Toponimie urbana hunedoreana

Abstract

Chiar daca titlul ne anunta ca avem a face cu o monografie a toponimiei urbane hunedorene, lucrarea de fata se dovedeste a fi una de toponimie urbana româneasca, deoarece autorul ofera exemple, uneori prea multe, si din alte zone ale României; de exemplu, în paginile 93-106, dedicate analizei determinantilor din denumirile formate cu mijloace specifice toponimiei de tip popular, pentru fiecare tip sunt date exemple din Buc uresti, Iasi, Sibiu etc. si doar câte unul-doua din orasele hunedorene. Toponimul Podul Beilicului este încadrat de autor la hodonimele formate cu apelativul pod având sensul de "drum podit" (p. 103), pe când Adrian Rezeanu, în lucrarea Toponimie bucuresteana, afirma ca în acest caz - Podul de Beilic - podul înseamna clar 'pod' si nu 'ulita podita cu bârne' (p. 46), aratând ca toponimul Podul Beilicului provine din constructia denominativa "Podul de pe lânga Calea Beilicului", unde fusesera "casele Beilicului" (p. 59). Este adevarat ca unele drumuri au purtat numele de poduri pentru ca erau podite, dar nu trebuie sa uitam ca drumurile de acest fel erau extrem de putine si cele mai multe toponime formate cu apelativul pod desemnau chiar poduri peste niste ape. Mihai Petre se apleaca cu seriozitate asupra subiectului propus, consulta si citeaza o multitudine de surse bibliografice (lista bibliografica de la finalul cartii cuprinde peste 150 de titluri) , face anchete pe teren (la p. 277-278 sunt indicati informatorii), ofera numeroase exemple pentru afirmatiile avansate si detine bogate cunostinte în domeniul toponimiei urbane. 5 Ridicaturi de teren, suprafete plane, terenuri abrupte, ape, lunci, compozitia solului, cai de comunicatie, constructii si amenajari urbane, fauna, ocupatia orasenilor, relatii sociale etc. 6 Consideram ca toponimele formate prin derivare trebuie deosebite de toponimele rezultate din entopice care au la baza procedeul derivarii (de exemplu denumirile Broscarie si Alunis nu s-au format prin derivare cu sufixele -arie si -is, ci provin din apelativele broscarie (broasca + suf. -arie), respectiv alunis (alun + suf. colectiv -is).

Mihai PETRE, Toponimie urbana hunedoreana, Timisoara, Editura Universitatii de Vest, 2012, 294 p.

Profesor de limba româna la Colegiul National "Iancu de Hunedoara" din Timisoara, Mihai Petre este semnatarul mai multor studii de toponimie urbana (printre care importanta lucrare Introducere în toponimia urbana româneasca, aparuta la Editura Calauza din Deva, în 2001). De data aceasta, autorul îsi axeaza cercetarile pe numele de locuri din cele 14 orase ale judetului Hunedoara, diferite ca vechime, origine si nivel de urbanizare. Aflam din Introducere ca autorul si-a propus sa acorde atentie acelor toponime care sunt martori ai particularitatilor geografice si istorice ale oraselor vizate, reflecta (co)existenta celor doua sisteme toponimice - popular si oficial -, "demonstreaza existenta si functionalitatea unor formule de desemnare urbanonimica în masura sa plaseze orasele judetului Hunedoara în relatie cu satul, târgul sau colonia pe care le continua, dar si în context national si european" (p. 13) si denumiri care reflecta diverse transformari fonetice sau amintesc de sensuri si forme gramaticale vechi.

În prima parte din cele patru care formeaza lucrarea de fata, autorul prezinta locul pe care îl ocupa studiul toponimiei urbane în cadrul cercetarilor de specialitate românesti, metodele folosite (anchete directe coroborate cu studiul documentelor pastrate în arhive), dar si dificultatile întâlnite cu ocazia culegerii si interpretarii materialului, ori a refacerii "traseului denominativ" (p. 24). O atentie deosebita este acordata proceselor de motivare (directa sau indirecta), de demotivare aparenta, remotivare a numelor de locuri urbane, dar si actiunii oficiale, specifice ultimilor 150 de ani, de atribuire de nume arbitrare. Pentru a încadra sistemul toponimic hunedorean în cel românesc, autorul ofera exemple din diferite localitati urbane ale tarii.

