O lume ca nelumea în scrierile lui M. Eminescu si I.L. Caragiale

Abstract

Starting from Eminescu's words in the title, it surprisingly seems to be common speech marks in both two writers' poietic discourse: Eminescu and Caragiale. These are primarily based on the absurd (ordinary - fantastic respectively), the fascination and the rule of nothingness, the ridiculous (both in Eminescu's poetry/prose and Caragiale's prose, as well). However, that consistent attitude to the world is to be found in both authors, expressed by Caragiale in his famous formula "Enormous sight and monstrous sense", this often being translated in Eminescu's writings rather in a Swift's manner. As the characters pass by on the world stage, literally and figuratively, better or worse, they are seen with a pedagogical eye, broadly speaking, i.e. having the deep consciousness of the Artist-demiurge, the creator who always understands the protagonists, watching them with interest and, ultimately, with true compassion, empathy, as in the following interrogative sentence of M. Eminescu, which is almost addressed in Caragiale's words, 'In most of the people, however, questions still linger, sometimes funny, sometimes silly, sometimes meaningful, sometimes in vain. When I see a human nose, I always come to wonder, what in the world does thy nose seek in this world? (Archaeus). To such interrogations we try to answer in this paper, without forgetting that the most important thing is eventually the soul, of which Eminescu says, almost obsessively, in the same writing, "a whole theater where its soul, crouched in a corner of the audience, is the only spectator". [PUBLICATION ABSTRACT]

Headnote

Key-words: unwordly world, the absurd, pedagogical view, actuality, irony

Pornind de la sintagma eminesciana o lume ca nelumea din "nuvela" Archaeus, exista În mod surprinzator marci comune În discursul poietic al scriitorilor Mihai Eminescu si Ion Luca Caragiale. Adesea a fost evocata, mai ales În cazul scrierilor lui Caragiale, o lume pe dos sau o lume rasturnata, Însa expresia mai specifica lumea ca nelumea este cea mai adecvata, deoarece lumea rasturnata se refera mai degraba la o anumita negativitate a lucrurilor sau, uneori, la o viziune de tip "interiorizat" a celor exterioare, pe când termenii din titlu au legatura În special cu o anumita disponibilitate minima a receptorului, a celui din afara, a spectatorului, În sens etimologic, de a surprinde i-mediat deosebirile specifice dintre aparenta si esenta, luând drept buna lumea care i se desfasoara initial pe dinaintea ochilor. Pentru a Întelege mai bine deosebirea dintre viziunea lumii cu susul În jos, si lumea-nelume, la modul intuitiv, se poate face apel la imaginea unei persoane care Îmbraca o haina având captuseala pe dinafara, parând de la departare ca fiind totul În regula, Însa de aproape producând o impresie cel putin hilara. Mai Întâi, trebuie sa existe deci o deosebire de percepere Între doua niveluri fictionale, una reala si alta iluzorie, iar apoi este necesara imaginarea unui fel de puzzle, o miscare combinatorie Între ele.

Asadar, propozitia (filosofica) din Archaeus "O lume ca nelumea este posibila, neÎntrerupta fiind de o alta ordine de lucruri" poate fiastfel perfect justificata si În cazul operei lui I.L. Caragiale. Aceasta stare de lucruri se Întemeiaza În primul rând pe o modalitate estetica destul de raspândita În scrierile celor doi clasici, si anume absurdul (de tip minor - "cotidian", la Caragiale, fantastic la Eminescu), precum si pe fascinatia si suprematia nimicului, atât În opera eminesciana (poezie/proza), cât si În proza si publicistica celui de-al doilea. În acest context, considera Marian Victor Buciu urmatoarele:

Lumea lui I.L. Caragiale este o lume a adecvarii - dar - atentie - a adecvarii la ea Însasi, ceea ce numai aparent Înseamna exces. Un exces, daca e sa utilizam cuvântul, al coborârii, strângerii, Înradacinarii În sine. De fapt, nimeni nu este dispus a face aici exces, fiecare face ce - crede ca - trebuie, ce-i satisface interesele. Poate ca e o lume a Împatimirii, dar a Împatimirii nu În patima, ci În ratiune, În calculul fara risc, cu limite verificate, acceptate de comun acord cu adversarii. Cineva reactioneaza la sentimentele dictate, Însa si auto-dictate. În aceasta lume e loc pentru câstigatorul interesat la rece, dar si pentru câstigatorul patimas - oarecum - la cald (Buciu 1997: 35).

