a) sau în nominativ (*Muldah(?)a) se putea ajunge usor la Moldova în slava comuna". (Ar fi fost vorba deci de o slavizare care ar fi implicat transformarea unui compus vechi germanic transparent într-un nume propriu care arata a derivat cu sufix în teren slav.) La p. 35, Moldovanu nu se mai refera însa doar la acel got. mulda 'praf' invocat de Hasdeu si Rosetti, ci la apelativul germanic *mulda 'pamânt moale', care l-ar explica pe *Muldah(?)a 'râul cu maluri moi' ca fiind "antonim" al hidronimului german Steina, de la *Steinaha (interpretabil ca 'râul pietros'). Dintre concluziile lui Moldovanu (1982a: 58-59) le-am selectat pe urmatoarele:

Datorita conformatiei geologice caracteristice albiei sale, râul a fost numit, probabil, *Muldah(?)a 'râul cu maluri moi' [...] de catre triburile de taifali asezate pe cursul sau mijlociu în secolele al III-lea - al IV-lea. Apoi hidronimul a fost preluat de catre slavi, care l-au adoptat formal în Moldava. În secolul al X-lea s-a produs o discontinuitate în evolutia numelui pe teren slav - fapt explicat de noi prin asimilarea probabila a populatiei slave de catre românii plecati din vestul Transilvaniei din cauza invaziei maghiare. În acest fel tema hidronimului si-a mentinut aspectul slav vechi, iar alternanta de sufixe Moldáva/Móldova s-a transat pe teren românesc într-o forma hibrida, Moldóva. Devenit nume al coloniei maghiaro-sasesti de la Baia, iar apoi al statului feudal nou constituit, hidronimul a suferit o serie de adaptari noi pe teren maghiar (Moldua) si german (Moldau, Muldau, Molde, Mulde, Molda, Mulda), care apoi s-au contaminat în conditiile bilingvismului din zone ale Moldovei nord-vestice si Transilvaniei.

Ipoteza (sau, mai degraba, ipotezele) lui Moldovanu merita toata atentia, iar pasul înainte reprezentat de el se vede mai ales în sugestia de renuntarea la sensul de 'praf' în favoarea celui de 'pamânt moale'19. Dar sunt de facut unele precizari, de fapt simplificatorii.

4. Ajustari dictate de noi argumente

În primul rând trebuie spus ca optiunea lui Moldovanu pentru taifali este istoriceste justificata, chiar daca nu avem vreo atestare în limba lor. În privinta urmelor materiale dezvaluite arheologic, merita toata atentia cele care evidentiaza legatura taifalilor cu susmentionata "cultura a tumulilor carpatici"20, deci cu germanici care practicau incineratia, spre deosebire de goti (care îsi înhumau mortii). Mai exista si alte aspecte care îi arata pe taifali a fi fost urmasi ai unor germanici veniti cu mult înaintea gotilor în spatiul de la nord si nord-est de Carpati. Chiar daca au ajuns subordonati gotilor (cei a caror limba arata un important fond scandinav), principalele legaturi etno- si glotogenetice ale taifalilor erau cu vest-germanicii de tip suebic, "de pe Elba" (Elbgermanen), precum bastarnii, skirii si peucinii, ai caror înaintasi coborâsera spre Carpati si spre Dunarea de Jos înca din secolul al III-lea î.Hr.21.

Daca avem destule motive sa-i punem pe taifali în legatura cu vechii vestgermanici (deci cu suebii pe care i-a avut de înfruntat Iulius Caesar pe Rin, dar si cu stramosii directi ai englezilor, olandezilor si germanilor)22, atunci ar trebui ca, în explicarea denumirii Moldova, sa ne concentram mai mult pe cele mai timpurii atestari vest-germanice (provenite mai ales din secolele VIII-IX), mai degraba decât pe "est-germanica" reprezentata de gotica, în postura ei de cea dintâi limba germanica atestata. De fapt, în perioada în care gotica era consemnata în scris, în Biblia lui Wulfila, limba respectiva se prezenta deja ca o fuziune între elemente vechi nordice (scandinave) si elemente de tip vechi vest-germanic, explicatia istorica fiind de gasit tocmai în suprapunerea de goti scandinavi peste populatii germanice pe care acestia le-au gasit deja instalate (si combinate cu populatii locale ne-germanice) în zona baltica si pe Vistula, apoi si mai la sud.

Din punctul de vedere al fonologiei diacronice, daca avem în vedere perioada în care gotii si triburile supuse lor (inclusiv taifalii) au ocupat zone de la est de Carpati (cu precadere în secolele III-IV d.H.), atunci putem spune ca populatiile germanice la care ne referim erau vorbitoare de idiomuri neafectate de a doua muta tie consonantica (zweite Lautverschiebung , cu efecte vizibile abia începând din secolul al VI-lea d.Hr.)23. Respectiva schimbare a creat o deosebire majora între germana de sus si celelalte idiomuri germanice (precum germana de jos, olandeza, frizona, engleza si scandinava). Pentru ceea ce ne intereseaza direct aici, trebuie sa tinem seama, concret, de deosebirea dintre v.germ.s. molta, cu t (ca efect al schimbarii d > t din cadrul celei de-a doua mutatii consonantice) si corespondentele cu d ale cuvântului respectiv în celelalte limbi germanice. În acelasi timp, trebuie sa tinem seama ca, în privinta vocalei din silaba tematica a termenului pus în discutie aici, gotica reprezinta o situatie singulara, prin pastrarea unui u arhaic (protogermanic), în timp ce, cu unele exceptii scandinave, toate celelalte idiomuri germanice au atestari cu o24. Unele exemple ilustrative prezentate mai jos (mai ales cele din engleza veche, ca idiom germanic periferic, deci mai conservator în multe privinte) ne indica si cele mai vechi sensuri pe care putea sa le aiba un substantiv protogermanic (feminin) cu forma reconstruita ca *muldo. Acel substantiv reprezenta o extindere specific germanica (cu sufix dental), de la radacina i.e. *mel(?)- 'a sfarâma, a macina' (cf. lat. molere 'a macina' si mola > rom. moara)25.

Voi prezenta mai întâi datele principale de gasit într-un dictionar etimologic mai recent al limbii gotice, Köbler 1989, s.v. mulda. De observat ar fi mai întâi ca, pentru acel termen, Köbler da un singur sens în germana, anume 'Staub' (echivalat cu lat. pulvis), dar da trei sensuri în engleza 'dust, sand, earth' (probabil si pe baza sensurilor unor cuvinte corespondente din alte limbi germanice). Reconstructia protogermanica *muldo este trimisa la susmentionata radacina indoeuropeana *mel(?)-. Ca articol separat, dictionarul Köbler include si adjectivul muldeins, al carui sens de baza este redat prin lat. terranus.

