PARALELISM ÎNTRE ROMÂNESCUL A AVEA SI FRANTUZESCUL AVOIR/COMMON FEATURES OF THE ROMANIAN A AVEA AND THE FRENCH AVOIR

Abstract

The present article provides a brief historical overview of the evolution of the verb "a avea" from Latin to other Romanic languages and analyses its mode of action in Romanian and French verbal phrases. The aim of the author is to elucidate the problem of the verbal word combinations, which is of great theoretical and methodological significance. These verbal word combinations include a verb and a noun without an article (V+N art.Ø): [a avea Încredere = avoir confiance]). This formula is specific for French verbal phrases, while in Romanian it firstly includes free word combinations and only secondly phrasal verbs and idiomatic expressions. [PUBLICATION ABSTRACT]

Headnote

Abstract

The present article provides a brief historical overview of the evolution of the verb "a avea" from Latin to other Romanic languages and analyses its mode of action in Romanian and French verbal phrases. The aim of the author is to elucidate the problem of the verbal word combinations, which is of great theoretical and methodological significance. These verbal word combinations include a verb and a noun without an article (V+N art.Ø): [a avea Încredere = avoir confiance]). This formula is specific for French verbal phrases, while in Romanian it firstly includes free word combinations and only secondly phrasal verbs and idiomatic expressions.

Rezumat

Dupa ce facem o succinta trecere În revista a istoricului verbului "a avea" de la latina la limbile romanice, vom analiza comportamentul acestuia În româna si franceza, În special, În cadrul locutiunilor verbale. Vom Încerca sa elucidam o problema de valoare atât teoretica, cât si metodico-aplicata, si anume cea a Îmbinarilor verbale de tipul "verb+substantiv fara articol (V +S art. Ø) ): [a avea Încredere = avoir confiance]". În limba franceza, aceasta formula este specifica pentru locutiunile verbale, pe când, În limba româna, formula În cauza include, În primul rând, Îmbinari libere, si, În rândul al doilea, locutiuni verbale si expresii idiomatice.

(ProQuest: ... denotes text missing in the original.)

Nici o limba n-ar fi În stare sa exprime vreo idee concreta printr-un cuvânt de sine statator sau printr-un element radical.

"Noi vorbim nu prin semne izolate, ci prin Îmbinari de semne organizate În multimi, care, la rândul lor, sunt, de asemenea, semne, prin locutiuni absolut gata, În care obisnuinta interzice a schimba ceva chiar si În situatia când s-ar putea, chibzuind, a se delimita În ele partile semnificative", scria F. de Saussure1.

Am mentionat de locutiuni, deoarece,În paginile articolului ce urmeaza,vom lua În discutie comportamentul verbului "a avea" (În fr. "avoir") În cadrul locutiunilor verbale, vom face o paralela Între posibilitatile lexico-semantice si sintactice ale verbului "a avea" (În fr. "avoir") În cadrul celor doua limbi.

Sa facem o succinta trecere În revista a istoricului verbului "a avea". Într-un articol intitulat "Dezvoltarea verbului a avea", lingvistul francez Antoine Meillet face constatarea interesanta ca termenul care Înseamna "a avea" cu sens de "a poseda" difera de la o limba indo-europeana la alta, deci limba indo-europeana primitiva nu cunostea verbul "a avea". Într-o veche indoeuropeana, sustine A. Meillet, nu se spunea "posed", ci "Îmi este", ceea ce dezvaluie contrastul dintre indo-europeana, pe de o parte, si greaca, latina etc., pe de alta parte, În acestea din urma oglindindu-se faptul ca proprietatea individuala asupra pamântului, mijloacelor de productie era bine stabilita, "Între indo-europeana si franceza s-au produs schimbari În institutiile sociale, si deci schimbari În mentalitatea oamenilor, si apoi În limba"2.

Dar lipsa unei forme unice nu este singura dovada ca, Într-o faza mai veche, limbile indoeuropene nu cunosteau verbul "a avea".

Deoarece "forma ramâne În urma continutului În diverse limbi, alaturi de verbul "a avea", descoperim si urme din felul de a vorbi anterior crearii acestui verb. În latineste, alaturi de "habeo" (În rom. "am"), exista si "mihi est" (În rom. "mie Îmi este"). În epoca latina, "a fi" este Înca foarte viu În sensul de "a avea la dispozitie", nu numai În Întorsatura bine cunoscuta "mihi est", ci si În diverse alte Împrejurari. De exemplu, Plaut zice: "memoria es optima", si este limpede ca trebuie sa se zica "ai memorie foarte buna", nu "esti cu memorie buna". Expresii de felul acesta se Întrebuinteaza În diferite limbi, chiar si În limba româna. De exemplu: "Esti cu ghete noi", ceea ce Înseamna "ai ghete noi".