Materialul toponimic excerptat din diverse fonduri arhivistice împreuna cu informatii obtinute de pe teren si din harti cadastrale, monografii ale oraselor, articole din presa care aduc informatii din diverse epoci - ajutând astfel la clarificarea unor etimologii toponimice - , scrieri memorialistice, toate au permis autorului sa realizeze o cercetare de tip diacronic a urbanonimelor hunedorene. În ceea ce priveste stabilirea originii toponimelor, Mihai Petre face diferenta între "stabilirea genezei" (p. 40), adica, din câte întelegem noi, explicarea motivarii procesului denominativ, în contextul istoric, etnografic si geografic dat, si "stabilirea etimologiei" (p. 45), a cuvântului de la care s-a format toponimul respectiv. În capitolul al III-lea al primei parti, sunt prezentate legaturile toponimiei cu alte discipline, autorul înfatisând câteva cazuri în care toponimele, îndeosebi cele vechi, pot furniza informatii privind aspecte istorice, geografice, etnografice, sociologice specifice zonei cercetate si sugerând ca o colaborare între cercetatori din diverse domenii este necesara si reciproc profitabila.

Este mentinuta si în aceasta lucrare periodizarea propusa, "din ratiuni metodologice" si în functie de modul "de formare si de atribuire a urbanonimelor" (p. 27), în Introducere în toponimia urbana româneasca; astfel, partea a II-a a volumului de fata este dedicata "Epocii Vechi", de dinainte de perioada Regulamentului Organic, când a început proiectul de sistematizare si modernizare a oraselor, iar partea a III-a este consacrata "Epocii Moderne".

În a doua sectiune a lucrarii, toponimistul hunedorean indica mai întâi cele trei modele de formare a oraselor în zona cercetata: "târgul dezvoltat pe lânga un centru militar/castel sau cetate)" (p. 71), orasul format prin dezvoltarea unui sat în care se organizau târguri saptamânale si bâlciuri anuale si, specific epocii moderne, orasul industrial. Urmeaza o prezentare a oraselor hunedorene care se subscriu primelor doua tipuri de formare amintite mai sus, cu precizarea celor mai vechi atestari si a specificului evolutiei de la stadiul rural sau "preurban" la cel urban, dar si enumerarea unor elemente de toponimie proprii fiecarei asezari. Sunt surprinse foarte bine trasaturile sistemului denominativ, cu o toponimie creata în mod spontan, natural, specifica sistemului popular de denominatie. Iata doar câteva dintre exemplele întâlnite în paginile capitolului I, dedicat formarii zonelor urbane: la Deva, ulita principala se numea Város utcza/ Ulita Orasului, Malom utcza/ Ulita Morii ducea la Moara Cetatii, iar Magyar utcza/ Ulita Ungureasca se numea astfel datorita grupului etnic care locuia aici (p. 73); la Hunedoara, în secolul al XVIII-lea, existau Vár Uczában/ Ulita Cetatii, Piacz ucza/ Ulita Piatei, Drumul Devei (p. 77), la Orastie erau Ulita Orasului, Ulita Bisericii, Ulita Postei Vechi, Ulita Cojocarilor etc. (p. 79); pentru localitati precum Brad, Lupeni, Petrila, Petrosani, Vulcan, înca sate în secolele XVIII-XIX, sunt atestate putine hodonime, ulitele fiind si aici numite în functie de un reper important, de o caracteristica sau de un nume de grup; sunt prezentate aici si denumiri ale altor obiecte geo grafice de pe teritoriul viitoarelor orase hunedorene sau din imediata lor vecinatate. Capitolul al II -lea prezinta principalele caracteristici ale toponimiei urbane de tip popular din "Epoca Veche", autorul analizând denumiri ale cailor de comunicatie, mahalalelor, cimitirelor, edificiilor si ale altor toponime de pe teritoriul oraselor românesti, modul lor de formare si evolutia acestora de la propozitii la perifraze si sintagme.

