Uzuri ale ratiunii si destine umane în spatiul politic. I. Kant si M. Mendessohn1

Abstract

The paper draws upon two texts authored by Moses Mendelssohn and Immanuel Kant. They both address the question on the meaning and significance of Aufklärung raised by Berlinische Monatsschrift (1783-1784). Seemingly, the main theoretical point of Enlightenment is the relation between freedom and authority, particularity between individual subject (as man and as citizen) and political sovereign (the King). The paper argues that the solutions they advance to this relation have a two-fold impact on the political (read public) sphere: conservative in the case of M. Mendelssohn and subversive (even revolutionary) in I. Kant's case. The conservative impact means keeping the status-quo whereas the subversive impact steps beyond political sphere to public one. In the public sphere each individual will be defined more through the use of public reason. [PUBLICATION ABSTRACT]

Headnote

Abstract

The paper draws upon two texts authored by Moses Mendelssohn and Immanuel Kant. They both address the question on the meaning and significance of Aufklärung raised by Berlinische Monatsschrift (1783-1784). Seemingly, the main theoretical point of Enlightenment is the relation between freedom and authority, particularity between individual subject (as man and as citizen) and political sovereign (the King). The paper argues that the solutions they advance to this relation have a two-fold impact on the political (read public) sphere: conservative in the case of M. Mendelssohn and subversive (even revolutionary) in I. Kant's case. The conservative impact means keeping the status-quo whereas the subversive impact steps beyond political sphere to public one. In the public sphere each individual will be defined more through the use of public reason.

Keywords

public reason; private reason; Enlightenment; freedom; authority; sovereign; man as man; man as citizen