Daca ne-am Întoarce sa analizam formula "mie Îmi este", e relativ destul de aproape de "eu am", raportul de posesiune, sub forma cea mai slaba, este, În orice caz, exprimat. A. Meillet remarca În general ca radacinile care Înseamna "a avea" au avut Întâi sensul de "a apuca", mai precis, temele de perfect Însemnau "a apune mâna", iar de prezent - "a tine În mâna", apoi "a pastra". Latina si alte limbi pastreaza pentru verbul "a avea", alaturi de Întelesul mai nou, si pe cel mai vechi. De exemplu, Cicero scrie: "utinam... gratiam referre possimus! habebimus, quidem semper" (În rom. "macar de i-as putea arata recunostinta mea! de pastrat i-o voi pastra vesnic"). Deci "habeo" aici are si sensul de "a pastra".

În indo-europeana, "posesiunea nu se exprima numai ca un proces, printr-o fraza verbala, ci si ca un simplu fapt, printr-o fraza nominala; se zicea "iau" sau "tin"; nu se zicea "am", ci "Îmi este"3.

În franceza, de rând cu verbul "avoir" cu sensul de "être", se foloseste "il y a" sau "il est".

În diferite regiuni românesti, verbul "a avea" apare, adesea, În locul lui "a fi". Bunaoara, În Câmpia Dunarii, fiind influentat, probabil, de vechea bulgara, se spune "n-are nimic"; am putea zice "nu este nimic", sau "cât are asta?" În loc de "cât e asta?" s.a.m.d.

În Dobrogea, se Întrebuinteaza curent "a avea" În loc de "a fi" În expresii ca: "are multi oameni" = "sunt multi oameni". "În limba româna, este cu totul curenta expresia "(nu) are cine sa...", ceea ce echivaleaza cu "(nu) este cine sa..."4. Întocmai cu sens de "existential" apare verbul "a avea" la Ion Creanga: "Daca ar fi sa iasa toti Învatati, n-ar mai avea (n-ar mai exista, nu s-ar mai afla cineva care) cine ne trage ciubotele". Aceasta echivalenta este o problema curenta si pentru limba franceza, si, mai ales, cu negatia "ne". De exemplu: "Il n'a pas de ressources» = "Il est sans ressources». Ceea ce, În traducere româneasca, este urmatoarea: prima propozitie se traduce: "el nu are resurse". A doua propozitie: "el este fara resurse"5.

Verbul "a avea" apare În locul lui "a fi" În expresiile de felul: În româna - "cât aveti ceasul?"; În franceza - "quelle heure avez-vous? » sau În expresii ca: În româna: "Îl avem printre noi pe Ionescu", În loc de "Este printre noi"; la fel, În frantuzeste, "nous avons parmi nous M. Martin ». În franceza, opozitia dintre aceste doua verbe se observa atunci când verbul "a avea" este urmat de un substantiv si acest substantiv devine parte nominala În propozitii cu "être », dar are acelasi sens: de exemplu: "Il a de la patience» = «Il est patience». Ceea ce, În traducere, este "El are rabdare" si "El este rabdator". Sau alt exemplu: "Ce mur a un mètre» = «Ce mur est haut d'un mètre». Ceea ce, În traducere, este "Acest perete are un metru" si "Acest perete este Înalt de un metru".

Astfel, societatea Împartita În clase antagonice, facând un ideal din proprietatea particulara, a dezvoltat la maximum folosirea verbului "a avea" ca exponent al ideii de proprietate. Limba oglindeste aici, cu o relativa fidelitate, modificarile petrecute În felul de viata al oamenilor.

Luând În consideratie faptul ca termenul locutiune denumeste un anume fenomen de limba ce trebuie sa dezvaluie, În mare masura, particularitatile lui definitorii, vom aminti ca acelasi fenomen a Întrunit, În literatura de specialitate, mai multe denumiri: locutiune, expresie (idiomatica, fixa, perifrastica), idiotism, constructie perifrastica, unitate frazeologica, perifraza, echivalent analitic etc.

Analizând toti acesti termeni pe care i-am enumerat mai sus, s-ar putea observa ca multi dintre ei sunt generici, denumind, În genere, o Îmbinare stabila de cuvinte (de exemplu, Îmbinare stabila, Întorsatura descriptiva), altii nu pot fi considerati termeni ca atare (de exemplu, Îmbinare frazeologica, morfologica, Îmbinare lexicala); mai mult de jumatate din termenii amintiti contin elemente redundante (de exemplu, expresia poate fi numita numai perifrastica, iar sintagma - analitica).

În lingvistica romanica, pentru marcarea unitatilor În cauza, se utilizeaza cu precadere termenul locutiune. Sa Încercam a arata În ce masura se justifica folosirea locutiunii În calitate de termen.

Locutiune provine din latinescul locutio, -onis "grup de cuvinte cu Înteles unitar, care se comporta din punct de vedere gramatical ca o singura parte de vorbire"6.

Prof. baltean Gh. Popa, În urma unei discutii largi privind termenii sus-mentionati, ajunge la concluzia ca "locutiunea se prezinta ca o unitate lexicala a limbii, formata, dupa un model semantico-structural determinat, din elemente bine diferentiate În plan lexical, dar care, În ansamblu, se comporta sub aspect gramatical si functional ca un cuvânt propriu-zis"7.