Între lumea care poate exista, si nelumea ca substitut aproape firesc al acesteia, intervine drept factor mediator, si paradoxal, absurdul, categorie estetica aflata la limita dintre tragic si comic, care le comprima Întru câtva pe acestea doua, fiind un alt nume modern pentru exces, un nume distorsionat al hybris-ul din Antichitate. Cât despre patima si norocul salvator, cu deosebire ultimul termen aparând si În poemele eminesciene, ele traseaza pragurile dintre cele doua "lumi" artistice mentionate, la Caragiale având mai ales o conotatie ironica În povestirea Om cu noroc. În acest context, aproape ca se poate face confuzie, cel putin pentru masa larga a cititorilor, Între anumite modalitati existente În unele fragmente artistice ale celor doi autori, si se poate atribui o bucata de proza precum urmatoarea, de pilda, lui Caragiale.

Se vede ca autorul vrea sa Înceapa de la az buchi. Într-adevar, lumea cum o vedem nu exista decât În crierul nostru. Nimeni nu va tagadui ca este o deosebire Între gânsac si câne. Privirea cânelui e inteligenta, el pricepe din lumea a aceasta o portie mult mai buna decât gânsacul; cu toate acestea amândoua aceste fiinte au ochi si crieri. Lumea nu-i cumu-i, ci cum o vedem; pentru gânsac, cum o vede el, pentru câne item, pentru membru de la primarie - item, pentru Kant item. Totusi câta deosebire Între ochii de porc a susÎntelesului membru si privirea adânca a Înteleptului de la Königsberg.

Care-i adevarul? Cel vazut clar de un gânsac sau cel abia Întrevazut ca printr-o negura de Kant? Într-adevar, iata un lucru ciudat. Cel dintâi deosebeste lamurit grauntele lamurit de prundul galban, el Înoata, cu siguranta, pe apa, masura cu ochiul distantele ce le poate ajunge si nu-i fara oarecare Înduiosare În fata unei gâste În epoca virginitatii. Cel de-al doilea uita sa manânce, voind sa sara peste o groapa cade-n mijlocul ei, iar frumusetile virgi- sau nevirginale trec pe lânga dânsul fara ca el sa-si firidicat ochii.

Cu toate acestea, noi presupunem ca filozoful e mai cuminte decât un gânsac, ba ca În problemele aceluia e mai mult adevar decât În sigurantele acestuia. Un semn ca pentru-o minte mare totu-i problem, iar pentru 75 de dramuri de crier totu-i sigur! (Eminescu 1977: 278).

Fragmentul În Întregime, parodiind vag strategiile socratice, se structureaza În acelasi fel: ideile sunt declansate prin astfel de Îndrazneli care par niste "paradoxii", demontate apoi de straniul interlocutor, toate Împreuna consolidând o ipoteza de lucru, subliniata În text de Eminescu. Între universul Îngust al gânsacului si cosmosul fara margini al filosofului, se pune Întrebarea care dintre acestea este lumea si care nelumea, raspunsul ramânând relativ, ca si În rândurile urmatoare, care În schimb fac parte dintr-un soi de dialog filosofic cu un câine, despre "obligativitatea opiniilor", si care ar putea fidemne de un Eminescu.

[...] Omul este regele creatiunii; acest suveran este gelos de coroana lui, care e gândirea, si tot atâta de sceptrul lui, care este expresia. [...]

Regele creatiunii, reusind sa-si recapete sceptrul, si l-a exercitat cu atât de adânca convingere de la o vreme, Încât ajuns sa creaza ca dreptul lui Îi este chiar o datorie. De unde, mai-nainte, orice rege al creatiunii, afara de rare exceptii de bravura, trebuia sa-si ascunda bine coroana sub caciula si sa-si Înghita sceptrul, astazi toti regii creatiunii se cred datori a-si purta fatis coroana În cele mai marunte Împrejurari ale vietii private si publice si a face În continuare semne de suveranitate cu sceptrul lor.

