Patima si desfatare. Despre lucrurile marunte ale vietii cotidiene în societatea româneasca. 1750-1860

Abstract

Despre lucrurile marunte ale vietii cotidiene în societatea româneasca. 1750-1860 ne propune o incursiune fascinanta în subteranele unui interval de peste o suta de ani despre care nici istoria mare, nici literatura nu ne spun prea multe. Constienta de dificultatea de a citi dincolo de document ("Daca defrisarea arhivelor mi s-a parut usoara, în ciuda scrierii si a limbajului nu întotdeauna usor de descifrat, coroborarea acestor informatii, astfel încât alcatuirea sa aiba sens, mi s -a parut cel mai greu lucru", p. 19), Constanta Vintila-Ghitulescu opteaza pentru o abordare atipica a trecutului, umanizat prin încercarea de a oferi cititorului "o istorie a cuvintelor printre care, ratacind, veti descoperi o lume fascinanta" (p. 17). Dar, în egala masura, functioneaza si ideea lui Horia-Roman Patapievici, pentru care "noi trebuie sa ne rupem de trecut, pentru ca noi suntem de fapt rupti de trecut" (Omul recent, editia a IV-a, Bucuresti, Humanitas, 2005, p. 99) Or, din acest unghi, Patima si desfatare nu este doar o fereastra pentru cunoasterea trecutului, ci si un îndemn pentru autocunoastere si pentru a ne autodepasi.

Constanta VINTILA-GHITULESCU, Patima si desfatare. Despre lucrurile marunte ale vietii cotidiene în societatea româneasca. 1750- 1860, Bucuresti, Editura Humanitas, 2015, 484 p.

Continuând seria lucrarilor dedicate investigarii istoriei noastre (pre)moderne (începuta cu În salvari si cu islic. Biserica, sexualitate, casatorie si divort în Tara Româneasca a secolului al XVIII-lea si Evgheniti, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernitati românesti. 1750-1860), recentul volum al Constantei Vintila-Ghitulescu, Patima si desfatare. Despre lucrurile marunte ale vietii cotidiene în societatea româneasca. 1750-1860 ne propune o incursiune fascinanta în subteranele unui interval de peste o suta de ani despre care nici istoria mare, nici literatura nu ne spun prea multe. Teren aproape virgin, peste care se întinde un "gol istoric", el a fost defrisat în ultima vreme, cu folos, de cartile câtorva tineri cercetatori, dar si în "fictiunile" unor prozatori sau cineasti (a se vedea, spre exemplu, Cartile vietii, de Dan Persa, Manuscrisul fanariot, de Doina Rusti, sau Aferimul lui Radu Jude).

Constienta de dificultatea de a citi dincolo de document ("Daca defrisarea arhivelor mi s-a parut usoara, în ciuda scrierii si a limbajului nu întotdeauna usor de descifrat, coroborarea acestor informatii, astfel încât alcatuirea sa aiba sens, mi s -a parut cel mai greu lucru", p. 19), Constanta Vintila-Ghitulescu opteaza pentru o abordare atipica a trecutului, umanizat prin încercarea de a oferi cititorului "o istorie a cuvintelor printre care, ratacind, veti descoperi o lume fascinanta" (p. 17). Promisiune onorata din plin, caci istoria publica este mereu dublata de istoria privata, mai relevanta pentru întelegerea autentica a spiritului epocii, a ceea ce numim, cu un cliseu, sensibilitatea unei societati de care ne despart multe si, totusi, atât de putine lucruri.

Ma îndoiesc însa de concluzia potrivit careia "Aceasta carte nu este decât o fereastra spre trecut" (p. 466). Afirmatia mi se pare cu atât mai surprinzatoare cu cât, în acelasi paragraf, apare o precizare potrivita pentru a defini miza acestui volum formidabil: "Într -o oarecare masura, cunoasterea propusa de aceasta carte reface acelasi lung drum al întelegerii si al interpretarii autorului venetian: coborâti pe firul timpului si încercati sa aflati de ce gândim cum gândim, de ce traim cum traim, de ce trecutul este atât de prezent în vietile noastre de zi cu zi" (p. 466). E aici ceva din teoria lui Thierry de Montbrial referitoare la memoria timpului prezent. Dar, în egala masura, functioneaza si ideea lui Horia-Roman Patapievici, pentru care "noi trebuie sa ne rupem de trecut, pentru ca noi suntem de fapt rupti de trecut" (Omul recent, editia a IV-a, Bucuresti, Humanitas, 2005, p. 99) Or, din acest unghi, Patima si desfatare nu este doar o fereastra pentru cunoasterea trecutului, ci si un îndemn pentru autocunoastere si pentru a ne autodepasi.