Vom observa ca, din grupul verbelor cele mai frecvente, ce-si pierd din semnificatia lexicala concreta, face parte si verbul "a avea"8. Cuvântul - component al locutiunii nu poate contacta relatii cu orice alt cuvânt din aceeasi grup semantic, ci se Îmbina numai cu anumite cuvinte având una si aceeasi semantica. În legatura cu functia sintactica a locutiunilor verbale, subliniem ca acestea, fiind mai mult sau mai putin sudate, nu pot fi dezmembrate, În nici un caz, la analiza sintactica. Reamintim acest moment, deoarece exista puncte de vedere ce pledeaza pentru dezmembrarea lor. "Gramatica limbii române", vol. II, dupa ce se remarca ca locutiunile verbale trebuie considerate ca formând În bloc predicatul propozitiei, admite, totodata, si posibilitatea analizei sintactice a elementelor componente ale echivalentului. De exemplu, În cadrul locutiunii "a avea glas" - "a glasui", verbul "a avea" este predicatul propriu-zis, iar substantivul "glas" este complement direct"9.

Aceasta parere nu este singulara. Th. Hristea, de asemenea, admite ca exista un predicat verbal În cadrul celui locutional sau ca predicatul format dintr-o locutiune verbala este disociabil Într-un alt predicat + o parte de propozitie cu valoare de complement direct, indirect ori circumstantial10. Locutiunea constituie o unitate lexicala a limbii, formata dupa un model semantico-structural, determinat din elemente bine diferentiate În plan lexical, dar care, În ansamblu, se comporta sub aspect gramatical si functional ca un cuvânt propriu-zis.

Am mentionat deja ca locutiunile sunt alcatuite minim din unitati lexicale. Cu alte cuvinte, specificul structural vizibil al lor consta În faptul ca au aspecte ale Îmbinarilor de cuvinte.

Dupa cum am mentionat, În unele studii, cuvântul locutiune este sinonim si cu expresie. Sunt numeroase cazurile când lingvistii identifica cei doi termeni, considerând ca locutiunea este sinonima cu expresia. Dupa Ch. Bally, folosirea celor doi termeni ca echivalenti perfecti este evidenta, deoarece, de exemplu, locutiunea "avoir maille à partir avec quelq'un", ceea ce, În traducere În româneste, Înseamna "a avea de Împartit ceva cu cineva", este determinata si cu termenul de expresie.

Cu referire la notiunile locutiune si expresie, Florica Dimitrescu a ajuns la concluzia ca "locutiunile sunt Îmbinari de cuvinte cu caracter permanent, Înzestrate cu o functie gramaticala unitara. Spre deosebire de ele, expresiile se caracterizeaza prin variabilitate, expresivitate si noutate a ansamblului de cuvinte. Si am mai putea spune ca locutiunile au valoare gramaticala, sunt integrate În diversele categorii ale partilor de vorbire si se comporta gramatical, pe când expresiile formeaza numai un tot lexical"11. În lingvistica, acesti termeni nu pot fi considerati sinonimi.

În continuare, vom Încerca sa elucidam o problema de valoare atât teoretica, cât si metodicoaplicata, si anume cea a problemei Îmbinarilor verbale de tipul verb + substantiv fara articol (V + S art. Ø): ["a avea Încredere" = "avoir confiance"]. D. Stahii este de parerea ca, pâna În prezent, n-au gasit o aplicare larga principiile formale de identificare a locutiunilor, nu a fost fundamentata o definitie univoca pentru ele. Dupa cum exista o deosebire Între locutiune si expresie, asa exista deosebiri Între locutiune si Îmbinare libera.

Acum sa ne Întoarcem sa analizam formula V + S art. Ø. (Aceasta formula este specifica atât pentru limba româna, cât si pentru limba franceza, si o vom analiza paralel În ambele limbi).

Este stiut ca functionarea articolului În limba româna difera considerabil de cea a articolului francez, ceea ce face ca aceasta formula sa nu fie identica pentru ambele limbi. Deoarece limba româna nu are articol nehotarât plural propriu-zis12, nici articol partitiv, Îmbinarile de tipul: "cumpar carti si aduc sare" satisfac formula V + S art. Ø, pe când corespondentele lor franceze se construiesc dupa alte modele, de pilda, În exemplele de fata, traduse În franceza: "J'achète des livres" (V + S art. part., pl.) si "J'apporte du sel» (V + S art. part). Trebuie mentionat ca aceasta circumstanta constituie o sursa de erori pentru vorbitorii de limba româna, care studiaza franceza.

În limba franceza, formula V + S art. Ø este specifica pentru locutiunile verbale, pe când În limba româna, formula În cauza include, În primul rând, Îmbinari libere, si, În rândul al doilea, locutiuni verbale si expresii idiomatice. Daca unii lingvisti francezi admit pentru franceza ca o locutiune verbala se recunoaste dupa prezenta articolului pe lânga substantiv, care intra În componenta acestei locutiuni, atunci pentru limba româna, acest criteriu nu este valabil.