[...] Priveste, tu, câne, stravechi prieten si totdauna credincios supus al regilor creatiunii, priveste imensul lor carnaval, vasta lor mascarada. Iata-i, fiecare cu coroana si sceptrul sau, daca nu de aur si de pietre scumpe, macar de lemn si ciobulete de sticla colorata, daca nu nici atât, macar de carton si peticele de hârtie vapsita. Vezi ce splendid cortej si ce larma haotica, În care nu se mai distinge nici o figura si nici un glas, În care nu mai poti sti cine merita sa fie salutat de tine cu o respectuoasa miscare din coada, sau latrat ca un caraghios!

În afara de acest imens concurs de suveranitati, putini sunt acei regi ai creatiunii cari sa-si aminteasca un moment ca suveranul nu e robul coroanei si ca nu e deloc În primejdie a se arata mai imbecil renuntând cuminte la sceptru decât purtându-l cu ostentatie bufona; ca ar fiÎn orice caz mai putin ridicula, si prin urmare mai demna, o lasa abdicare decât exercitarea tenace a unei deplorabile covârsitoare suveranitati.

Sa merg si eu la mascarada regilor creatiunii? Nu, câne! mai bine stau acasa. În padurea atâtor sceptruri suverane, tot n-are sa se ridice al meu mai sus. Suveranitatea mea, la care renunt fata cu imensa concurenta, mi-o confirm Îndeajuns privind drept În fundul ochilor tai galbeni si inteligenti. Simt o deosebita voluptate a domniei mele sa te stapânesc, uitându-ma În ochii-ti, În adâncul carora vad bine ca daca botul tau ar avea grai, tu poate n-ai juca rolul cel mai trist În mascarada regilor creatiunii (Caragiale 1999: 122-123).

Pâna aici, Întreg registrul stilistic este cu totul adecvat epocii, Însa Îmbinarea de cuvinte cu iz arhaic si neologisme, precum "sceptrul", "bravura", "totdauna", "cari", "vapsita", "cortej", pe de o parte, si "suveran", "a exercita", "viata privata si publica", "ostentatie", "deplorabil", "abdicare", pe de alta, reclama din partea receptorului o atentie deosebita, deoarece dau seama de ambivalenta celor doua registre (fictionale), fictiuni de gradul I si II, dupa cum le denumeste Mircea Tomus, Într-un context legat de piesa O noapte furtunoasa. Relatia ambigua provine din faptul ca cele doua planuri stilistice, de data aceasta, se afla În opozitie aproape fatisa, cu toate acestea, la nivel semantic, ele se refera la aceeasi substanta existentiala, notata sinonimic prin "carnaval" sau "mascarada". În final, naratorul, care pâna atunci fusese meditativ, trece din nou În planul realitatii si conchide fara drept de apel:

Nu, câne! eu ma Închin principiului sacru al libertatii opiniunilor, dar În ruptul capului nu pot admite si obligativitatea lor. Mergi de te culca sub pat! I-am dat Înca un picior, si ne-am culcat, fiecare la locul sau (Caragiale 1999: 123).

Ultimele propozitii, prin intermediul ironiei continute, care readuce lucrurile pe fagasul perceptiei comune, echilibreaza coordonatele realitatii cu cele ale fictiunii, amintind un lucru arhicunoscut, si anume ca omul este suveran, desigur, peste toate vietatile pamântului si, deci, stapân al câinelui, caruia i se atribuise pâna În momentul de fata rolul de martor si confident al vocii auctoriale.

Daca din punct de vedere estetic, absurdul este categoria care caracterizeaza dezacordul dintre om si mediul sau social, si reprezinta incapacitatea ens-ului uman de a fiÎn acord cu legile si canoanele societatii, atunci aceste aspecte se pot aplica doar În mod indirect asupra literaturii lui Caragiale. Aceasta deoarece "Comicul fiind intuitia absurdului, Îmi pare mai disperant decât tragicul", afirma Eugen Ionescu. "Comicul nu ofera nicio iesire... Spun "disperat", dar În realitate el este dincolo sau dincoace de disperare sau speranta". Înaintea unor asemenea asertiuni, mai precizase ca, În mod ambivalent, "Lumina face ca umbra sa se Întunece, iar umbra accentueaza lumina. N-am Înteles niciodata, În ce ma priveste, deosebirea care se face Între comic si tragic" (Ionesco 1992: 59). Caragiale are, printre altele, un text În care parodiaza În oarecare masura scrierile din epoca ale lui B.St. Delavrancea, al carui protagonist este un anume pseudo-Vlahuta, si care Începe În genul lui Eminescu.