Partea a III-a, referitoare la "Epoca Moderna" (când au loc modificari ale structurii oraselor, începe modernizarea retelei stradale, apar noi zone industriale si rezidentiale), debuteaza cu un capitol în care este prezentata evolutia sistemului denominativ urban în orasele hunedorene vechi, autorul identificând patru etape distincte. În prima perioada, de la mijlocul secolului al XIX-lea pâna în 1918, când exista atât nomenclatura urbanonimica maghiara, datorita administratiei maghiare, cât si toponime în româna (de obicei scrise cu ortografie maghiara, p. 134), se gaseau înca multe denumiri motivate, dar administratia, având ca model orase din alte tari, începe sa schimbe toponimele urbane. Numele noi de strazi evoca sau comemoreaza personalitati politice, culturale sau istorice, locale ori nationale. Fenomenul de omagiere prin intermediul hodonimelor se accentueaza dupa 1918, când strazile primesc nume ale membrilor casei regale, ale unor domnitori, oameni de cultura, eroi, edili locali sau personalitati din strainatate etc. Sunt înlocuite apelativele vechi (ulita, han s.a.) cu alte noi, de tipul strada, bulevard, hotel, cartier etc. Dupa instalarea la putere a comunistilor la 6 martie 1945, sunt înlocuite denumirile care aminteau de trecutul regalist, de politicieni din vechea conducere si prin toponimie se omagiaza reprezentanti ai clasei muncitoare, ai clasei politice de stânga (din tara sau strainatate), sau se rememoreaza date ce marcheaza evenimente importante din istoria comunismului. Schimbarea de regim politic, dupa Revolutia din 1989, se reflecta si în toponimia urbana hunedoreana, ca peste tot în tara. Specifica Epocii Moderne este si prezenta denumirilor arbitrare care fac trimitere la nume de plante, unitati majore de relief din România, orase sau nume de tipul Progresul, Viitorul (p. 140), Victoriei (p. 148), Luminii (p. 153) etc. În ciuda straduintei autoritatilor de a da strazilor nume "la moda", s-au pastrat totusi si unele hodonime de tip popular, motivate.

Un alt capitol este dedicat toponimiei din localitatile urbane nou create în judetul Hunedoara prin dezvoltarea din foste colonii (Aninoasa, Calan, Simeria), pentru ca, în capitolul al III-lea, Mihai Petre sa prezinte mai detaliat structura si evolutia microtoponimiei urbane hunedorene.

Partea a IV-a, intitulata Lingvistica, cuprinde o clasificare în functie de "aspectele semantice ale urbanonimelor hunedorene" (p. 252) 5, o serie de exemple de urbanonime simple, derivate6 sau compuse (si analiza acestora din punct de vedere morfosintactic), iar la final câteva pagini sunt dedicate prezentarii unor metafore toponimice hunedorene7 (desi multe din exemplele date provin din alte zone urbane ale tarii).

Chiar daca titlul ne anunta ca avem a face cu o monografie a toponimiei urbane hunedorene, lucrarea de fata se dovedeste a fi una de toponimie urbana româneasca, deoarece autorul ofera exemple, uneori prea multe, si din alte zone ale României; de exemplu, în paginile 93-106, dedicate analizei determinantilor din denumirile formate cu mijloace specifice toponimiei de tip popular, pentru fiecare tip sunt date exemple din Buc uresti, Iasi, Sibiu etc. si doar câte unul-doua din orasele hunedorene.