La studierea acestei formule tipologice, ne-am propus sa pornim de la punctul comun pentru ambele limbi, adica de la locutiunile verbale, aratând, pe parcurs, diferenta si similitudinea dintre locutiunile românesti si cele franceze, precum si alte Îmbinari de cuvinte având aceeasi formula.

Comparatia cu franceza ne va ajuta la identificarea locutiunilor verbale pe o baza mai generala, pe de alta parte, locutiunile verbale fiind dupa gradul lor de sudura superioare Îmbinarilor libere.

Nu vom aborda aici cazurile de uz impropriu al termenului locutiune; vom formula doar ca ipoteza de serviciu: locutiunea verbala, În limitele formulei V + S art. Ø, se va cauta printre acele grupuri de cuvinte care, pe plan semantic, exprima o idee unica de actiune. În favoarea acestui rationament e semnificativa ideea lui G. Dubois: "Limba asigura formarea unor sintagme verbale, ce comuta cu verbele simple si care comporta deseori ca prim element un substitut postverbal: rom: "a avea ameteli" = "a ameti"; fr. "avoir peine" = "peiner"13.

Ch. Robert vede În locutiunile verbale de tipul V + S art. Ø corelatia "verb - complement direct". Complementul direct, ca element sintactic, constituie o expansiune a verbului-predicat sau a substitutului acestuia, nu o parte constitutiva a lui. Acest tip de relatie (verb - complement direct) este propriu Îmbinarilor libere, si nu locutiunilor. Un complement direct poate deveni subiect al frazei pasive, poate avea o secundara relativa, determinative desfasurate, poate fi substituit printr-un pronume. O dovada În plus ca substantivele-constituenti ai locutiunilor verbale nu sunt complemente directe, poate fi, dupa parerea noastra, faptul ca locutiunea poate avea un complement direct veritabil. De exemplu:

"Ion avea datoria (datora) o suma maricica".

Limba franceza nu admite structuri gramaticale de acest tip. Iarasi la G. Dubois citim: "Daca un cuvânt din clasa substantivelor este Întrebuintat singur (adica fara articol sau alt actualizator), el Înceteaza de amai putea forma o sintagma nominala si devine o parte a sintagmei verbale"14.

Plasând verbele din componenta locutiunilor verbale În categoria morfemelor, adica considerându-le ca fiind verbalizatori, va trebui sa recunoastem ca ele "s-au golit" de sensul lexical. Acest fapt a fost remarcat de majoritate cercetatorilor acestei probleme.

Desemantizarea se datoreaza polisemiei excesive a unor verbe atât românesti, cât si franceze, dintre care face parte si verbul "a avea": În franceza: "avoir», «faire», «donne»; În româna: "a avea", "a face", "a da". Sunt cele mai raspândite verbe care se supun cel mai usor desemantizarii. Dar, accentuam, desemantizarea se datoreaza anume polisemiei, si nu devierii spre figurat a unui verb de Înalta specializare lexicala. În aceasta ordine de idei, D. Stahii remarca: unitatile "a citi gazeta", "a cânta la chitara" nu sunt locutiuni verbale, ci, În functie de context, sunt Îmbinari libere. Numai atunci când devierea spre figurat a unui verb de Înalta specializare lexicala ajunge pâna la sensul unui verb polisemantic sunt posibile locutiuni verbale de tipul: "a avea ura", "a nutri ura", "a pastra ura"15. Din cele mentionate mai sus, reiese ca "clasa verbelor susceptibile de a forma locutiuni pare a fi Închisa"16.

Si totusi, pentru a avea un criteriu formal, fie chiar brut, de deosebire a verbelor concrete de verbele-constituenti ai locutiunilor verbale, enuntam o observatie empirica: verbele locutiunilor franceze nu pot avea derivate sub forma de substantive-nume de actiune cu sufixul -tion, iar verbele locutiunilor românesti nu pot avea derivate sub forma de substantive-nume de agent cu sufixul -tor. Acest fonem si-ar putea gasi explicatie În faptul ca verbele de tipul: "a avea" sau "a da", "a tine" nu sunt tranzitive propriu-zise. Ele exprima, mai curând, o stare si, În aceasta calitate, nu pot forma nume de agent sau de actiune.

Constructia "Pierre est médecin» (În rom. "Petru este medic"), coreleaza tipologic cu "Pierre a raison" (În rom. "Petru are dreptate"), ceea ce l-a facut pe G. Dubois sa puna la Îndoiala existenta locutiunilor verbale, considerându-le ca o manifestare particulara a unui fenomen mai vast, si anume ca pierdere a statutului nominal de catre substantivele fara articol. Însa aceasta opozitie pe care am prezentat-o mai sus ne da dreptul, dupa parerea noastra, sa separam constructiile cu predicat nominal ("Pierre este médecin") de locutiunile verbale "Pierre a raison".

Deci, spre sfârsit, am putea remarca: a) daca În limitele formulei V + Sub. - art. Ø verbul este polisemantic; b) daca devierea spre figurat a sensului unui verb de Înalta specializare semantica ajunge la sfera semantica a unui substitut postverbal ("avoir», «faire», «donner» - "a avea", "a face", "a da"); c) daca substantivul exprima o notiune abstracta, atunci o astfel de constructie o putem considera locutiune verbala.