Dictionarul de veche nordica al lui de Vries (1961) da doar o varianta cu o, anume mold 'erde'26, mostenit ca atare în norvegiana, în timp ce daneza are muld. Tot forme, mai arhaice, cu u, arata vechile împrumuturi (bazate pe protogermanicul *muldo) în finlandeza (multa) si estona (muld). Printre corespondentele germanice ale v.nord. mold" date în acelasi dictionar, sunt de remarcat got. mulda, v.eng. molde, v.frizon. molde, v.germ.s. molta ('staub, erde') si m.oland. moude. Ar fi de observat ca, în germanica scandinava, vocala finala a cuvântului în discutie s-a pierdut foarte devreme, în timp ce respectiva vocala era înca pronuntata nu doar în gotica, ci si în limbile vechi vest-germanice. De remarcat este si ca dictionarul lui de Vries include, ca articol separat, si verbul mylda 'a acoperi cu pamânt' ('mit erde bedecken'), trimis la v.germ.s. multen si la v.eng. bemyldan (v. mai jos).

Daca v.germ.s. molta 'praf, pamânt'27 nu a supravietuit în germana actuala decât dialectal, corespondentul sau etimologic din engleza s-a dovedit a fi mai persistent. Mai mult, dupa cum sugeram mai sus, foarte pretioase indicii - privitoare atât la tema cu o si la sufixul de tip -wa, cât si la sensurile primare ale entopicului vechi germanic din care trebuie sa se fi dezvoltat denumirea Moldova - sunt de ga sit în limba engleza , în atesta ri din toate perioadele istoriei limbii respective. Asadar, în limba veche engleza, ca reprezentanta a periferiei extremvestice a gruparii de idiomuri vest-germanice de la Marea Nordului, substantivul molde a fost consemnat în texte si glosare (anglo-latine), cu sensurile sabulum, pulvis, humus, rus, arvum, terra, dupa cum indica numeroasele exemple date în dictionarul Bosworth 1983, s.v. molde. În finalul aceluiasi articol este data o lista a corespondentelor etimologice germanice ale termenului vechi englez, lista care include got. mulda, island. mold si v.germ.s. molta, sensurile acestuia din urma fiind date în latina: pulvis, humus, solum, terra. Ca molde facea parte dintr-o solida familie lexicala în engleza veche, reiese din seria de termeni compusi si derivati, inclusi ca articole separate în acelasi dictionar: bemyldan 'a acoperi cu pamânt, a îngropa', græs-molde 'pajiste', mold-græf 'mormânt', mold-hype 'morman de pamânt' etc.

Remarcabila este pastrarea multor elemente vechi engleze, din categoria celor de mai sus, în engleza moderna, în care termenul de baza, v.eng. molde, a supravietuit (pierzându-si doar vocala finala). În prezent termenul are doua transcrieri, anume mold în engleza americana si mould în engleza britanica. Sensurile cuvântului în discutie sunt prezentate în dictionarul Hoad 1993 (s.v. mould1) dupa cum urmeaza (trad. A.P.): 'pamânt farâmicios, sol de suprafata'; (poet., în vechea engleza) 'pamântul din mormânt, suprafata pamântului'; (sec. XIV) 'pamânt de gradina'. Mai interesanta este prezentare lui mold într-un prestigios dictionar american, anume AHDEL 1973 (trad. A.P.): mold3 (brit. mould) 1. 'sol afânat, farâmicios, bogat în humus si potrivit pentru plantare' ('loose, friable soil, rich in humus, and fit for planting'); 2. (poet.) 'pamântul, solul, pamântul mormântului'('the earth, the ground, the earth of the grave'); 3. (înv.) 'pamântul ca substanta a trupului uman' ('earth as the substance of the human body'). Pentru sensul din urma este dat si un scurt citat din Shakespeare, "Be merciful great Duke to men of mould", traductibil ca: "Fii îndurator, marite duce, cu oamenii de tarna". De mentionat este si ca AHDEL da, ca articol separat, compusul moldboard, care desemneaza o importanta piesa a plugului ('the curved plate of a plow that turns over the furrow slice'), cea care în româna se numeste rasturnatoare sau cormana. Elemente de sfera semantica precum cele din AHDEL, s.v. mold3, ne sugereaza ca termenul-sursa, din protogermanica, nu însemna în primul rând 'praf', ci mai degraba 'sol afânat, tarâna, pamânt bun pentru agricultura', deci sensuri similare celor avute în vedere si de Moldovanu (1982a: 38).

Cu privire nu doar la origini, ci si la forme, voi mai mentiona ca, în partea etimologica a aceluiasi articol din AHDEL, se face trimitere la radacina ie. *mel(?) 'a sfarâma, a macina' (mentionata si mai sus). În anexa cu radacini indoeuropene a dictionarului, *mel(?) ('to crush, grind') este data cu multe amanunte, mai ales dintre cele privitoare la macinatul traditional si la faina. În contextul respectiv este mentionata si reconstructia unui derivat germanic cu sufix, *mel-wa, din care provin termeni germanici pentru 'faina' - cf. v.germ.s. (sec. IX) melo, genitiv melawes (Pfeifer 2004, s.v. Mehl)28. În ceea ce priveste mai direct articolul de fata, putem admite ca, daca în vest-germanica cea mai timpurie au existat termeni precum cei reconstruiti ca *melwa si *muldo (vezi mai sus), a putut sa existe si un *moldwa, de la o tema bazata pe o varianta apofonica (o-Stufe) a aceleiasi radacini *mel(?-), plus sufixul dental -d- (creator de substantive verbale ), plus sufixul -wa.