Introducere: semnificaÇia politica a unui subiect religiös

Immanuel Kant fi Moses Mendelssohn au semnat douä texte ca räspuns la întrebarea "Ce este Luminismul?", adresatä de editorii de la Berlinische Monatsschrift în 1784. Contribuya lui Kant (decembrie) a urmat la scurt timp amicului säu Mendelssohn (septembrie). O nota a lui Kant confirma faptul cä a af lat despre textul lui Mendelssohn chiar în ziua în care fi l-a terminât de scris pe al lui, dar nu-l va citi decât dupä ce l-a expédiât deja pentru publicare ("Cítese astäzi [...] anuntul [...] în care este publicat räspunsul Domnului Mendelssohn la aceeafi întrebare. Nu mi l-am procurât înca")· L-a publicatînsa "eu singurul scop de a verifica în ce mäsurä întâmplarea poate realiza acordul gândurilor"2. Dacä un text nu vine în reacia la celälalt (ostila sau prietenoasä), totusi ambele sunt un "räspuns la o întrebare". în lumina amänuntelor istorice, propoziCia de început a acestui capítol ar trebui rescrisä dupä cum urmeazä: editorü mensualului berlinez au formulât întrebarea despre sensul Luminismului care se vântura deja prin saloane, cluburi !iterare si chiar în instituCiüe de stat. Johann Erich Beister, unui din cei doi editori ai Berlinische Monatschrift, a publicat anonim la începutul anului 1783 un eseu în care pleda pentru reducerea cäsätoriei doar la dimensiunea sa civüä. Argumentul säu pleca de la o pozicie egalitaria: dublarea cäsätoriei civile cu cea religioasä unde, în mod necesar, participa un preot ca administrator al tainei divine îi poate face pe "cetäCenü neiluminaCi" sä creada cä exista o ierarhie în contracte, conform cäreia contraetele religioase sunt mai importante decât cele civile1. MulCi dintre cititorii postumi ai acestui eseu nu au înCeles o încercare de suprimare a religiei din sfera publica, ci o încercare de creare a ceea ce se cheamä "religie civica", adicä temei religiös pentru toate responsabiütäCüe civice (inclusiv cäsätoria)2. Nu Ia fei au stat lucrurile si cu lectorü antumi. Pastorul si teologul Johann Friedrich Zöllner, de pildä, a interprétât acel text drept un atac la adresa instituCiei cäsätoriei, "eel mai elementar stâlp al ordinii publice" ce avea eu atât mai multä nevoie sä fie întarit în pünä critica luminista a religiei. în acelasi timp, a insérât în decembrie 1783 o nota de subsol care a stat la baza intervenCiilor lui Kant si Mendelssohn: "Ce este Luminismul? La aceastä întrebare, care este aproape la fel de importantä precum adevärul, ar trebui räspuns înainte ca cineva sä încerce sä se lumineze! Si pe nicäieri nu am gäsit înca vreun räspuns!"3. Prin aceastä afirmaCie, pastorul berlinez, spune ceva semnificativ despre spiritul timpului säu: Luminismul nu reprezenta un ideal abstract, ci o încercare de a dezlega chestiuni de ordin practic. Artizanul acestei orientan a fost însusi Regele Frederick al ll-lea care, în special prin Ministerul de Justicie, cuprinzând si un "departament spiritual" ce ridica o punte între stat si parohii, a purees la o reformare de adâncime a statului si a societäCü4Concomitent, Zöllner invita la o deplasare a accentului de la practic cätre teoretic pe principiul epistemologie cä întâi trebuie pätruns conceptul, apoi acCionat în practica. Pentru acest motiv, poate mai mult decât Mendelssohn, lui Kant îi este pe deplin îndreptäCit meritul "de a fi formulât o chestiune