În continuare, vom arata analiza de identificare prin câteva exemple. Fie ca luam, În franceza, seria de segment "avoir satisfaction», «demander satisfaction», «réclamer satisfaction». «Avoir» face parte din clasa verbelor polisemantice, verbul "demander", de asemenea. Desi verbul "réclamer» comporta o Înalta specializare semantica ("réclamer» - «réclamation»), devierea lui de sens ajunge pâna la sfera semantica a substitutului postverbal "avoir", ce-i drept, cu o anumita nuanta modala: "réclamer» - «demander» - «vouloir» - «avoir». Apoi se demonstreaza caracterul abstract al notiunii exprimate de catre substantivul "satisfaction», aplicându-se testul "avec» = "cu": "accepter avec satisfaction» Ø.

Acelasi lucru poate fi facut si În limba româna: "a avea ura", "a purta ura", "a nutri ura", "a Încerca ura". Toate aceste patru verbe sunt, În acest caz, niste variante modal-aspectuale ale verbului "a avea".

Limitele articolului ne permit sa formulam doar ipoteza ca locutiunile verbale românesti manifesta o mai mare toleranta la schimbarea numarului gramatical decât franceza. De exemplu: "a avea gust"/"a avea gusturi".

Exista Însa un numar restrâns de locutiuni care s-au specializat sub forma unui anumit mod17. Or, acest lucru a fost posibil numai În urma concurarii semnificatiei integrale a locutiunilor verbale cu semnificatia modului respectiv. De exemplu: "E. A. a nu avea habar", din cauza semnelor negative ce le contine (el se foloseste numai cu forma negativa), apare numai la modul indicativ prezent, pers. I si a III-a, cu sensul de:

a) "a nu sti deloc":

"Tata salta din urechi În semn ca habar n-are cum se face" (I. Druta).

b) "a nu-i pasa":

"Habar n-am, faca ce doreste".

Anumite restrictii Întâmpina si constituentii locutiunilor. Putem distinge mai multe categorii ale acestora. Noi Însa vom mentiona numai acele categorii În care se Încadreaza verbul "a avea":

a) incoativ-procesuale: "a avea discutie", "a avea contact";

1. constante: "a avea dreptate", "a avea iluzii", "a avea frica".

Avem o serie de locutiuni a caror caracteristica aspectuala nu e determinata nici de particularitatile gramaticale si semantice ale verbului, nu e motivata nici de celelalte elemente componente: "a avea impresia", "a avea dreptate". Prevaleaza locutiunile În care substantivele apar cu forma nearticulata: "a avea curaj", dar acelasi substantiv poate sa apara si cu forma articulata: "a avea curajul". Uneori forma articulata sau nearticulata a substantivului cauzeaza modificari de sens:

«a avea loc» ("a se petrece, a se Întâmpla, a se produce")

"a avea trecere" ("a fi luat În seama, a fi pretuit, a avea cautare")

- "a avea locul" (Îmbinare libera de cuvinte)

- «a avea trecerea» (Îmbinare libera de cuvinte).

Locutiunile se comporta din punct de vedere gramatical ca un cuvânt propriu-zis: ele se caracterizeaza prin aceleasi trasaturi gramaticale ca si cuvintele simple. Vorbind despre locutiune, este necesar sa pornim de la notiunile cele mai apropiate si sa Înlaturam posibilitatile de identificare, stabilind diferentele, si anume diferenta Între Îmbinarea de cuvinte si locutiune sau locutiune si expresie.

În lucrarea sa "Locutiuni verbale În limba româna", Florica Dumitrescu ne vorbeste despre doua tipuri de Îmbinari de cuvinte: Îmbinari libere, efemere si Îmbinari stabile, constante. Dar, În definirea conceputului de locutiune, pe noi ne intereseaza propriu-zis cea de-a doua categorie, adica Îmbinarile stabile, constante.

În principiu, orice cuvânt poate aparea atât În combinatii libere, precum si În combinatii constante.

Combinatiile libere sunt asocierile de doua sau mai multe cuvinte, În care fiecare element Îsi pastreaza autonomia semantica. De exemplu, "a avea":

"N-a venit mult timp la scoala, deoarece a avut o boala grea de suportat".

În acest exemplu, observam ca cuvântul "boala" se poate combina liber si cu alte cuvinte: "boala greu de lecuit, agravata, periculoasa" s.a., si "a avea carti, haine" s.a. În acest exemplu, observam ca avem de a face cu o Îmbinare libera. Dar În exemplu: "Ionel avea o boala pentru plecare la Chisinau", cuvintele subliniate sunt aceleasi ca si În exemplu precedent. Sensul unitar al acestei Îmbinari este "a vrea cu tot dinadinsul" si nu transpare din Întelesul separat al fiecarui termen, ci din Îmbinarea lor. Deci În acest caz, avem de a face cu o Îmbinare stabila, constanta. Dar am putea remarca ca, În cazurile acestea, numai contextul ne poate lamuri daca cuvintele formeaza o Îmbinare libera sau una constanta.