Insistând în continuare pe sufixul -wa, voi mentiona ca acesta nu era deloc o raritate în lexicul idiomurilor germanice vechi, în care el avea chiar si o functie gramaticala, marcând (în cazul unei categorii distincte de substantive) o diferenta între nominativ si cazurile oblice. Asa s-ar explica, de exemplu, de ce engleza actuala are doi termeni pentru pajiste, anume mead si meadow, ambii bazati pe v.eng. m?d 'fâneata', la rândul lui derivat (cu acelasi sufix dental care este vizibil si în v.eng. molde) de la verbul mawan 'a cosi' (cf. eng. to mow 'a cosi'; cf. si germ. mähen 'a cosi' si Maht 'cositura'). Se poate considera ca eng. meadow provine dintr-o forma de caz oblic29 a substantivului v.eng. m?d, anume din dativul m?dwe. Trebuie spus însa ca forma respectiva deja functiona ca termen oarecum independent înca din vechea engleza, având în vedere ca dictionarul Bosworth 1983 (s.v. m?d) da m?dwe si m?dwa mai degraba ca sinonime ale lui m?d30. De fapt, limbile germanice vechi aveau un important fond de cuvinte care aratau sufixul -wa la nominativ, cum se vede în termeni gotici precum urmatorii, extrasi din dictionarul Köbler 1989: arhwa 'sageata' (cf. v.eng. arwe > eng. arrow), bandwa 'semn', nidwa 'rugina', sarwa 'armament', sparwa 'vrabie' (cf. v.germ.s. sparo > m.germ.s. sparwe; v.eng. spearwa > eng. sparrow). Din respectiva categorie de termeni vechi germanici - mai ales substantive, dar si adjective - doar unii s-au pastrat în limbile germanice moderne, fara însa a fi simtite ca derivate. Vechiul sufix, acum fosilizat, apare ca -ow în engleza si ca -be în germana - vezi, de exemplu, eng. swallow 'rândunica' (< v.eng. swealwe) ~ germ. Schwalbe 'rândunica' (< v.germ.s. swalwa).

Am dat cel din urma termen ca exemplu si pentru ca el a ramas obscur etimologic, apartinând, foarte probabil, termenilor de substrat pre-indoeuropean ("vechi european") prezenti din abundenta nu doar în greaca si latina, ci si în limbile germanice (vezi, de exemplu, susmentionatul got. nidwa 'rugina', sau eng. harrow 'grapa' < m.eng. harwe, care nu au înrudiri lamurite în plan indoeuropean). Chiar daca, în germanica, arhaicul sufix -wa apare si în combinatii cu radacini indoeuropene, dupa cum vedem în multe dintre exemplele date mai sus, exista destule indicii cu privire la posibila lui provenienta din substratul vechi european31. În aceasta ordine de idei, voi mentiona ca exista o serie întreaga de termeni latinesti care se termina în -ua (scris si -va, sau -ba), care fie au fost desemnati ca împrumuturi din etrusca, fie sunt dati ca obscuri etimologic în dictionare: de exemplu, aqua 'apa' (care are corespondente clare doar în apelative germanice si în hidronime celtice), bellua 'jivina, animal', larua 'duh, stafie, strigoi', lingua 'limba' (lat.arh. dingua), uolua 'vulva' etc., toate extrase din dictionarul Ernout/ Meillet (ed. 1985). În cazul lui bellua, dictionarul respectiv arata ca termenul a fost atestat ("à basse époque") si cu formele belva si belba, ceea ce indica o pronuntie bisilabica în latina, astfel fiind explicabile si forme neolatine precum it. belva si v.port. belfa.

Nu as fi insistat atât de mult pe sufixul -wa/-ua/-va (continator al unei consoane fricative sonore, care, în forma originara, cu siguranta a avut o pronuntie bilabiala), daca el nu ar fi aparut atât în apelative obscure etimologic în germanica si în latina, cât si, în cazul din urma, într-o serie de nume proprii. Unele dintre acestea sunt evident provenite din etrusca, precum teonimul Minerua si numele localitatii în care s-a nascut poetul Vergilius, Mantua (> it. Mantova), iar altele provin tot din idiomuri de substrat, precum liguricul Genua (> it. Genova). Numele de vechi localitati sufixate cu -ua nu se limiteaza însa doar la spatiul italic, ci le gasim bine reprezentate si în aria ocupata în Antichitate de populatii ilire. Din repertoriul inclus în volumul Illirii al lui I.I. Russu (1969) am extras urmatoarele nume de localitati (majoritatea etichetate ca oppidum sau castellum): Bistua, Butua, Citua, Salthua, Sapua, Starua, la care se adauga doua antroponime (fem.), Scenua si Titua. De remarcat ar fi ca asemenea nume (derivate bisilabice cu sufixul -ua) nu sunt la fel de bine reprezentate si în mediu tracic, unde domina compusii cu -bria, -dava, -diza, -dokos, -poris etc. (dupa cum vedem în corpusul Detschew 1957). O exceptie notabila ar fi etimologic trasparentul dac. Malva (cf. rom. mal, ca termen de substrat, clarificabil prin alb. mal 'munte'), care reprezinta originea denumirii Dacia Malvensis, "tradusa" ca Dacia Ripensis.

Forme de tip Malva arata însa si localitati românesti (bisilabice) precum Ilva si Casva32, care, prin atestarile lor timpurii, pot explica si evolutia destul de complicata a numelui fixat mai recent ca Moldóva. Ar fi mai întâi de remarcat supravietuirea unor toponime ardelene si banatene cu sufixul arhaic transcris ca - ua, precum în Aciua, Ilisua si Târlisua33, ale caror diverse atestari sunt indicate în bogatul dictionar Suciu 1967-1968. Acolo putem gasi transcrieri (vezi atestarile latino-maghiare pentru cele trei de mai sus, precum si cele pentru Ilva, Ilba si Orsova) cu treceri de la -ua, la -uua, -uoa, -uova, -uva, -ova etc., inclusiv în cazuri în care nu s-ar impune nici ideea provenientei din maghiara, nici cea a vreunei treceri prin slava. De exemplu, Aciua din Crisana a fost atestata mai întâi ca Achwa (1441), apoi ca Atsova (1850) si ca Acsuva (1854); Casva apare mai întâi cu forma scrisa Caswa (1453), apoi Casoua (1644), Kásva (1733) si Kásba (1850); Ilisua apare ca Ilswa (1321), apoi ca Iloswa (1441) si ca Ilosva (în ungureste) si Ilisuva (în româneste) în 1854; Târlisua apare ca Ilosva (1501), apoi ca Intrilisuoa (1854), pentru a fi în final fixata în ungureste ca Felso-Ilosva.