de politici publice în limbajul reflecCiei filosofice" si de a "redéfini principiile filosofice sub forma unei înCelegeri diferite a relaCiei dintre moralitate - politica si istorie"5. însasi mensualul berlinez s-a ocupat de acest subiect, indicând drept dusmani ai Luminismului superstiCia Aberglaube) si fanatismul [Schwärmerei), iar ca solute: aducerea credinCelor populare în lumina "publicitätii". Prin urmare, utilitatea practica a acestui curent este desfiintarea si interzicerea erorii în cele douä înfaCisari: superstite si fanatism6. Dar dacä Luminismul a gäsit un aliat în chiar persoana regelui, de ce totusi acesta nu se face simCit în rândul celor mulCi? lata o întrebare la care J. K. W. Möhsen, medic personal al regelui si membru al Mittwochgesellschaft ("Societatea de miercuri"), organizare al cärui organ de presa era Berlinische Monatsschrift, a încercat sä räspundä. Intervenga sa, fäcutä mai degrabä în cadrul întâlnirilor de miercuri aie organizaCiei, s-a rezumat la reconsiderarea relaCiei dintre Luminism si stat pe principiul cä dacä obstacolele înca mai exista, acest lucru este pentru cä Luminismul nu a mers prea departe7. Acest subiect este Cintit, asa cum va fi arätat, si de cätre Mendelssohn, dar mai ales de Kant, darin optica generala a relaCiei dintre libértate (de gandiré) si autoritate. Dacä unii participant la întâlnire au propus sporirea luminismului, alCii au cerut limitarea sa (Zöllner). Chestiunea limitelor Luminismului, cu cenzura presei ca expresie practica, se punea în mod inevitabil, mai ales dacä nu se uitä cä prieten al Luminismului, Frederick totusi a rämas în istorie drept un "despot luminat". Un Luminism si mai mare ar fi deranjat vizibil domnia acestuia. în acest context, Mendelssohn, iar apoi Kant, îsi vor concepe propria viziune.

Mendelssohn despre cele douä destine

In opinia celor doi participanCi la dezbaterea jurnalisticä, relaya dintre libértate si autoritate constituie tema centrala a Luminismului, ìndeosebi raportul dintre subiect si suveran. O träsäturä distinctä care va fi discútate în rândurile care urmeazä este chestiunea suveranului. Cu privire la chestiunea suveranului, în al doilea rând trebuie precizat cä ceea ce la Kant apare ciar formulât, la Mendelssohn este mult mai ambiguu. Teza susCinutä în aceste rânduri este aceea cä Mendelssohn propune un tip de relaie în care rostul social prevaleazä asupra interesului individual, în vreme ce Kant se situeazä într-o perspectiva opusä: încet si graduai subiectul va supune suveranul. Altfel spus, dacä primul teoretician sugereazä un posibil compromis pe temeiul necesitäCü coexistenCei pasnice, cei din urmä pledeazä cä folosirea adecvatä a raCiunü publice va înabusi discret, dar sigur tendinCele autocratice si despotice ale suveranului. Prin urmare, soluta primei perspectiva stä în täinuirea anumitor lucruri din raCiuni sociale. în aceastä unie, se poate merge chiar mai departe susCinându-se cä, pe de o parte, situala dezirabilä consta într-un luminism care nu se opune, dar nici nu favorizeazä constituCia politica (Moses Mendelssohn), iar pe de alta parte cea în care suveranul ìncurajeaza luminismul, darin acelasi timp solicita supunereînfaCa legii (Kant). înainte de a argumenta într-un mod comparât teza afirmata anterior, este necesarä o analiza în detaliu a fiecärei poziCi refléctate în textul studiai.