În imediata vecinatate a locutiunilor, sunt expresiile cu care locutiunile, dupa cum am vazut, sunt adesea, În mod eronat, confundate. Pentru a delimita locutiunile, se impune deci a determina si sfera de expresie.

Mentionând o deosebire mai ales Între locutiune si expresie, am vrea sa atentionam ca "expresiile sunt colorate stilistic, pe când locutiunile nu au obligatoriu acest atribut. Toate expresiile sunt izvorâte din afectivitate, sunt pline de culoare. De exemplu: "A nu avea nici În clin nici În mâneca cu cineva" cu sensul de "a nu avea legatura cu"18.

În limba româna, exista si constructii de tipul "am ce vedea". Examinarea Îmbinarilor cu infinitiv dependent subiectiv n-ar fi completa daca n-ar fi amintita Înca o locutiune infinitivala specific româneasca. Ea consta din verbul "a avea" la forma pozitiva sau negativa, Însotit de un pronume relativ - "cine", "ce" - sau de un adverb - "când", "unde", "cum", "Încotro" s.a. - si de un infinitiv fara prepozitia "a". De exemplu: "am ce citi", "n-aveti unde pleca".

Silviu Berejan, În "Contributii la studiul infinitivului moldovenesc", releva ca "constructiile de felul acestora se Încadreaza În Îmbinarile verbale cu infinitiv subiectiv. În "n-ai când veni", atât verbul "a avea", cât si infinitivul "(a) veni" au acelasi subiect"19.

Acest tip de Îmbinari infinitivale exprima confirmarea sau tagaduirea existentei unor conditii obiective (timpul, locul agentul, obiectul s.a.m.d.) pentru realizarea actiunii denumite de infinitiv. Posibilitatea sau imposibilitatea de o savârsi aceasta actiune se afla În dependenta directa de conditiile naturale. Pronumele "cine" din aceste constructii arata persoana sau agentul actiunii infinitivului - "are cine lucra", pronumele "ce" - obiectul acestei actiuni - "aveti ce lucra", iar adverbele "când", "unde", "Încotro", "cum" - circumstantiale de timp, de loc, de mod, a caror prezenta sau lipsa contribuie sau Împiedica realizarea actiunii, exprimate prin infinitiv: "ai când sta", "n-am unde umbla".

Al. Philippide analizeaza Îmbinarile "am ce face", "am când dormi", "am cum scapa", ca doua propozitii, În care "am" este predicatul propozitiei regente, iar infinitivul e predicatul secundarei atributive de loc, de timp, de mod.

Kr. Sandfeld si H. Olsen considera ca, În constructiile de tipul "am ce vedea" - "j'ai quoi voir", verbul "a avea" (În fr. "avoir") Îndeplineste functia unui verb personal În secundara atributiva, iar G. Ivascu presupune ca Îmbinarile "n-am ce zice", "n-am ce mânca" s.a. sunt constructii cu infinitiv absolut În propozitia secundara, care depinde de un verb cu sens de "a avea".

E adevarat ca acest fel de predicat este neobisnuit ca structura si, totodata, are ceva foarte specific În ceea ce priveste continutul.

Pe lânga ideea de actiune pe care o reda predicatul, el mai are si ideea de obiect, subiect sau circumstanta nedeterminata, incluse toate În Însasi componenta predicatului.

Daca am lua sa analizam o proportie În care intra o constructie de tipul: "n-are cine ma ajuta", Ion Diaconescu are o alta parerea a sa, În comparatie cu lingvistii pe care i-am mentionat mai sus. În exemplul: "Nu are cine ma ajuta la matematica", ar trebui acceptat ca o propozitie simpla, alcatuita din predicatul "are" si subiectul "cine ma ajuta la matematica", o parte de propozitie dezvoltata, constituita din unitati sintactice analizabile: "cine" - subiect, "ma" - complement direct, "la matematica" - complement indirect. Toate unitatile constitutive sunt analizabile ca parti de propozitii.

Revenind la secventa "cine ma ajuta la matematica", ca sa fie identificata si definita ca o singura parte de propozitie, fie ea si dezvoltata, ar trebui sa fie o unitate frazeologica, constituita În aceasta structura, Înainte de a fi selectata si actualizata În context, asa cum, de pilda, s-ar prezenta secventa "l-a prins cu mâta-n sac", o unitate frazeologica, care denumeste o actiune construita Înainte de momentul vorbirii. Dar În constructiile infinitivale relative, unitatile constitutive sunt selectate În momentul vorbirii, Îndeplinind conditiile unei analize, asa cum rezulta din schema care urmeaza si care este axata pe exemplul "Nu are cine ma ajuta la matematica":

"nu"- adv.

"cine" - pron. subiect,

"ajuta" - verb-pred.

"la" - prepoz., compl. ind.

"are" - verb. pred.

"ma" - pron. compl. direct.

"matematica" - subst.