Într-o noapte, domnisoara Veturia, care a devenit mare admiratoare a poetului Vlahuta, contempla luna, În timp ce o umbra alba Încearca sa se strecoare În bucatarie, unde doarme tânara Marta.

[...] Dar nu numai atât. El [pseudo-Vlahuta] nici nu exista, si nici parintele Ion Mantu nu exista, si nici domnisoara Veturia, si nici Întreg Opidul-Nou, prin urmare, nici gârla racoroasa, care trece prin mijlocul Opidului, nici cele doua alee, nici casutele cochete, nici gradinitele, nici stupii. Din toata povestea, un singur lucru e adevarat - luna (Caragiale 1999: 277-278 ).

Initial, aici este ilustrat exact inversul procedeului renascentist din Visul unei nopti de vara de William Shakespeare, În care luna este figurata chiar prin intermediul unui personaj, costumat ca atare, iar restul personajelor Îsi intra cu adevarat În rol În comedia respectiva. Apoi, scriitorul continua cu digresiuni teoretice:

Dar un novelist nu le poate inventa pe toate. Daca gaseam altceva sa-i Închipuiesc În loc - ca sa luminez scena de la fereastra - care mi se pare ca se cam aduce cu actul al treilea al lui Faust - nu mi-ar fiparut rau sa sacrific aceasta planeta, atât de compromisa de la Eminescu Încoace. Afara de luna dar, toate sunt asa de adevarate ca si multe informatii pozitive, din sorginte sigura, ale unor gazete politice: curate nascociri, iesite din Închipuirea autorului, si cari, prin urmare, nu merita niciun crezamânt! (idem).

În fapt, s-a discutat de nenumarate ori despre ironia caragialiana, Însa firele despartitoare Între gradul 0 al scriiturii si distantarea ironica sunt atât de subtiri, Încât În mod frecvent naratorul uita În mod deliberat sa avertizeze cititorul asupra schimbarii de registru, si astfel proiectarea pe nesimtite Într-o alta lume construieste acea viziune pe care am mentionat-o, denumita lumea ca nelume. Daca intruziunea absurdului da seama Întotdeauna de o doza de anormalitate, iar la unii scriitori chiar atinge perplexitatea, la Caragiale, În cele mai multe cazuri, relatia dintre personaj si receptor este atât de apropiata, Încât nu numai piesele sale, dar si momentele si schitele propun o perspectiva teatralizata, Însa În acelasi timp atât de fireasca, Încât functia fatica a limbajului aproape ca Îsi pierde rostul. Cam toate personajele caragialesti poarta deviza Totus mundus agit histrionem, preluata de pe frontispiciul celebrului Globe Theatre ("toata lumea joaca teatru", sau "lumea e o scena" - engl. "the world is a stage") sau, si mai bine, "mundus est fabula", În termenii lui Descartes, iar aceasta alunecare spre scena, si de ce nu, de pe scena, la modul figurat, se produce inter-relational, În sens interactiv, cum se spune astazi, lectorul identificându-se cu usurinta cu mare parte din "caracterele" lui I.L. Caragiale, dar si invers, Mitica, Lache, Mache si altii integrându-se, de asemenea, la modul virtual, Între indivizii societatii actuale.

Revenind din nou la Eminescu, recitim selectiv din Moartea lui Ioan Vestimie urmatoarele rânduri:

Ioan Vestimie nici nu era predispus sa fie vreun om mare, nici pretindea sa fie. [...] Vorba e de Ioan al nostru, care-n toate zilele Îsi urma regulat drumul de la casuta lui la cancelarie, de la cancelarie la o cafenea din colt, unde citea jurnale ilustrate, de-acolo la birt, de la birt acasa, fara ca În aceasta circulatiune a mersului sau sa se Întâmple vro Întrerupere sau iregularitate, pe când, din contra, În pulsatiunea si În bataile inimei sale se-ntâmplau foarte des iregularitati.

[...] Dar aceasta nu era, se vede, ideea lui. El se culcase si-ncepu a simti o stranie amorteala În bratul drept. Desi era hotarâtor treaz, nu-i era cu putinta sa miste acel brat. Apoi urma amortirea piciorului stâng, apoi adormi În sfârsit (Eminescu 1977: 288).