Principal în argumentul lui Mendelssohn este distinta pe care aceastä o opereazä între destinul omului ca om si destinul omului ca cetacean. Definind omul într-o dubia perspectiva, Mendelssohn îl face sä se miste între douä planuri opuse: individual si, respectiv, social (colectiv). Faptul cä aceastä diferenCiere este centrala, nu-l face însa pe autorul ei original. Este foarte probabil sä fie cititä aici o influença majora a lui Jean-Jacques Rousseau care a vorbit despre om deopotrivä ca fünCä provenite din natura si fünCä träitoare si modelatä de societate (cetacean). A doua observare pe care Mendelssohn o face reaminteste de aserçiunea protagoricä ("Omul este mäsura tuturor lucrurilor"): "SusCin, în toatä vremea, destinul omului drept mäsura si scopul tuturor eforturilor noastre"1. în acest punct al discutei nu este dar dacä omul despre care vorbeste ca fünd "scopul tuturor eforturilor noastre" este "omul ca om" sau "omul ca cetäCean". Mai mult decât atât, nu este foarte dar nici cum diferitele dihotomü pe care Mendelssohn le propune se raporteazä una la alta. De fapt, tocmai în aceste ambiguitäti se ascunde conservatorismul säu. Este probabil ca tipul de om pe care îl are în vedere este în dubia sa ipostazä. lata pentru care motiv nu mai este nevoie ca fiinCa umana sä rästoarne cetäCeanu în orizontul unei comunitäCi umane universale, în afara frontierelor statului (ceea ce, asa cum va fi observât, nu este cazul lui Kant). O alta afirmare imposibil de neglijat este urmätoarea: "Educala este formata din cultura si luminare"2. Cultura vizeazä domeniul "bunätäCü, rafinamentului, frumosului", dar si "aptitudine, sârguinta, îndemânare fi înclinatii, dispozrrJi, obifnuinte"1. Preocúpate astfel cu ceea ce tine de domeniul practicului, al concretului, cultura devine o träsäturä a dimensiunü sociale (a se citi exterioare) a omului, adicä "omul ca cetätean". Luminismul se refera la cunoafterea ratónala fi ufurinta reflectiei rationale. Prin urmare, referida acestuia este dimensiunea personale (a se citi interioarâ) a omului ("omul ca om"). "Cu privire la cultura aceste douä destine coincid. [...] Omul ca om nu are nevoie de cultura, ci de luminare". Aceasta este probabil propozitia-cheie în deslufirea atitudinii fi gândirii conservatoare a lui Mendelssohn fatä de relaya dintre suveran fi subiect în interiorul luminismului, punctul de plecare fiind tocmai latura sociale a existentei. Accentui pus pe dimensiunea sodala este reafirmatîn cupa în care vorbefte despre natiuni: dupä cum este o luminare a omului, are sens sä se vorbeascä despre luminarea unei natiuni pe temeiul a patru condirli: "volumul de cunoftinte", "importantä acestora -adicä destinul omului fi al cetäteanului", "difuzarea acestora la toate nivelurile" fi, în sfârfit, "legatura cu vocatia lor"2. Intensitatea educatiei se oglindefte în limbä. Aceasta ar putea fi considerata drept numitorul comun al lui Mendelssohn fi Kant. Färä limbä, gândirea este doar o abstractiune ce, ca oricare alta, riscä sä fie de neatins. Miza discutei la ambii autori este nimic altceva decât accederea la adevär cu ajutorul limbii fi al limbajului, mai exact prin conversale neîntrerupta. Posibil, ceea ce au în minte atunci când spun aceste lucruri este tocmai deosebirea care se stabilere (nu lipsitä de relevaba din perspectiva luminista) între conversale (ce angajeazä un dialog sau mai multe dialoguri sub forma dezbaterii) fi predica de la amvon (cei mai adesea monolog). Simetría presupusä în prima situale favorizeazä democratia, în timp ce asimetría celei din urmä este despótica în natura.