Dar constituentii unitatilor frazeologice pot fi analizati În afara contextului, Într-un alt plan al comunicarii. "În constructiile infinitivale relative, desi, În ansamblul lor dependent de verbul "a avea", verbul la infinitiv se caracterizeaza prin autonomie, nedepinzând de o alta unitate; datorita acestei trasaturi, nu poate Îndeplini nici o functie determinativa, secundara, ci numai functia de centru sau nucleu predicativ, deci de predicat"20. Între cele doua unitati "nu are" si constructia infinitivala "cine ma ajuta la matematica" se stabileste un raport de dependenta sau de subordonare (s.n. - Gr. C), prin care este actualizata functia sintactica de subiect; ca indice de relatie se foloseste Însa un pronume relativ "cine", specific constructiei unitatilor la nivelul frazei si, În cazul de fata, relatia dintre aceste doua unitati se proiecteaza la nivelul frazei, ceea ce confera unitatii a doua, deci constructiei infinitivale relative, calitatea de propozitie, al carei predicat este exprimat printr-un verb la infinitiv, echivalent ca semnificatie cu conjunctivul: "Nu are cine sa ma ajute".

"Deci asa-zisele constructii infinitivale cu ajutorul verbului "a avea", interpretate ca parti de propozitie dezvoltate sau complexe trebuie considerate, prin statutul lor sintactic, propozitii subordonate relative, ai caror constituenti sunt analizabili relational la nivel sintagmatic si a caror baza predicativa este reprezentata de un verb la modul infinitiv"21.

În constructiile cu pronumele "cine", spre deosebire de constructiile cu alte cuvinte, verbul "a avea" poate sta numai la persoana a III-a singular.

În franceza, fraza de mai sus suna În felul urmator:

«Il n'y a personne qui m'aide en mathématiques».

În limba franceza, În aceasta fraza, avem de a face cu doua subiecte: «il» - subiectul gramatical si «personne» - subiectul logic. În prima propozitie, predicatul este "n'y a", iar În a II-a propozitie, predicatul este "aide". Daca În româna, releva Ion Diaconescu, constructia "Nu are cine ma ajuta la matematica" ar fi o propozitie simpla, atunci În franceza, "Il n'y a personne qui m'aide en mathématiques" ar fi o fraza.

Întorcându-ne putin la Îmbinarile de tipul "am ce vedea, n-am ce zice" despre care ne vorbeste Silviu Berejan, care le considera niste Îmbinari verbale cu infinitiv subiectiv, si traducând aceste Îmbinari În franceza, obtinem "J'ai des choses à voir", ceea ce, În traducere, este "am ce vedea" si "je n'ai rien à dire", ceea ce, În traducere, este "n-am ce zice". Nu putem cadea de acord cu autorii manualului de gramatica universitar22, care considera ca, În aceasta constructie, nu avem de a face cu un verb sau predicat, deoarece "a avea" (În fr. "avoir"), din aceasta constructie, j o a c a r o l u l de semiauxiliar23 si avem de a face cu un predicat verbal compus, dar nu ne permite structura acestuia, si anume dezideratul ca Între elementele componente ale P.V.C.-ului nu se pot Încadra alte parti de vorbire, În afara doar de unele adverbe de tipul "mai", "cam".

Dupa cum stim, P.V.C.-ul este alcatuit din doua elemente, adica nu este neaparat nevoie ca aceste doua elemente sa fie doua verbe, dar poate sa fie si o locutiune sau expresie verbala + un verb la infinitiv sau conjunctiv. Multi specialisti au atras atentia asupra dificultatii ce apare la analiza sintactica a propozitiilor, În care se Îmbina o locutiune24 verbala cu un infinitiv sau conjunctiv. Aceasta dificultate consta În faptul ca infinitivul sau conjunctivul este susceptibil la interpretari diferite: atribut sau complement. Luam un exemplu În româna si Îi dam traducerea În franceza:

«N-avea puteri sa raspunda» - «Il n'avait pas la force de répondre».

Unii lingvisti sunt tentanti sa considere ca atribut conjunctivul alaturat locutiunii, iar altii Îl analizeaza ca un complement.

Anatol Ciobanu mentioneaza ca lingvistii români au ajuns sa nu disocieze Îmbinarile sintactice modale, formate dintr-o locutiune verbala cu valoare modala + conjunctiv (sau infinitiv), socotind aceasta Îmbinare ca P.V.C.18 si releva urmatoarele referitor la unitatea de mai sus: "Locutiunea verbala modala, prezinta prin sens un fel de copula lexicalizata, chemata sa faca legaturi Între subiectul gramatical - agent al actiunii - si actiunea propriu-zisa exprimata de verbul la modul conjunctiv". Daca În sintagmele predicative modale, formate din semiauxiliar plus locutiune verbala, rolul de baza Îl avea locutiunea, ea exprimând partea materiala a sintagmei, apoi, În cazul nostru, situatia este ca rolul principal În sintagmele predicative, formate din locutiune verbala + conjunctiv, Îl joaca tocmai acesta din urma, adica conjunctivul, iar locutiunea imprima actiunii conjunctivului numai anumite aspecte suplimentare. Lingvistul basarabean este de parerea ca, În limba româna, sintagmele predicative modale de tipul celor analizate mai sus trebuie considerate ca Îndeplinind În propozitie o singura functie sintactica - aceea de predicat, În ciuda unor savanti care considerau ca, În aceasta sintagma, sunt incluse doua propozitii25. Ne vom ralia la cea de-a doua opinie, bazându-ne pe cele mentionate de I. R. Bogza ca, Între cele doua secvente sintagmatice, se stabileste un raport de dependenta sau de subordonare (s.n. - Gr. C.).