Termenul neologistic iregularitate se insinueaza În discurs pentru a crea un fel de bresa invizibila de legatura Între realitatile acestei lumi, pe de o parte, dar si ale alteia, despre care se va afla ulterior ca este tocmai lumea de dincolo. Mai departe, totul decurge relativ firesc, Încadrându-se În automatismele de tip cotidian, asa cum se Întâmpla În mod frecvent În creatia caragialiana, reperele obisnuite fiind cafeneaua, jurnalul (!) si, bineÎnteles, amicii.

Dar mult n-a tinut somnul lui. El s-a sculat foarte usor si atât de sanatos din patul lui precum nu se simtise nicicând; inima lui Îi batea cu vioiciune si caldura, pasul era usor ca acela al unei ciute. Erau 10 ceasuri Înaintea miezului noptii. El se-mbraca repede si pleca În oras, intra În cafeneaua sa obicinuita si-ncepu sa rasfoiasca jurnalele.

Ceea ce i se parea ciudat din cale-afara e ca stâlpii de cafenele Îi luau jurnalele din mâna fara ca sa-l mai Întrebe, multi din ei nici pareau a-l vedea, numai unii si aceia cari se deosebeau prin fineta palorii lor sau prin ochii prea adânciti În cap, se uitau la dânsul si suspinau. [...].

La apropierea miezului noptii el simti o usoara neliniste. Plecând din cafenea, unde prin exceptie nu avusese nici cafeaua lui neagra, el Îsi arunca privirea pe unul din jurnalele de seara si vazu cu mirare urmatorul lucru: "Aflam ca astazi la 7 ore de seara, d. Ioan Vestimie a Încetat din viata, În urma unei violente batai de inima. Nu putem decât sa deplângem moartea prematura a unui tânar care, pe lânga un caracter solid si demn de toata Încrederea, mai avea un spirit fin de observatie si multa dreapta judecata".

Dupa conturarea acestui simulacru de realitate, se intra În datele a ceea ce am numit nelume, În partea a doua a prozei respective, unde logica visului letal a personajului principal este discontinua, petrecându-se astfel amestecul planurilor, si confuzia cu realitatea la care participa "stafia" lui Ioan.

Când se trezi a doua zi vazu ca era târziu seara, iar niste prieteni de-ai lui jucau carti la o masa. El dete "buna seara" c-un glas cam ragusit, ci deodata rasarira toti si se uitara uimiti unul la altul.

Numai unul, care era mai obraznic dintre ei, Alexandru, zise:

- Mai hotule! stai acolo si dormi, doar n-ai pofta sa ne strici landsquenetul.

Ceilalti Începura a râde, ba unul Îl trase de picior. Ioan nu stia de ce, dar purtarea aceasta era atât de suparatoare pentru el, Încât se scula si iesi tacând din casa (Eminescu 1977: 288-289).

Aceasta suparare a lui Vestimie indica sensul alegerii - el se cufunda din nou În visul letal, pâna va pierde cu totul legatura cu ordinea realitatii obisnuite. Apoi Ioan se Întâlneste cu niste copii, dintre care unul Îi raspunde: "N-am nume, n-am fost botezat", apoi, poate nu Întâmplator, În alt episod, se Îndreapta catre teatru - "astaseara el nu mai merse la cafenea, dar s-aseza În portalul teatrului, ca sa admire femeile cele frumoase cari ieseau dupa spectacol". Mai târziu,

Se ridica repede si pleca acasa. Ajungând acolo vazu pe amicii lui adormiti cu cartile În mâna. El se culca si adormi iarasi repede. A treia zi un murmur foarte tare auzea Împrejurul capului, ba i se parea chiar ca-l poarta oameni pe sus. [...] Când se trezi acuma, se trezi nu acasa, ci Într-o gradina mare si frumoasa, pe arborii careia atârna omat (Eminescu 1977: 290).

În sfârsit,

El intra În sala de bal. Cântece, vuiet, dant... dar mai ciudat i se parea ca orice femeie Îi zâmbea, ba-l lovea peste obraz cu evantaliul, chiar fetele cele mai rusinoase nu se jenau de loc de el. [...]