Desigur, unele aspecte ramân înca de discutat mai pe larg. De exemplu, specialistii în fonologie diacronica ar putea spune mai multe despre evolutia pe care Rosetti (1986: 224) o prezinta ca "Moldua > Molduva > Moldova" si o explica prin "consonificarea lui ?", care ar fi "un fapt banal: cf. fonetismele ziva (= ziua); luva (= lua) [...]"34. De asemenea, s-ar putea stabili mai lamurit daca maghiarii au contribuit cu ceva la timpuria forma Moldua; sau daca partea finala - ova din Moldova (ca, de fapt, si cea din Hârsova)35 se datoreaza în vreun fel slavilor36; sau care ar fi fost perioada în care acestia din urma vor fi asimilat taifali în bazinul Moldovei. Tot deschisa ramâne si problema cauzelor si momentului trecerii accentului de pe tema pe ceea ce apare ca sufix toponimic în Moldóva37. Deocamdata, fara sa insist prea mult pe posibilitatea originii atât a germanicului - wa, cât si a italicului si iliricului -ua din substratul vechi european, am scos în evidenta evolutii, precum Mantua > Mantova si Genua > Genova (cu mecanisme similare celui vizibil în evolutia lat. uidua > it. vedova), care s-au petrecut într-un spatiu în care nu putea fi vorba de vreo influenta slava. În sfârsit, cu siguranta merita reluata discutia si despre relatia dintre Moldova moldoveneasca si Moldova din Banat38.

Cu toate aspectele care ramân deschise discutiei, consider ca argumentele si exemplele ilustrative date pâna aici îngaduie trecerea la unele concluzii, menite a sprijini linia etimologica indicata în titlul articolului. De remarcat este ca unele dintre concluziile de mai jos au fost deja sugerate de înaintasi, altele îmi apartin.

5. Concluzii

În primul rând, consider ca exista argumente mai mult decât suficiente în favoarea ideii ca Moldova reflecta o origine veche germanica (nu medio-germana), ceea ce nu ar avea nimic surprinzator, daca avem în vedere ca si în plin teritoriu slav exista hidronime asemanatoare pentru care s-au propus origini în termeni vechi germanici cu tema muld-/mold- 39. Nu trebuie sa ne referim însa exclusiv la got. mulda (cu u si cu sensul 'praf'), care, în abordarile etimologice anterioare (notabil la Hasdeu si Rosetti), a reprezentat ceea ce s-ar putea defini ca "ecranare produsa de cea mai timpurie atestare". Este adevarat ca got. mulda a fost cea mai timpurie forma scrisa a termenului-sursa vechi germanic de luat în consideratie în aceasta discutie, însa (1) o alternanta alofonica o/u (mentionata mai sus) trebuie sa fi existat înca din protogermanica (si oricum ea este cât se poate de vizibila în atestari din germanica scandinava), iar (2) idiomurile vest-germanice (care foarte probabil se înrudesc direct cu neatestatul idiom taifalic) prezentau, din cele mai vechi atestari, tema mold- (cu o) pentru termenul în discutie. Asadar, forma Moldua, de luat în consideratie ca cea mai veche forma atestata pentru numele Moldova, nu trebuie considerata a reflecta vreo maghiarizare nici în forma temei, nici în cea a sufixului, ci forma pe care maghiarii au gasit-o în circulatie dupa instalarea lor în noua patrie. În ce priveste evolutia formei, de imaginat ar fi urmatoarele faze: (1) Móldua (cu pronuntia bisilabica /'moldwa/) > (2) Móldua (cu pronuntia trisilabica / 'molduwa/) > (3) Mólduva (ar atând schimbarea /w/>/v/) > (4) Móldova (fie prin asimilare progresiva, dinspre vocala temei, fie si prin influenta unor apelative si nume proprii slave cu -ova) > Moldóva (cu mutarea accentului pe ceea ce a fost simtit a fi sufix).

Este de presupus ca, înca din secolul al IX-lea, sau al X-lea, numele Moldovei a fost auzit de maghiari sub forma bisilabica Moldua, adica /'moldwa/, în transcriere fonemica, iar respectiva forma, cu accent pe tema, este perfect explicabila prin vechea vest-germanica, dupa cum demonstreaza o întreaga serie de argumente data mai sus40. Nu ar mai fi nevoie deci sa recurgem la o explicatie printr-un compus gotic *Muldah(?)a ('râul cu maluri moi'), deoarece Moldua se clarifica perfect ca hidronim provenit dintr-un entopic, la rândul lui provenit dintrun derivat protogermanic *moldwa, bazat pe tema mold- (cu sufixul substantival - d- adaugat la radacina *mol-, ca varianta apofonica de "gradatie o" a radacinii ie. *mel(?)-), la care s-a adaugat susmentionatul sufix arhaic -wa. În ce priveste sensul, Moldua desigur nu era initial interpretabila ca "prafoasa", ci mai degraba ca "pamântoasa", sau, mai precis, ca "râu care trece printr-un tinut cu pamânt afânat, bun pentru agricultura", dupa cum putem afirma mai ales pe baza termenilor vest-germanici cu tema mold- discutati mai sus.

Sidebar

The Explanation of the Old Name of Moldavia (Moldua) through the Proto-Germanic Appellative *moldwa

This article is meant to sustain, by a series of new arguments, the etymological line Hasdeu-Rosetti-Moldovanu, according to which the name Moldova has an Old Germanic origin. Almost a century and a half ago, B.P. Hasdeu explained Moldova as ultimately derived from Goth. mulda 'dust'. More recently, in his Istoria limbii române, A. Rosetti - although quite skeptical in regard to possibilities of proving Old Germanic sources for any significant number of Romanian words - considered that "only the explanation of the name of Moldova through Gothic is fully justified" (transl. A.P.). Quite many supplementary arguments in support of an Old Germanic origin for the name under discussion were put forward by D. Moldovanu in two long articles, both published in 1982. The Romanian linguist drew the conclusion that the river-name Moldova appears to be based on a compound *muld-ahwa ("a river with banks of loose soil") which was probably created in the Old Germanic language spoken by the Taifali, who are known to have settled in the valley of Moldova in the 3rd-4th centuries of our time. However, in a way that differs from Moldovanu's, the author of the present article primarily focuses on the fact that the Taifali were not exactly Goths, but rather allies or subjects of the former. The Taifali most probably were heirs of the ancient West-Germanic populations (Elbgermanen) which had settled in various parts of Eastern Europe long before the Goths (beginning with the end of the 3rd century BC), and which represented a dominant component of archaeological cultures such as Przeworsk and Poienesti-Lukasevka. Therefore, in assuming that Moldova (with Moldua as its earliest recorded version) has an Old Germanic origin, one should also take into account that that the Taifali probably spoke a language related to West Germanic, rather than to Gothic (generally labelled as "East-Germanic"), and one should doubt the idea that Goth. mulda (with u in its root, and with 'dust' given as unique meaning) is the only possible starting point for an etymology of the name under discussion. Actually, quite a number of recorded West-Germanic (as well as Scandinavian) cognates of Goth. mulda show o in their roots and they also show semantic spheres that are much more complex than the one of the Gothic term. Notable are Old High German molta - translated by Latin pulvis, humus, solum , terra - and Old English molde, which was perpetuated into Modern English as mold or mould , with meanings such as: 1. 'loose, friable soil, rich in humus, and fit for planting'; 2. (poet.) 'the earth, the ground, the earth of the grave'; 3. (obs.) 'earth as the substance of the human body'. Moreover, both Gothic and West-Germanic contain terms through which a form like Moldua can be clarified not as based on a compound (such as *muld-ahwa), but rather on a derivative *moldwa. The latter can be analyzed as made of an o -grade variant of the IE verbal root *mel(? )- 'to crush, grind', extended by a (specific Germanic) noun-making suffix -d-, plus an archaic suffix -wa , which is visible in Old Germanic terms such as Goth. sparwa and Old English spearwa (> sparrow) and in many others with structures of the same type. Taking all these into consideration, this author draws the conclusion that the old form Moldua perfectly reflects a ProtoGermanic derivative *moldwa, which must have designated a river that flowed through a territory with loose soil, good for agriculture. As for the evolution of the form Moldua , the following stages can be deduced: Móldua (with the original disyllabic pronunciation /'moldwa/) > Móldua (trisyllabic /'molduwa/) > Mólduva > Móldova > Moldóva.