La capatul acestor rânduri, am putea concluziona:

* "A avea" (În fr. "avoir") intra În componenta unui sir de locutiuni verbale, acestea ocupând un loc deosebit, În special prin problemele pe care le ridica si din punct de vedere cantitativ. Locutiunile verbale, În raport cu celelalte sintagme, sunt mai numeroase. Aceasta se explica prin faptul ca verbul ocupa un loc central În fraza, ca el este elementul ce da viata limbii ca mijloc de comunicare.

* Analizând unele locutiuni verbale dupa formula V + sub. - art. Æ, am constatat ca aceasta formula, În franceza, este specifica doar pentru locutiunile verbale, pe când În româna, ea sta la baza, În primul rând, a Îmbinarilor libere si, mai apoi, a locutiunilor verbale.

* Notiunea de predicat verbal compus apare, uneori, ca "supt din burta" de catre unii cercetatori care nu vor sa se desparta de unele concepte care, la etapa actuala, par "Învechite".

Footnote

1..., 1977, ?. 161.

2Apud Graur, p. 362.

3ibidem, p. 363.

4ibidem, p. 368.

5Dubois, p. 130.

6DEX, p. 580.

7Popa, 2007, p. 99.

8Semantica unor asemenea verbe se estompeaza În asa masura, Încât, În locul lor, poate fi utilizat un alt verb fara ca aceasta substituire sa determine modificari de sens. De exemplu, cu verbul «a avea»: «a avea influenta» - «a acorda influenta».

9Gramatica, 1996, p. 85.

10Hristea, 1984, p. 314.

11Dimitrescu, 1958, p. 67.

12Unii lingvisti considera, pe buna dreptate, forma «niste» nu articol, ci adjectiv pronominal nehotarât. Acest lucru se Întâmpla, mai ales, În cazurile când aceasta logoforma preceda, special, substantive la singularia tantum: «Adu-mi, te rog niste vin, niste apa» etc. "În aceasta situatie, forma «niste», indicând o cantitate nedefinita, reprezinta, din punct de vedere morfologic, un adjectiv nehotarât, care are functia sintactica de atribut adjectival" [Dimitriu, 1958, p. 175].

13Dubois, p. 195.

14ibidem, p. 150.

15Stahii, 1970, p. 60.

16ibidem, p. 61.

17De aceea trebuie acceptate cu rezerva afirmatii de tipul: expresiile frazeologice verbale au, ca si verbele propriu-zise, formele tuturor modurilor personale.

18Popa, 2007, p. 66.

19Berejan, 1968, p. 65.

20Bogza, p. 134.

21ibidem, p. 135.

22Limba, 1983.

23În primul rând, «a avea» nu este artist sa joace rolul, În al doilea rând, Încercând sa-l referim pe «a avea» la vreun grup semantic al semiauxiliarelor, ne-ar veni greu s-o facem.

24Lingvistii francezi sunt de aceeasi parere ca Îmbinarea sintactica, formata dintr-o locutiune verbala cu valoare modala + conjunctiv (sau infinitiv), este un P.V.C.

25idem, p. 9.

References

Referinte

BALLY, Ch. Linguistique générale et linguistique française. Troisième édition. Berne, 1950 [=Bally, 1950].

BOGZA, I. R. Gramatica practica În texte literare românesti. Bucuresti [=Bogza].

Dictionarul explicativ al limbii române. Bucuresti: Editura Univers Enciclopedic, 1998 [= DEX, 1998].

DIACONESCU, I. Probleme de sintaxa a limbii române actuale. Bucuresti: Editura stiintifica si enciclopedica, 1989 [=Diaconescu, 1989].

DIMITRESCU, F. Locutiuni verbale În limba româna. Bucuresti: Editura Academiei Republicii Române, 1958 [=Dimitrescu, 1958].

DIMITRIU, C. Gramatica limbii române explicata. Morfologia. Iasi: Editura Virginia, 1994 [=Dimitriu, 1994].

DUBOIS, J. Grammaire structurale du français. Le verbe. Paris: Librairie Larousse [=Dubois].

Gramatica limbii române. Vol. II. Bucuresti, 1996 [=Gramatica, 1996].

GRAUR, Al. Studii de lingvistica generala. Bucuresti: Editura Academiei Republicii Populare Române, 1960 [=Graur, 1960].

HRISTEA, T. Sinteze de limba româna. Bucuresti, 1984 [=Hristea, 1984].

IRIMIA, D. Gramatica limbii române. Iasi: Polirom, 1997 [=Irimia, 1997].

POPA, Gh. Locutiunile În sistemul unitatilor nominative ale limbii române. Chisinau: Editura Stiinta, 2007 [=Popa, 2007].

...

...

...

...

...