Când muzica reÎncepu, el o acompanie cu glasul, mai Întâi Încet, apoi tot mai tare. Lumea era rapita, dantuitorii de vals zburau rapiti si fermecati, muzucantii Îsi mânuiau c-o demonica maiestrie instrumentele, iar el cânta, cânta, când Încet, când tare, ca un glas de arfa trecând prin arfa lui Eol.

Si cu toate acestea, nimeni nu baga de seama ca el cânta. Din contra, toata lumea se uita la un violonist betiv si ofticos, a carui [vioara] s-auzea Într-adevar ca un melodios tipet de durere care inspira si celelalte instrumente (Eminescu 1977: 291).

Daca În Umbra mea nocturnul semnifica o ironie a diurnului, aici bogatia mortii ironizeaza saracia vietii, aceasta categorie estetica estompându-se treptat În tragi-comic si absurd. Legile lumii ca nelumea, atât la Eminescu, cât si la Caragiale, guverneaza În chip asemanator, caci "ludicul În teatru se defineste prin faptul ca raspunde unei exigente a ordinii absolute. Altfel spus, jocul teatral, teatralizat, adaugam noi, În contrapartida cu ordinea lumii În care se desfasoara, da iluzia ca reorganizeaza aceasta lume pe timpul unui joc, al unei reprezentatii. În fapt, vorbim despre aceeasi nevoie de ordine, armonie si perfectiune care formeaza obiectul esteticii (cf. Ghitoi 2005: 43). Pastrând proportiile, si protagonistul din Abu Hassan este supus regulilor drastice ale unei realitati pe care el o percepe ca fiind cea adevarata, de pe urma careia sufera, si din care cu greu se mai poate sustrage.

Conventia, sau În alti termeni pactul pe care Îl face naratorul cu instantele sale receptoare este asumata, Însa pâna la un punct (faptul ca Vestimie este un om În aparenta obisnuit, asa cum sunt si eroii lui Caragiale; mediul ambiental profan si totusi ambivalent - eternul joc de carti; imaginarul somnului echivalent cu moartea eufemizata, iarasi de provenienta renascentista etc.). În textul eminescian, glisarea Înspre lumea "paralela" se realizeaza extrem de subtil, prin ambiguizare, expresia "stâlpi de cafenele", foarte obisnuita În epoca, creând un soi de obiectualizare a realitatii de gradul al doilea; Înspre final, apare simbolul celui care cânta fara sa fie luat În seama, probabil o referire la poet, la creatorul de arta, În general. Însusi Caragiale prezinta În câteva scrieri publicistice minima utilitate a literaturii, În genere, parând sa o desconsidere cu desavârsire. Imaginea omului golit de Însusiri la Eminescu, aproape ca la Robert Musil, revine si În proza caragialiana, În ipostaza lui Stefan Tipatescu, al carui nume provine, dupa parerea noastra, nu neaparat de la locutiunea adverbiala "tipa tipa", ci mai dregraba de la cuvântul tipota, care În neogreaca Înseamna nimic.

La Eminescu, sentimentul nimicului este binecunoscut si se afla transpus În versurile cu implicatie sociala din Andrei Muresanu - "Vad caosul ca este al lumilor sacrii,/ Ca sori mai pâlpâi rosii gigantice faclii/ Si-apoi se sting. - Nimicul, lintoliu se Întinde/ Pe spatiuri deserte, pe lumile murinde!". Contrazicând ideea anterioara, a haosului infinit, de data aceasta Eminescu percepe marginile acestuia, vazut precum sicriu (la plural) al lumilor, pe când sorii participa la un ceremonial În care sunt lumânari la propria lor moarte; În definitiv, nimicul este giulgiul cu care se acopera lumile care pier. Este important de notat folosirea În exces a substantivelor la plural (sacrii, sori, faclii, spatiuri) de catre poet, din cauza ca a voit sa accentueze ideea pulverizarii elementelor lumii, culminând cu luarea În stapânire a ceea ce a mai ramas de catre suveranul nimic. În proza lui Caragiale domneste un nimic si mai netrebnic, si mai nimicitor - derizoriul, (pe) care Îl urmareste pretutindeni: pe strada, la berarie, În tren, la cafenea etc., totul consumându-se mereu Într-o actualitate atemporala, proprie acestui scriitor. Din aceasta cauza, printre atâtia altii, criticul Florin Manolescu considera ca parodia, la acest autor, Îsi are originea Într-o teorie si practica a discreditarii.