Footnote

1 Voi încerca o limitare a discu tiei la linia respectiv a (pe care o voi sust ine cu argumente suplimentare), deoarece o consider a fi o directie plauzibila, în comparatie cu toate celelalte directii de abordare etimologica a numelui Moldova (precum cele trecute în revista de Neamtu 1997: 33-38, unde sunt mentionate etimologii care, pentru numele respectiv, au presupus origini în traco-daca, celtica, iranica, slava etc.).

2 "Exist a totu s i un punct în care limba român a se îndep arteaza cu totul de italian a si retic a si care ramâne sa fie clarificat. Cum s-a observat adesea, limba româna nu contine nici un element germanic vechi, ceea ce îi desemneaza un loc aparte în familia limbilor romanice" (Densusianu 1961: 157).

3 În articolul respectiv (Poruciuc 2008: 107-108) presupuneam, printre altele, ca pozitia lui Densusianu fata de problema vechilor germanisme din româna trebuie sa fi fost marcata si de ostilitatea sa fata de Hasdeu si, implicit, fata de opiniile acestuia.

4 În Poruciuc 2008: 123-124, ca s i în Poruciuc 2013: 192-193, am criticat adeziunea pe care o arata Schramm la ideea, acum perimata, a lui Roesler potrivit careia româna ar fi total lipsita de vechi germanisme, respectiva idee fiind menita a sustine teoria care îi prezinta pe toti românii ca urmasi ai unor "romanici pastorali" ( Hirtenromanen ) raspânditi dintr-o restrânsa enclava suddunareana.

5 Într-o serie de articole legate tematic, publicate între 1997 si 2013 (vezi mai ales Poruciuc 1999, 2008 si 2013), am demonstrat ca termenii românesti (apelative si/sau nume proprii) pentru care se poate sustine certitudinea sau probabilitatea provenientei din idiomuri vechi germanice sunt în numar de cca 70, dar numarul se poate dovedi în viitor a fi mai mare.

6 La "etimologia hidronimului Moldova" propusa de Iordan în articolul respectiv ( Numele Moldovei, 1920) se raliaza Ivanescu (2000: 278), care considera si ca Moldova "dovedeste o simbioza româno-slava în Carpatii moldovenesti, pe la sfârsitul secolului al VI-lea sau începutul secolului al VII-lea" (vezi însa mai jos o alta viziune, a lui Moldovanu).

7 O încercarea, putin convingatoare, a lui I. Ghetie (Moldova - cuvânt de origine gotica?, 1976), de a pune la îndoiala originea gotica a numelui Moldova si de a sustine ipoteza lui Iordan (molid + -ova), este mentionata de V. Spinei (1982: 53) si de V. Neamtu (1997: 33 si 38).

8 Moldovanu a react ionat si el critic (1982a: 35) la respectiva afirma t ie a lui Rosetti: "Rosetti ar fi trebuit sa vorbeasca nu de un «gotic mulda» patruns prin filiera saseasca, ci pur si simplu de un hidronim de origine germana medie".

9 O asemenea contaminare este sugerata si de V. Spinei (1982: 46), care - dupa ce se arata a fi de acord cu sustinatorii provenientei numelui Moldova "din germana medievala" (E. Vîrtosu, V. Tufescu) - adauga urmatorul comentariu: "Nu este exclus ca aceasta noua denumire sa fi fost apropiata de vechea forma locala".

10 Un descendent al respectivului termen latinesc este temenul dialectal reto-roman (ladin) multra 'troaca', consemnat în dictionarul Kramer 1970-1975 (s.v. multra).

11 În studiul respectiv, Moldovanu face o critica amanuntita a etimologiilor unor predecesori (I.G. Sbiera, E. Voronca, E. Vîrtosu, V. Maciu etc.), care au explicat numele Moldova ca fiind bazat pe un termen medio-german. Concluzia la care ajunge Moldovanu este ca "ipoteza originii sasesti a numelui Moldova trebuie definitiv anbandonata" (Moldovanu 1982b: 159).

12 Iese în evidenta un foarte important document din 1365, în care apare de trei ori terra nostra Molduana (dupa cum vedem în originalul reprodus în DRH C: 398). Este vorba de documentul referitor la domeniul Cuhea, oferit de regele Ludovic I al Ungariei lui Balc, cel alungat din Moldova de catre "nelegiuitul" Bogdan.

13 Dintre înaintasii care au sustinut, cu argumente, ideea existentei unor (fie foarte multe, fie doar câteva) vechi germanisme în limba româna, de remarcat sunt, în primul rând, Diculescu, Giuglea si Gamillscheg. Parerile si/sau exemplele acestora le-am discutat în Poruciuc 2008.

14 Pentru o competenta viziune arheologica asupra respectivei "grupari distincte" (pe care arheologii o stiu drept "cultura tumulilor carpatici", cu prescurtarea CTC), vezi MihailescuBîrliba 1997.

15 În aceste enunturi, Moldovanu se sprijina (dupa cum reiese din câteva note de la p. 34) mai ales pe constatari si concluzii ale istoricului iesean I. Ionita.