Ultima distincte pe care Mendelssohn o face este cea între "destinul esentai al omului" fi "destinul neesential (accidental) al omului" (în ambele sale träsäturi: individuala fi colectiva). Aceastä identificare are locîn momentul în care recunoafte cä "luminarea omului poate intra în conflict cu luminarea cetäteanului" sau "destinul omului" se ciocnefte cu cei al cetäteanului. Pentru a iefi din acest impas, "trebuie stabilite reguli în f unctie de care sunt fäcute exceptiile, iar situabile de conflict solutionate". Mai mult decât atât, Mendelssohn privefte destinul omului sau al cetäteanului în acelafi timp dintr-o perspectiva esentala fi neeesentialä (accidéntala). El nu este pe de-a întregul suficient de !impede cu privire Ia continutul destinelor esentale fi accidentale ale omului (fie în calitate de om, fie în cea de cetätean). Pentru a clarifica intenda autorului, este nevoie de o investigale ulterioarä, cu invocarea contextului3. Cu toate acestea, el ajutä sugerând cä "în absenta destinului esentai al omului, acesta coboarä la nivelul animalului; färä destinul neesential el nu mai este bun fi splendid în calitate de creatura. In absenta destinului esentai al omului ca cetätean, constituya statelor înceteaza sä existe; färä destinul neesential el nu mai ramane acelafi în strävechi relatü"4. Invocând "animalul" drept parte secunda a analogiei, Mendelssohn introduce în text cea mai semnificativä neclaritate. Ce anume definefte animalul: absenta luminärü sau absenta culturii? Cu toate acestea, o data ce au fost remarcate elementele care compun ceea ce se cheamä "destinul esentai al omului", se poate bänui ce este destinul accidentai fi, ca atare, ftim ce anume poate fi sacrificai din raduni sociale. Pe temeiul deductiei logice, sustin cä destinul esentai al omului consta în luminare (definita drept "cunoaftere rationale" fi "ufurinta în reflecta rationale") în timp ce destinul esentai al cetäteanului provine din constituée (viata politica, sodala). Absenta conflictului dintre cele douä se poate spune cä hotärefte natura ideala a unui stat fi, pe cale de consecintä, aceasta s-ar cuveni sä fie relaja dezirabüä dintre suveran fi subiect.

Kant despre cele doua uzuri ale raCiunii

în ce priveste contribuya lui Immanuel Kant la dezbatere, acesta purcede la distinta dintre "folosirea publica a raCiunii" si "folosirea privata a raCiunii". RaCiunea privata este folositä "într-o anumitä pozrrje civilä" în calitate de funcionar, cleric si cetacean (toCi sunt subiecCi ai statului, entitate care mediazä relaCia cu suveranul). Folosirea publica a raCiunii este "aceea pe care o face un erudii [Gelehrter] în faCa publicului cititor"\ Spre deosebire de Mendelssohn care priveste luminarea doar ca parte a sumei, Kant ia ca punct de plecare Luminismul însusi définit prin "iesirea omului din starea de minor în care se aflä din propria sa vinä. Minoratul este incapacitatea de a se foiosi de propria inteligenCä färä îndrumarea altuia. Vina pentru aceastä stare ni se datorieazä atunci când ea nu rezultä din lipsa inteligenCei, ci din lipsa hotarârii si a curajului de a ne foiosi de ea färä îndrumarea altuia"2. Neîndoielnic, pentru Kant douä sunt rädäcinile imaturitäCü intelectuale: "lenea si lasitatea" (deoarece este întotdea una comoda imaturitatea), pe de o parte si "acele persoane care ne ghideazä" pe de alta parte. Altfel spus, minoratul cunoaste o cauzä interna (absenCa judecäCü) si una externa (autoritatea care ìnlocuieste judecata personale). Se observa ambele cauze sunt reductibile la accentui pus pe gandiré care totodatä indica limitele übertäCü- Pe scurt, libertatea personale depinde de gandiré3. Pe de alta parte, atunci când sugereazä cä libertatea de gandiré reprezintä temeiul moral al statului4 (suveranul are dreptul sä cearä supunerea si datoria sä favorizeze libertatea), doar în aparenCä Kant propune o perspectiva circulara. în fapt, relaya este liniarä: suveranul face posibilä libertatea (da posibilitatea de a exercita public raCiunea), iar aceastä libértate conduce la exerciCiul raCiunii publice. Luminarea este asadar individuala si, mai mult decât atât, inevitabilä5.