Ceea ce se constata la o prima lectura este caracterul eterogen si dificultatea (recunoscuta de autoare) de a gasi un principiu ordonator pentru materialul foarte divers care constituie materia cartii. Fiind vorba despre "o poveste a vietii cotidiene a lumii de ieri", Constanta Vintila-Ghitulescu se vede nevoita sa discute despre gastronomie, despre civilitate, despre igiena, despre universul cotidian, despre sociabilitate si petrecerea timpului, despre boli si despre moarte etc., care devin nuclee tematice în jurul carora graviteaza consideratii sociale, morale, psihologice, religioase, filosofice etc. Pentru ca, în definitiv, Patima si desfatare este o metafora-umbrela sub care se ascunde analiza minutioasa a mentalitatilor, a prejudecatilor, a stereotipiilor mentale, a tabieturilor si a tabuurilor, a interdictiilor si a constrângerilor, a gândirii unei epoci apuse.

Lumea Constantei Vintila-Ghitulescu este o lume în care coexista luxul si saracia, siesta orientala si salonul occidental, ciubucul, luleaua si narghileaua cu tigara, salvarii cu pantalonii frantuzesti, divanurile cu scaunele, manelele lautarilor si meterhaneaua cu valsurile, horele batrânesti cu dansurile de societate, hanul cu cafeneaua, sindrofiile si ziafeturile cu balurile si spectacolele teatrale, doftorii si doctorii, halenele si miresmele etc. O lume recreata din interior, din cuvinte, caci, mai presus de orice, autoarea are stiinta rara de a interpreta sursele pentru a scoate din ele viata. Aproape fiecare pagina contine, dincolo de informatia istorica, povestea vietii, asa cum se întâmpla, spre exemplu, cu un anume Radu, care, împins de saracie, iese la drumul mare, în preajma Pastilor, în aprilie 1834, dar este ucis: "Durerea mocnita în suflet, fara nadejdea de îndreptare, îl înraise, aruncându-l în bratele mortii chiar într-o zi de sarbatoare. Poate acum se simt, mai mult ca niciodata, mizeria, saracia, foametea. Când se aude muzica, când bucatele se asaza pe masa, când chipurile se destind, saracul priveste neputincios de pe prispa casei. Nu-i trebuie decât un dram de rachiu pentru a rabufni..." (p. 381). Iata cum un incident banal devine, pentru Constanta Vintila-Ghitulescu, pretext pentru a scoate în evidenta o drama care umanizeaza un tâlhar, transformându-l într-un personaj memorabil.

Cartea poate fi citita, asadar, si de pe versantul literaturii, ca spectacol lexical uluitor, în care, prin cuvinte, este recreata o lume. Un pasaj din subcapitolul "La masa bogatului" este graitor pentru întelegerea intima a unei epoci în care mâncatul putea fi, în egala masura, o patima (grea) si o desfatare (subtire): "Dupa acest festin pantagruelic urmeaza aluaturile si placintele, pilaful turcesc amestecat cu iaurt, smântâna sau naut, dulceturile diferite si fructele de sezon, de la pepeni la struguri la chitre si portocale, de la caise si pere bergamote la ananas si naramze (o varietate de portocale). Dulciurile sunt de diferite feluri si consistente: confeturi si codite, zaharicale, dulceturi, zumaricale, placinte, pogaci, baclavale, martafale, mezelicuri, mezele, poame; unele dintre aceste denumiri sunt astazi iesite din uz" (p. 37). Asemenea mo(n)stre abunda în paginile cartii, care colcaie de imagini sugestive pentru cunoasterea adevarata a unei lumi cu tabieturi pierdute.

Modest subintitulata "despre lucrurile marunte ale vietii cotidiene", Patima si desfatare constituie, de fapt, o radiografie subtila a unei lumi la rascruce de vânturi, o lume care urmeaza sa intre într-o alta vârsta fara a fi întotdeauna pregatita pentru schimbari majore, care s-au facut lent, date fiind inertiile mereu mari si mentalitatile, care, stim prea bine, se schimba cel mai greu. O epoca eterogena, in progress, care adopta cu greutate formele modernitatii, ramânând tributara traditiei, o lume în care tensiunea Orient -Occident se simte mai pregnant ca oricând. Chiar daca face parte din colectia "Istorie, societate & civilizatie", Patima si desfatare nu este o simpla consemnare a unor evenimente care au marcat secolele XVIII-XIX si nici o colectie de documente de epoca (desi autoarea a cercetat numeroase arhive, frecventând surse cunoscute sau inedite). Marele ei merit sta în puterea de a trece dincolo de informatia bruta, de a depasi eveniment ul printr-o naratiune vie, printr-o poveste antrenanta despre ceea ce va fi însemnat cu adevarat viata oamenilor într -un alt timp. Asadar, nu eruditia, ci talentul constituie calitatea dominanta a cartii, facând din Constanta Vintila-Ghitulescu nu doar un istoric redutabil, ci si un excelent prozator, sensibil si ironic, implicat si, în egala masura, detasat. Iar Patima si desfatare devine o poveste superba, cum n-am mai citit de la Dosarul Bacovia, în care Constantin Calin reconstituia, într-o maniera similara, lumea poetului bacauan.