16 Mai înainte, la p. 55 a aceluiasi studiu, Moldovanu abordeaza aspecte mai generale ale deplasarilor populatiei românesti din Evul Mediu timpuriu: "Retragerea în Peninsula Balcanica a românilor panonici a fost argumentata mai întâi de Hasdeu [...]. Combatând supozitia lui J. Melich, dupa care romanicii din Panonia ar fi fost retoromani, N. Draganu admitea mai multe directii de emigrare a lor: spre Balcani, în Germania si spre nord, în Moravia. Dimpotriva, Stefan Pascu crede ca ei «s-au asezat dincoace de Tisa, în Bihor sau în Podisul Transilvaniei». Noi credem ca o parte din acesti români nordici, fie cei din Panonia, fie mai degraba cei din Crisana si Transilvania lui Gelou, se putea îndrepta si spre Moldova, deschizând seria emigrarilor care vor continua neîntrerupt în aceasta directie pâna în pragul veacului al XIX-lea".

17 Este vorba de etimologia propusa de Emil Vîrtosu, Din sigilografia Moldovei si a Tarii Românesti, în Introducere la Documente privind istoria României, II, Bucuresti, 1956.

18 În acest context, merita mentionat ca numele german al Dunarii, azi Donau, a fost atestat cu forma v.germ.s. Tuonouwa (hidronim inclus în glosarul Waldner 1970).

19 La p. 38 a studiului în discutie, Moldovanu face urmatoarele observatii: "Chestiunea motivatiei constituie [...] unul din impedimentele principale pentru acceptarea originii germanice a numelui Moldova . El ar putea fi evitat, însa, daca s-ar porni nu de la sensul de 'praf, pulbere' al bazei, ci de la acela mai general de 'pamânt farâmicios, moale', care se pastreaza înca în cuvintele molt, mold din germana austriaca [...] si care trebuie sa fie foarte vechi, de vreme ce este implicit în însasi radacina i.-e. *mel- 'a zdrobi, a macina; pulbere, fraged, moale' ".

20 Respectiva cultura arheologica (analizata de V. Mihailescu-Bîrliba 1997) are similitudini cu una mai veche, anume cea cunoscuta ca Poienesti-Lukasevka, cu situri raspândite în Moldova de pe ambele maluri ale Prutului. În amanunt, cultura Poienesti-Lukasevka si legaturile ei cu vastul orizont arheologic Przeworsk din Polonia si Ucraina vestica au fost analizate în volumul monografic al lui M. Babes (1993). Mai recent au fost discutate întrepatrunderile si suprapunerile dintre elementele culturale pregotice ("vandalice") si gotice - concret fiind vorba de amestecul de cultura Przeworsk si cultura Wielbark - pe teritoriul Poloniei (cf. Gaub 2008).

21 Am pus în discutie posibile efecte ale prezentei respectivilor germanici timpurii, într-o serie de articole anterioare, notabil în Poruciuc 2006: 256-258, unde ma refer si la problema contactelor pe care cu siguranta le-au avut acei germanici pregotici cu populatia autohtona (inclusiv cu cea care avea sa reprezinte substratul preroman al românilor), pe parcursul mai multor secole. În opiniile pe care le-am exprimat cu privire la cei mai timpurii germanici care au intrat în spatiul carpato-danubiano-pontic fac apel si la bogatul material din Reallexikon der Germanischen Altertumskunde - vezi mai ales articolul Bastarnen din RGA-II (1976) si articolul Elbgermanen din RGA-VII (1989).

22 Pentru cele mai cunoscute clasificari ale idiomurilor germanice, vezi H. Krahe 1966: 25-36.

23 Vezi atestarile discutate în DS I: 106.

24 Despre vocala scurta u din "pregotica" s-a spus ca avea de fapt doua variante alofonice, u si o (cf. Bennett 1980: 93). Ca exemple ilustrative pentru p a strarea unui u scurt în gotica, în contrast cu un o scurt atestat în alte limbi germanice, a se vedea got. guþ 'Dumnezeu' si gulþ 'aur', fata de v.eng. god si v.germ.s. got, respectiv v. eng. gold si v.germ.s. gold. Vechea nordica prezinta forme si cu u si cu o: guð/goð (cf. sued. gud 'Dumnezeu'), respectiv gull/goll (cf. sued./dan. guld 'aur').

25 Pentru alti termeni indoeuropeni pentru 'a macina', precum v.irland. melid, v.slav.bis. mleti, lituan. málti etc., vezi Köbler/ Seebold 1995, s.v. mahlen.

26 În dictionarul sau (în care sensurile cuvinteleor vechi nordice sunt redate în germana), de Vries nu s-a conformat ortografiei standard a limbii germane actuale si a scris substantivele cu litera initiala mica.

27 În Waldner 1970 (glosar de termeni vechi germani), apare atât molta, cât si molda, acesta din urma (cu d pastrat) reprezentând cu siguranta o varianta veche germana de jos, neafectata de a doua mutatie consonantica.

28 Dupa cum indica Pfeifer 2004 (s.v. Mehl), v.germ.s. melo reflecta un derivat protogermanic *melwa- (care trebuie sa fi însemnat ceva de genul "macinatura" - das Gemahlene), acesta aparând ca "o constructie adjectivala cu sufixul germanic -wa [...] adaugat la radacina *mel- 'a sfarâma, a lovi, a macina' [...]" (trad. A.P.). De mentionat aici este si adjectivul eng. mellow 'moale, suculent (despre fructe pârguite)', provenit dintr-un caz oblic, melwe, al v.eng. melu 'faina' - a se vedea, pentru comparatie, rom. malaiet, de la malai (acesta, oricât de obscura i-ar fi etimologia, fiind si el de trimis tot radacina ie. *mel(?)-, cea de care depinde, în ultima instanta, Moldova).

29 Formele cu -we (sau-wa ) erau folosite cu functie de dativ, dar si de instrumental, în vechea engleza.

30 Vezi, în acelasi dictionar, si articolele m?d-land si m?dwe-land, ambele însemnând 'teren cu iarba de cosit'.

31 Pfeifer 2004, s.v. Mehl, prezinta sufixul germanic -wa ca pe o dezvoltare de la un sufix indoeuropean, -?o-. Dar exemplul ilustrativ slav dat de Pfeifer, anume pol. mlewo ('material de macinat'), ne tine tot în Europa.

32 Vezi si bogata serie de oiconime de tipul respectiv data de Moldovanu (1982a: 24 - cu atestari preluate din A. Veress, Fontes rerum Transylvanicarum, 1911-1921).

33 Pe baza argumentelor de mai sus, nu ar mai trebui sa presupunem ca respectivele forme ar fi rezultat "sub influenta pronuntarii maghiare", cum propune Moldovanu în cazul formei atestate ca Moldua (1982a: 22).