Dualismul lume/nelume detine, de asemenea, drept sursa, celebra formula "Vaz enorm si simt monstruos", În care termenii frazei pot ficititi si la modul chiasmatic, dar care trebuie totusi temperata prin prisma urmatoarelor opinii mai noi:

Personajul sau traieste În normal, nu tânjeste decât rareori dupa normalitate si, În orice caz, nu se complace În anormal. Cu atât mai putin nu se poate sustine ca rastoarna raporturile, deplaseaza liniile, alege nefirescul ca succedaneu dorit al firescului. Acest fapt nu se Întâmpla nici pe cale oblica, nedeclarata ori chiar inconstienta, nici În mod direct, constient, declarat [...]. Si totusi Înca se mai admite ca naratorul-personaj, ori chiar autorul Însusi, confundat de unii cu naratorul, ca si cum ar fimemorialist, "simtea enorm si vedea monstruos" (Buciu 1997: 33-34).

Cât despre sensibilitatea artistica eminesciana, exacerbata, ar putea spune unii, nu Încape Îndoiala ca ea este evidenta.

În ceea ce priveste personajele care se perinda pe scena lumii, si la propriu, si la figurat, mai bune sau mai rele, ele sunt observate cu un ochi pedagogic, În sensul larg al termenului, adica având constiinta adânca a artistului-demiurg, creator care priveste Întotdeauna cu Înteles asupra protagonistilor, urmarindu-i cu interes si, În cele din urma, cu adevarata compasiune, cu empatie. Pedagogul Caragiale, de exemplu, nu este neaparat un moralist, este doar un Îndrumator sau un servant al personajelor sale (deci În sensul etimologic al termenului), iar câteodata Îsi face singur morala.

Iata un fragment, printre multe altele, În care deplânge În modul sau unic, ironic, soarta literaturii de la noi:

Articolase, poezioare, epigrame, idile, satire, poeme-n proza si fel de fel de meditatiuni, reverii si alte asinarii? Dar cine strica? Autorii? Nu! Strica oamenii care-i Încurajeaza, cari Îngaduie din când În când sa se arate la lumina tiparului ridicula ori deplorabila monomanie de publicitate a unor creaturi d-abia În stare a fiprosti cititori, necum autori suportabili (Caragiale 1999: 445-446)

sau

Într-adevar un prozator nu e un specialist: S-a zis cu multa dreptate, mai Întâi, ca tot românul e nascut poet; mai târziu, cu mai multa dreptate, s-a sustinut ca tot românul e si critic, cu mult mai multa dreptate pot zice eu ca tot românul e prozator. A scrie proza nu e o specialitate de arta, ci o Întreprindere instinctiva a fiecarui cetatean. [...] Cu toate acestea, În zilele din urma am constatat ca se poate, chiar ca prozator, sa devii specialist. Este un gen literar anume pe care nu orice român Îl poate profesa: este reportajul (Caragiale 1999: 115).

Reporterul si gazeta, "pâinea cotidiana a opiniei publice" sunt doua instrumente care faciliteaza acest pasaj dintre cele doua lumi, realitatea concreta În realitatea fictionala, si invers, iar acest lucru se Întâmpla În foarte multe cazuri si În publicistica eminesciana, facând legatura cu actualitatea, cu problemele societatii noastre, si oferind viabilitate celor doua tipuri de opere. La Eminescu, Însusi radicalismul critic al poetului, din Scrisori ca si din articolele politice din Timpul sau de aiurea, În pofida tonului sceptic, nu este altceva decât o atitudine pozitiv-transformista, o vointa de a schimba datele prezentului, În speranta unui mai bine, posibil În viitor, situare activa fata de existenta, exclusa pesimismului structural. Iar atunci când Caragiale ne avertizeaza: "Care va sa zica e cuminte sa nu prea laudam vremile, nici pe cele trecute, ni pe cele prezente; ba eu cred c-ar ficuminte sa nu le prea laudam nici pe cele viitoare", el ne invita astfel În lumea lui personala, de netagaduit, si are premonitia unei alte lumi, foarte reale, În care traim noi astazi, din pacate sau din fericire, si foarte asemanatoare cu epoca În care a trait el ca scriitor, lume mereu amenintata cu prabusirea sociala, dar si cu dezvoltarea unor oportunitati multiple.