Atunci când vine vorba despre solute, trei cai se deschid pentru luminare: depäsire pasnicä (personale) a imaturitäCü "prin exerciCiul propriei minCi"; rästurnare violenta prin revolute si, în cele din urmä, schimbare lenta si graduala. Doar ultima este väzutä de Kant drept soluCie viabilä si, prin urmare, întreaga argumentare se va dezvolta pe acest temei. Deosebirea dintre cele douä tipuri de rajuñe vine în urma remarcei importante potrivit cäreia: "Or, pentru aceastä luminare, nu e nevoie de altceva decât de libértate", adicä "libertatea de a exercita public propria rajuñe, în toate domeniile". Aceastä libértate, afirma Kant, este "cea mai inofensiva dintre toate care pot purta o asemenea denumire"6. Asemänätor celor douä chipuri ale omului de Ia Mendelssohn, omul väzut de Kant aparÇine universului ("întreaga comunitate" sau "societatea civilä universale") si postului civil. Kant vorbeste si el despre un "destin original al naturii umane" care säläsluieste în "progresul luminismului". Dar contrar amicului säu, Luminismul implica aid o crestere continua. Dacä aceastä aserCiune este luatä ca atare, suveranul nu are de aies decât sä favorizeze libertatea. Dacä lucrurile sunt privite astfel, atunci avem o perspectiva categoric opusä celei de mai înainte: a favoriza libertatea nu este un drept al suveranului, ci o necesítate. Unii autori explica acestä neclaritate sau chiar contradicÇie prin gândirea anistoricä a lui Kant, ca "fiu al secolului al XVIII-lea"7. Va fi marea contribuée a lui Hegel la acest subiect al relatiei dintre stäpan fi sclav, caci perspectiva profund istorica a acestuia, arata felul în care s-a näscut apetitul pentru libértate. La Hegel va fi mult mai evident decât la Kant felul în care libertatea devine o consecintä a curajului personal1. Absenta abordärü istorice a unor concepte este una din "marile lacune" ale Luminismului, caci i-a neglijat pe cei care descoperä gustul übertätü, dar mai mult decât atât, pe cei pentru care libertatea "e odioasä", adicä e refuzatä cu bunä ftüntä2. în orice caz, Kant se vädefte mult mai penetrant fi profund subversiv în discutía despre Luminísm, mai ales asupra relatiei dintre suveran fi subiect. în chiar ultima frazä a textului se aflä cheia pentru dezlegarea întregii opinii pe care Kant o asumä: "Când natura a dat naftere, sub acest aspru învelif, unei seminte de care se îngrijefte cu atâta tandrete, adicä înclinatia fi vocatia pentru gândirea libera, aceastä tendintä influenteazä la rândul ei, progresiv, mentalitatea poporului (ceea ce-l face încet-încet capabü sä acponeze liber) sì, într-un final, chiar principine guvernärii, care considera profitabil pentru ea însafi sä trateze omul - care devine din acel moment mai mult decât o masinä - conform demnitätü sale"3 Accentuarea afirmatiei cä "omul este mai mult decât o mafinä" sugereazä cä intenta lui Kant de a lúa partea ideilor de libértate fi demnitate umane în fata potentialei amenintäri venitä din partea ftiintelor naturale (care väd realitatea prin lentilele cauzei fi ale efectului) care pun sub semnul îndoielii liberul arbitru (vointa) drept prima fi cea mai importantä precondrrje a oricärei actiuni morale. Oricum, dacä nu revolta, fraza citata mai sus sugereazä o adeväratä revolutie. Câteva argumente stau Ia baza acestei afirmatü: în primul rând, exercitiul gândirii libere conduce omul la acÇiune libera; în al doilea rând, omul din punct de vedere ontologie manifesta propensiune cätre libertatea de gandiré; în al treilea rând, demnitatea omului izvorâfte din posibilitatea acestuia de a gândi în mod liber (aceasta reamintefte afirmaba lui Mendelssohn cu privire la "destinul esentai al omului"). Pe aceastä temelie, cineva ar putea cu lejeritate interpreta räspunsul kantian la întrebarea despre Luminism nu ca pe un apel general adresat oamenilor de a-fi depäfi imaturitatea, ci ca apel particular adresat principilor pentru a-i face sä recunoascä ceea ce este inerent naturii omenefti (aici Kant se apropie foarte mult de Fichte4). Este important de observât cä omul descris de Kant este définit nu prin destin, ci prin folosirea ratiunii. Acest lucru introduce între cei doi un anumit grad de activism sau, mai precis, de voluntarism ceea ce nu exclude, desigur, posibilitatea de a lua frâiele în mâini atunci când ratiunea ÎI face pe om sä înteleaga cä starea lucrurilor nu este favorabilä luminärü (iatä înca un argument pentru potentials revolutionär al ideilor kantiene, în contrapondere certa la moderatia sau prudenta mendelssohnianä). SJ aici poate fi vorba despre situatii de conflict între cele douä folosiri ale ratiunii. Posibilitatea ca drumul luminärü sä fie blocat eu scopul crefterii ordinii civice este doar temporar. Nu aceasta este soluta la problema conflictului care poate apärea. Dimpotrivä, dezlegarea nodului stä în restrictionarea folosirii private a ratiunii ("exercitarea privata poate fi adesea strict îngradita, färä a împiedica totufi în mod semnificativ progresul luminilor")5, iar dacä se pune problema contradictiei între cele douä, atunci rezultatul trebuie sä fie unul singur: abandonarea, päräsirea postului.