34 Referindu-se la evolutia "Moldúa > Moldúva" (sugerata de Rosetti), Moldovanu (1982a: 26) mentioneaza ca E. Petrovici a explicat "variantele banatene luvat 'luat', nuvar 'nour', vo luva 'a lua' prin influenta pronuntarii sârbesti bilabiale a lui u". Dar poate fi vorba despre vreo influenta sârbeasca si în Aciua > Aciuva din Crisana? Sau ar mai fi nevoie sa consideram (ca Cihac, Conev si Tiktin - cf. Cioranescu 2001, s.v. vaduv) ca, deoarece rom. vaduva arata un v intervocalic, el ar trebuie explicat prin slav. vidova, nu ca mostenire a lat. uidua (cf. it. vedova)?

35 Am mentionat denumirea Hârsova deoarece ea este considerata a reprezenta perpetuarea numelui localitatii atestate din Antichitate cu forme precum Carsion, Carsium, Καρσ? (cf. Vraciu 1980: 174). Iar pentru ca, în acest articol, m-am folosit deja de corpusul tracic al lui Detschew/Decev (1957) voi mentiona si ciudatele transcrieri (unele "transferate" din bulgara) pe care autorul respectiv le da pentru anumite nume care reprezinta perpetuari din substratul preroman: de exemplu, despre anticul Carsion (s.v.) aflam ca este actualul "Harsovo" (adica Hârsova) si ca anticul ?ρδ[varepsilon]σσosfgr; (s.v.) era probabil numele râului acum cunoscut ca "Ardzis" (adica Arges).

36 În facerea acestui articol, nu am avut nicio intentie de "demaghiarizare", si nici vreuna de "deslavizare" mai ales având în vedere ca documentele latino-maghiare înseamna foarte mult pentru clarificarea etimologica a numelui Moldova, iar prezenta unor slavi timpurii în Moldova de dupa perioada dominantei germanice este de necontestat. Ipoteza unui contact direct între vechi germanici stabiliti în Moldova si slavii patrunsi ulterior este cât se poate de plauzibila, cum este si ideea posibilitatii unei adoptari (si a unei adaptari, prin contaminare cu termeni slavi asemanatori ca forma) a hidronimului vechi germanic Moldua. De mentionat aici ar fi ca dictionarul Vasmer 1986 da denumirea livresca Mo??a??? fara a indica direct vreo provenienta slava, ci doar prezentând acea denumire ca provenita "din rom. Moldova" (sic), care ar fi avut o forma mai veche Moldava. Cea din urma pare sa fi fost "extrasa" din forme literate, precum Moldaviae, Moldaviensis, Moldawia, Moldauia, din diverse documente ale secolelor XIV-XV (vezi exemplele din Spinei 1982: 42-43). Tot în acest context, merita atentie si un fapt (de teren) semnalat de Moldovanu (1982a: 26), anume ca "la hutulii din Bucovina am înregistrat forma Móldova, alaturi de Moldáwa".

37 Moldovanu (1982a: 27) considera ca "neînteleasa ar ramâne numai mutatia accentului. Desi limba româna are tendinta de a accentua paroxiton cuvintele terminate în vocala [...], care afecteaza o serie de nume din Oltenia (Brabóva, Cleanóvul, Sadóva etc.) în nici unul dintre toponimele de origine slava din Moldova având aceasta structura accentul nu s-a deplasat pe sufix". Într-adevar, nu doar în Banat, ci si în Moldova istorica avem oiconime cu accent pe tema si cu final -ova (Bârnova , Cricova, Tutova etc.). As presupune ca, atât în Craióva, cât si în Moldóva, accentul a fost mutat (nu de prea multa vreme) de vorbitori nativi de româna, care au simtit -ova a fi sufix si au aplicat regula dominanta (atât în româna, cât si în albaneza) a mutarii accentului de pe tema pe sufix sau pe terminatia gramaticala, precum în porc - purcár, respectiv pot - putém. (A se vedea, pentru o asemenea evolutie, mergând pâna la sincopa lui u neaccentuat, argumentarea din Poruciuc 2012 cu privire la evolutia fossátum > *fusátu > fsat > sat). Am dat aceste exemple pentru ca ele concorda si cu ceea ce Moldovanu (1982a: 26) mentioneaza, urmându-i pe Mihaescu si pe Philippide, ca "tendinta de închidere a lui o neaccentuat, care afecteaza numeroase elemente lexicale, actionând înca din latina dunareana si manifestându-se în toate dialectele limbii române".

38 În privinta respectiva, Moldovanu (1982a: 58) a considerat ca, pentru cele doua denumiri, "explicatia nu poate fi aceeasi".

39 Dupa cum mentioneaza Moldovanu (1982a: 36, respectiv 35), O.N. Trubacev a propus germanismul *muldan 'pamânt' ca origine a hidronimului est-slav Moloda (din bazinul superior al Nistrului), iar G. v. Sabler a propus "germ. timpuriu muldâ [...] cu sensul 'pamânt, praf' " ca origine a hidronimului polonez Muldowa.

40 Ar fi greu de presupus ca direct de la vorbitori de veche germanica au auzit maghiarii numele Moldua, deoarece, înainte de perioada patrunderii maghiare în spatiul carpato-danubian, comunitatile vechi germanice ramase în acel spatiu dupa perioada marilor migratii fusesera, foarte probabil, total asimilate, de slavi si/sau de românii timpurii.

References

Bibliografie

AHDEL 1973: The American Heritage Dictionary of the English Language, ed. W. Morris, New York, American Heritage.

Babes 1993: Mircea Babes, Die Poienesti-Lukasevka-Kultur - Ein Beitrag zur Kulturgeschichte im Raum östlich der Karpaten in den letzten Jahrhunderten vor Christi Geburt, Saarbrücker Beiträge zur Altertumskunde, Band 30, Bonn, Habelt.

Bennett 1980: Willim H. Bennett, An Introduction to the Gothic Language, New York, The Modern Language Association of America.

Bosworth 1983: Joseph Bosworth, An Anglo-Saxon Dictionary (prima editie, 1898), ed. T. Northcote Toller, Oxford University Press.

Cioranescu 2001: Alexandru Cioranescu, Dictionarul etimologic al limbii române, Bucuresti, Saeculum I.O.

Constantinescu 1963: N.A. Constantinescu, Dictionar onomastic românesc, Bucuresti, Editura Academiei.

Densusianu 1961: Ovid Densusianu, Istoria limbii române, vol. I, Originile (prima editie, 1901), ed. J. Byck, Bucuresti, Editura Stiintifica.