Relationarea, În context, Între modalitatile de gândire/ cugetare si de stil, pâna la un punct, din scrierile eminesciene, considerate În prezent În mod eronat vetuste, si cele ale lui Caragiale, crezute la modul exagerat actuale este data de faptul ca Eminescu a avut o cuprindere mai larga a tot ceea ce Înseamna lume (sociala, psihologica, politica), pe când cel din urma este mai accesibil cititorilor prin aparenta facila a scriiturii si pentru simplul motiv ca teatralitatea se preteaza la adaptari nenumarate. Ramâne astfel sa raspundem pe viitor la probleme precum: "Cei mai multi oameni Însa ramân Întrebari, uneori comice, alteori neroade, alteori pline denteles, alteori deserte. Când vad nas omenesc, totdeuna-mi vine sa-ntreb ce cauta nasul iesta-n lume?" (Archaeus) sau "Prost, monser... Este o criza, ma-ntelegi, care poti pentru ca sa zici ca nu se poate mai oribila... S-a ispravit..." (Lache si Mache).

Sidebar

An Unworldly World at Eminescu and Caragiale

Starting from Eminescu's words in the title, it surprisingly seems to be common speech marks in both two writers' poietic discourse: Eminescu and Caragiale. These are primarily based on the absurd (ordinary - fantastic respectively), the fascination and the rule of nothingness, the ridiculous (both in Eminescu's poetry/prose and Caragiale's prose, as well). However, that consistent attitude to the world is to be found in both authors, expressed by Caragiale in his famous formula "Enormous sight and monstrous sense", this often being translated in Eminescu's writings rather in a Swift's manner. As the characters pass by on the world stage, literally and figuratively, better or worse, they are seen with a pedagogical eye, broadly speaking, i.e. having the deep consciousness of the Artist-demiurge, the creator who always understands the protagonists, watching them with interest and, ultimately, with true compassion, empathy, as in the following interrogative sentence of M. Eminescu, which is almost addressed in Caragiale's words, 'In most of the people, however, questions still linger, sometimes funny, sometimes silly, sometimes meaningful, sometimes in vain. When I see a human nose, I always come to wonder, what in the world does thy nose seek in this world? (Archaeus). To such interrogations we try to answer in this paper, without forgetting that the most important thing is eventually the soul, of which Eminescu says, almost obsessively, in the same writing, "a whole theater where its soul, crouched in a corner of the audience, is the only spectator".

References

Bibliografie

Buciu 1997: Marian Victor Buciu, Onto-retorica lui I.L. Caragiale, Craiova, Editura Sitech.

Caragiale 1999: I.L. Caragiale, Publicistica si corespondenta, ed. Îngr. de Marcel Duta, cuvânt introductiv de Dan C. Mihailescu, Bucuresti, Editura "Grai si suflet - Cultura Nationala".

Calinescu 2000: Al. Calinescu, Caragiale sau vârsta moderna a literaturii, Iasi, Editura Institutul European.

Diaconu 2012: Mircea A. Diaconu, I.L. Caragiale. Fatalitatea ironica, Bucuresti, Editura Cartea Româneasca.

Dragulanescu 2010: Sebastian Dragulanescu, Doua chipuri ale comicului, În "Studii eminescologice", Cluj-Napoca, p. 9-20.

Eminescu 1977: Mihai Eminescu, Opere, VII, Proza literara, studiu introductiv de Perpessicius, Bucuresti, Editura Academiei Române.

Ghitoi 2005: Adriana Ghitoi, Caragiale publicist. Teatralitate, comunicare, actualitate, Bucuresti, Editura Tritonic.

Ilie 2012: Loredana Ilie, Un veac de caragialism, Iasi, Editura Institutul European.

Ionesco 1992: Eugène Ionesco, Note si contranote, Bucuresti, Editura Humanitas.

Manolescu 2002: Florin Manolescu, Caragiale si Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii, Bucuresti, Editura Humanitas.

Tomus 2004: Mircea Tomus, Caragiale dupa Caragiale, Bucuresti, Editura Media Concept.