Concluzie: redimensionarea spatiului public

Analiza textualä (atenea la vocabular) reprezintä o alta cale folositoare de pätrundere a textului kantian. Indiscutabil, cheia acestei analize o reprezintä noCiunea de "public". Asa cum s-a arätat deja, fiecare individ joacä un dublu rol social, arätat de autor cu ajutorul a trei exemple sugestive: cei de funcionar civil Beamten) -cleric, ofiCer, calitate în care este supus al suveranului si, respectiv, cei decetäCean Bürger) în care dependerá de principe exista prin intermediul statului. In acelasi timp însa, Kant mai foloseste o categorie despre care afläm nimic mai mult decât cä este "InväCatä" Gelehrten), dar la care se refera neîncetat drept categoria definitorie a Luminismului. Datoritä faptului cä fiecare din cele trei exemple se poate califica drept "învaCata", adicä având capacitatea de a citi (a se observa cä nu se spune aproape nimic despre capacitatea de a serie, deci folosirea publica a raCiunii se face întâi de toate oral), se poate bänui cä Gelehrten reprezintä terenul común al funcCionarului si al cetäCeanului1. Dacä "ínvaCatul" reprezintä categoria unificatoare a acestora, ceea ce este sigur cä o def meste este "folosirea publica a raCiunii". în logica subtilä a lui Kant, prin simetrie se ajunge la concluzia importantä cä Luminismul depinde în mod direct de "raCiunea publica". Dacä raCiunea este explicate atât în text cât si în prima critica (nu întâmplator, unii autori citesc acest mie text drept o aplicare practica a discutei teoretice din 1781 la împrejurarile social-politice), substantiva "public" das Publicum) necesita în mod obligatoriu o discute separata. Etimologia acestuia provine, asa cum este de asteptat, de la latinescul Publicum care acoperea douä mari tradiCii: pe de o parte, de la populus s-a ajuns la publicus pentru a denumi prin acesta statuì; pe de alta parte, publicum însemna tot ceea ce este Iasat în afara casei, pentru folosinCa generala. Limba germana nu a confundat aceste douä sensuri într-un singur cuvant, ci a ìntrebuinCat pentru al doilea sens adjectivul öffentlich2. Pana la redescoperirea dreptului roman petrecutä în secolul al Xll-lea, statele germane medievale au folosit public în sensul de deschis (accesibil tuturor). Presiunea dreptului roman însa a comutat începând cu sfârsitul secolului al XV-lea definiCia publicului drept stat. Asadar, atât Publicum, cât si öffentlich au denumit amândoua statuì stätlich) sau legatura cu statuì (de exemplu, procès public însemna judecata la tribunal; räzboi public, conform doctrinei lui Grotius, conflictul dintre suveranii legali, etc)3. Acest legalism constituía atmosfera vremii lui Kant, dar pe care acesta a respins-o categorie. Analiza terminologica arata limpede introducerea unei noi doctrine, sau mai bine spus, revenirea la fradicia medievalä germana conform cäreia public nu ìnseamna principe, ci oamenii. Juristii statului (chiar si sub un suveran luminai) par sä vorbeascä o alta limba decât scrütorü (altäturi de Kant, trebuie amintiCi Lessing, Gottsched, Nicolai)4. Inclusiv pe acest temei se clädeste afirmaba destul de räspanditä (mai ales în discursurile politice) conform cäreia Luminismul aduce în prim plan noCiunea de "societate civilä "/"sfera publica" ca diferita sau chiar opusä statului si principelui. O astfel de alegaje necesita însa o dozä de precauCie. Folosirea pe douä paliere a raCiunii produce douä spaCü pe care Kant nu pare sä le foloseascä intersanjabil: "societate civilä" bürgerliche Gesellschaft), la care se ajunge prin folosirea privata a ratiunii ce vizeazä ocuparea unui post public ca tinta concreta si "societate cosmopolita" weltbürliche Geselschaft), domeniu al raCiunii publice caci Cinta vaga (luminarea), dar numaipuCin importantä5. Desigur, autorul nu este indiferent fata de o posibila valorizare a celor doua domenii. Daca pentru Kant principala revendicare a Luminismului este libertatea de a publica pentru toti Gelehrten (a se citi ofterii, functionarii statului, chiar daca discutia se axeaza aproape exclusiv pe clerici), aici se subîntinde preferinta acestuia pentru societatea cosmopolita, societatea învatatilor care depaseste granitele statului. Atâta timp cât Immanuel Kant lasa impresia ca vede societatea cosmopolita (caracterizata prin "pace perpetua", absenta granitelor) ca rezultatând din societatea civila (caracterizata de parohialism, închidere, interese conflictuale)1, n-ar fi gresita situarea acestuia alaturi de Moses Mendelssohn în ceea ce priveste imaginea unui Luminism ca transformare impersonala, fara a necesita interventia explicita a unei alte entitati. În orice caz, aceasta este probabil ultima mare gândire a omului în afara granitelor statului si o perspectiva asupra schimbarii venita din interiorul fiecaruia (prin instruire si formare). Pentru G. W. F. Hegel si K. Marx lucrurile vor sta cumva pe dos.

În încheiere, devine mai clar portretul suveranului realizat în ambele cazuri. Ori în traditia aristotelica a sociabilitatii înnascute a omului, ori în paradigma teoriei contractului social, constitutia este, dupa toate aparentele, forma de suveran pe care Mendelssohn o propune. Acest suveran este mai degraba o putere impersonala. În ce-l priveste pe Kant, suveranul (ideal?) este o fiinta umana cu un nume: Frederick al ll-lea. Potrivit lui, "principele luminat" are datoria de a prescrie libertatea în chestiuni de natura religioasa (daca s-ar fi referit si la chestiunile civice si militare, atunci Kant si-ar fi aratat mult prea fatis intentiile revolutionare, ceea n-ar fi trecut de atentia birocratiei prusace, chiar si luminata cum se declara). "Autoritatea legala" a monarhului sta în "unificarea vointei colective a oamenilor într-a sa". În ceea ce priveste Luminismului, unul în defineste în functie de ceea ce atinge (cum a fost aratat, Mendelssohn vede armonia omenilor în particular cu destinul lor, în general ca urmare a modificarii contextului social), iar altul în functie de ceea ce evadeaza sau scapa (la Kant, acest lucru însemnând suprimarea presiunilor care constrâng întrebuintarea publica a ratiunii)2.

Footnote

1 Multumesc dr. Max White (European College of Liberal Arts) pentru comentariile si observable fäcute pe o variante anterioarä acestui text.