Detschew 1957: Dimiter Detschew [Decev], Die thrakischen Sprachreste, Wien, Rohrer.

DRH C: Documenta Romaniae Historica (C. Transilvania, vol. XII, 1361-1365), ed. S. Pascu, Bucuresti, Editura Academiei, 1985.

DS I: Die deutsche Sprache, ed. E. Agricola et.al., Leipzig, VEB Bibliographisches Institut, 1969.

DUW 2001: Deutsches Universalwörterbuch, Mannheim/Leipzig/Wien/Zürich, Dudenverlag.

Gaub 2008: Florian Gaub, Definition und Abgrenzung der kaiserlichen Przeworsk- und Wielbark-Kultur: Ein 'ethnografisches' Bild?, în vol. Das Reich der Vandalen und seine (Vor-)Geschichte, ed. G.M. Berndt, R. Steinacher, Wien, Verlag der Österreichischen Akademie der Wissenschaften.

Hoad 1993: Terry F. Hoad, The Concise Dictionary of English Etymology, Oxford University Press.

Ivanescu 2000: Gheorghe Ivanescu, Istoria limbii române (prima editie 1980), ed. M. Paraschiv, Iasi, Junimea.

Kluge 1995: Friedrich Kluge, Etymologisches Wörterbuch der deutschen Sprache, ed. E. Seebold, Berlin, Walter de Gruyter.

Köbler 1989: Gerhard Köbler, Gotisches Wörterbuch, Leiden/New York/København/Köln, E.J. Brill.

Krahe 1966: Hans Krahe, Germanische Sprachwissenschaft, I, Berlin, Walter de Gruyter.

Kramer 1970-1975: Johannes Kramer, Etymologisches Wörterbuch des Gadertalischen (Dolomitenladinisch), Köln, B. Görich Buchbinderei.

MDA 2003: Micul dictionar academic, vol. III, ed. M. Sala et al., Bucuresti, Editura Univers Academic.

Mettke 1970: Heinz Mettke (ed.), Altdeutsche Texte, Leipzig, Bibliographisches Institut.

Mihailescu-Bîrliba 1997: Virgil Mihailescu-Bîrliba, Noi date privind cultura tumulilor carpatici în România, în "Studii si cercetari de istorie veche si arheologie" (SCIVA), 48, 4, p. 309-339.

Moldovanu 1982a: Dragos Moldovanu, Etimologia hidronimului Moldova, în "Anuar de lingvistica si istorie literara", t. XXVIII, p. 5-61.

Moldovanu 1982b: Dragos Moldovanu, Ipoteza originii sasesti a numelui Moldova, în vol. Studii de onomastica, III, Cluj-Napoca, Universitatea "Babes-Bolyai", Institutul de Lingvistica si Istorie Literara, p. 144-183.

Neamtu 1997: Vasile Neamtu, Istoria orasului medieval Baia: Civitas Moldaviensis, Iasi, Editura Universitatii "Alexandru Ioan Cuza".

Pfeifer 2004: Wolfgang Pfeifer et al., Etymologisches Wörterbuch des Deutschen, München, Deutscher Taschenbuch Verlag.

Poruciuc 1999: Adrian Poruciuc, The Significance of Old Germanic Elements Preserved in Romanian, în vol. Eurolinguistik - Ein Schritt in die Zukunft, ed. N. Reiter, Wiesbaden, Harrassowitz, p. 175-190.

Poruciuc 2006: Adrian Poruciuc, Lingvistica istorica ieseana: între realizari si promisiuni de onorat, în "Philologica Jassyensia", an II, nr. 2, p. 283-294.

Poruciuc 2008: Adrian Poruciuc, Problema vechilor germanisme pastrate în limba româna, în vol. Lucrarile primului simpozion international de lingvistica: Bucuresti, 13-14 noiembrie 2007, ed. N. Saramandu, M. Nevaci, C.-I. Radu, Bucuresti, Editura Universitatii din Bucuresti, p. 105-130.

Poruciuc 2011: Adrian Poruciuc, Faza timpurie a relatiei Romania-Germania reflectata la nivelul elementelor lexicale vechi germanice pastrate în limba româna, în vol. Romanizarea - Impunere si adeziune în Imperiul Roman, ed. A. Rubel, Iasi, Editura Universitatii "Alexandru Ioan Cuza", p. 255-275.

Poruciuc 2012: Adrian Poruciuc, A new view on the Latin origin of Romanian (f)sat 'village', Aromanian fsat 'ditch' and Albanian fshat 'village', în vol. Balkanismen heute - Balkanisms Today - ?a?κa???M? ce?o???, ed. Thede Kahl, Michael Metzeltin, Helmut Schaller, Wien/Berlin, LIT Verlag, p. 221-243.

Poruciuc 2013: Adrian Poruciuc, The early stage of the relationship Romania-Germania as reflected in Old Germanic loans in Romanian, în vol. Imperium und Romanisierung, ed. A. Rubel, Konstanz, Hartung-Gorre Verlag, p. 185-206.

RGA 1976: Reallexikon der Germanischen Altertumskunde, II, ed. J. Hoops et.al., Berlin/New York, Walter de Gruyter.

RGA 1989: Reallexikon der Germanischen Altertumskunde, VII, ed. J. Hoops et.al., Berlin/New York, Walter de Gruyter.

Rosetti 1986: Alexandru Rosetti, Istoria limbii române, I, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica.

Russu 1969: I.I. Russu, Illirii - Istoria - limba si onomastica - romanizarea, Bucuresti, Editura Academiei.

Schramm 1997: Gottfried Schramm, Ein Damm bricht - Die römische Donaugrenze und die Invasionen des 5.-7. Jahrhunderts im Lichte von Namen und Wörtern, München, Oldenbourg.

Spinei 1982: Victor Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica.

Suciu 1967-1968: Coriolan Suciu, Dictionar istoric al localitatilor din Transilvania, I-II, Bucuresti, Editura Academiei.

Vasmer 1986: Max Vasmer, 1986, Etimologiceskij slovar' russkogo jazyka, II, ed. O.N. Trubacev, Moskva, Progress.

Vraciu 1980: Ariton Vraciu, Limba daco-getilor, Timisoara, Facla.

Vries 1961: Jan de Vries, Altnordisches etymologisches Wörterbuch, Leiden, E.J. Brill.

Waldner 1970: Hildegard Waldner (ed.), Wörterverzeichnis, glosar la Altdeutsche Texte (Mettke 1970: 141-166).