În continuare ne vom referi la o serie de probleme punctuale care au primit în cartea de fata solutii mai putin convenabile. Desi autorul dovedeste o cunoastere foarte buna a metodelor cercetarii, deci si a necesitatii verificarii etimologiilor prin informatii obtinute din documente, unele explicatii sunt (pentru noi) neconvingatoare. De exemplu, explicatia propusa pentru denumirea Strada Pudrei (astazi Strada Teilor) care ar "trimite ironic la obiceiul doamnelor de pe aceasta strada de a -si astepta sotii, elegant îmbracate si machiate, din machiaj retinându-se pudra, accesoriul cel mai scump al acelor vremuri!" (p. 668) pare a fi mai curând o etimologie populara. Toponimul Podul Beilicului este încadrat de autor la hodonimele formate cu apelativul pod având sensul de "drum podit" (p. 103), pe când Adrian Rezeanu, în lucrarea Toponimie bucuresteana, afirma ca în acest caz - Podul de Beilic - podul înseamna clar 'pod' si nu 'ulita podita cu bârne' (p. 46), aratând ca toponimul Podul Beilicului provine din constructia denominativa "Podul de pe lânga Calea Beilicului", unde fusesera "casele Beilicului" (p. 59). Este adevarat ca unele drumuri au purtat numele de poduri pentru ca erau podite, dar nu trebuie sa uitam ca drumurile de acest fel erau extrem de putine si cele mai multe toponime formate cu apelativul pod desemnau chiar poduri peste niste ape. Este si cazul toponimului Podul Neculinei (extras de autorul volumului de fata din lucrarea Orasul Iasi a lui N.A. Bogdan, aparuta în 1913), care desemna podul peste pârâul Nicolina (un afluent al râului Bahlui, atestat înca din 1660) si nu un drum pavat cu scânduri, care ar aminti de "un locuitor cu statut deosebit", asa cum considera Mihai Petre (p. 104). De altfel, Nicolina, cu forma initiala Miculina, este un hidronim de origine slava. Referindu-se la cel mai frecvent apelativ folosit odinioara pentru a desemna un drum din interiorul urbei, ulita, Mihai Petre considera ca termenii hudita si huidita sunt "variante regionale" ale acestuia. Însa o verificare în principalele dictionare ale limbii române scoate la iveala faptul ca ulita si hudita sunt cuvinte diferite, cu etimologii diferite, si chiar daca ambele au în limba româna acelasi sens si sunt asemanatoare ca forma, hudita nu este o varianta regionala a ulitei; iar huidita este o forma regionala, întâlnita nu doar în documentul de la 1805 citat de Mihai Petre (din Buletinul "Ioan Neculce", fascicula 9, din 1931, p. 122), ci si în unele anchete toponimice efectuate în zona Moldovei, a cuvântului hudita.

În ciuda unor inexactitati, explicabile prin volumul mare de material toponimic adunat si analizat, lucrarea Toponimie urbana hunedoreana este una importanta pentru domeniul cercetarii toponimice urbane, de care toponimistii români s -au ocupat prea putin. Mihai Petre se apleaca cu seriozitate asupra subiectului propus, consulta si citeaza o multitudine de surse bibliografice (lista bibliografica de la finalul cartii cuprinde peste 150 de titluri) , face anchete pe teren (la p. 277-278 sunt indicati informatorii), ofera numeroase exemple pentru afirmatiile avansate si detine bogate cunostinte în domeniul toponimiei urbane.

Footnote

5 Ridicaturi de teren, suprafete plane, terenuri abrupte, ape, lunci, compozitia solului, cai de comunicatie, constructii si amenajari urbane, fauna, ocupatia orasenilor, relatii sociale etc.

6 Consideram ca toponimele formate prin derivare trebuie deosebite de toponimele rezultate din entopice care au la baza procedeul derivarii (de exemplu denumirile Broscarie si Alunis nu s-au format prin derivare cu sufixele -arie si -is, ci provin din apelativele broscarie (broasca + suf. -arie), respectiv alunis (alun + suf. colectiv -is).

7 Unele din denumirile considerate de autor a fi urbanonime metaforice sunt doar denumiri obisnuite, care descriu locul desemnat: Strada Veche, Mahalaua Cacaina di gios, Apa Galbena, Târgul de Vechituri, Piata Mica s.a.

8 La p. 182 aflam ca aceasta explicatie a fost culeasa d e autor dintr-o lucrare de metodico-stiintifica de obtinere a gradului I.