2 Immanuel Kant, [Manifestul !luministi, traducere, note, studiu introduetiv si postfatä de Daniel Mazilu (Pitesti: Paralela 45, Pitesti, 2011), 45. Anterior, textul a mai fost tradus de Traian Bräileanu în I. Kant, Ideea unei istorii universale. Ce este "Luminearea"? începutul istoriei omenirii. Spre pacea eterna (Bucuresti: Casa Scoalelor, ig43), de Alexandru Boboc în Immanuel Kant, Ce este Luminarea ? si alte scrieri ( Cluj-Napoca : Grinta, 2001).

1 Berlinische Monatschrift 2 (1783) apud James Schmidt, "The Question of Enlightenment: Kant, Mendelssohn, and the Mittwochsgesellschaft" , Journal of the History of Ideas, Vol. 50, No. 2 (Apr.-Jun., 1989): 271.

2 James Schmidt, "The Question of", 271-272.

3 Apud J. Schmidt, "The Question of", 272.

4 J. Schmidt, "The Question of", 276.

5 J. Schmidt, "The Question of", 270.

6 J. Schmidt, "The Question of", 278.

7 J. Schmidt, "The Question of", 280.

Footnote

1 Moses Mendelssohn, "On the Question: What is Enlightenment?" în James Schmidt (ed). What is Enlightenment? Eighteenth-Century Answers and Twentieth-Century Questions, translated by James Schimdt (Berkeley, Los Angeles, London: University of California Press, 1996), 54.

2 Mendelssohn, "On the Question", 53.

Footnote

1 Mendelssohn, "On the Question", 54.

2 Mendelssohn, "On the Question", 55.

3 Vezi J. Schmidt (ed). What is Englihtenment?, n. 4..

4 Mendelssohn, "On the Question", 55.

Footnote

1 Immanuel Kant, [Manifestul /luminisi], 33.

2 Immanuel Kant, [Manifestul lluminist], 29.

3 Daniel Mazilu, "Studiu introductiv. Elogiul libertatii", I- Kant, [Manifestul iluminist], 21.

4 Daniel Mazilu, "Studiu introductiv", 28

5 Daniel Mazilu, "Studiu introductiv", 31.

6 Daniel Mazilu, "Studiu introductiv", 31-33.

7 Jürgen Habermas, "4. Ideea lui Kant a päcü eterne - la o distanta istorica de douä sute de ani", traducere de lonel Zamfir, în Mircea Flonta, Hans-Klaus Keul (coordonatori). Filosofia practica a lui Kant (lasi: Polirom, 2000), 208.

1 Daniel Mazilu, "Studiu introdutiv", 17.

2 Daniel Mazilu, "Studiu introdutiv",i6.

3 Immanuel Kant [Manifestul iluminist], 43-45.

4 Vezitextulnesemnatdaraparrjnând lui Fichte, "Reclamation of the Freedom of Thought from the Princes of Europe, Who Have Oppressed It Until Now", translated by Thomas E. Wartenberg în James Schmidt (ed). What is Enlightenment?, 119-139.

5 Immanuel Kant [Manifestul iluminist], 33.

Footnote

1 John Christian Laursen, "The Subversive Kant: The Vocabulary of Public and Publicity", Political Theory, Vol. 14, (Nov., 1986): 588-589.

2 Laursen, "The Subversive", 585.

3 Laursen, "The Subversive", 586.

4 Laursen, "The Subversive", 586.

5 James Schmidt, "Civility, Enlightenment, and Society: Conceptual Confusions and Kantian Remedies", The American Political Science Review, Vol. 92, No. 2 (Jul., 1998): 424.

Footnote

1 Schmidt, "Civility, Enlightenment", 425.

2 Schmidt, "Civility, Enlightenment", 424.

References

BIBLIOGRAFIE

FLONTA, Mircea, KEUL, Hans-Klaus (coordonatori). Filosofia practica a lui Kant, lasi, Polirom, 2000.

KANT, Immanuel [Manifestul Iluminist], traducere, note, studiu introductiv si postfata de Daniel Mazilu, Pitesti, Paralela 45, 2011.

LAURSEN, John Christian "The Subversive Kant: The Vocabulary of Public and Publicity", Political Theory, Vol. 14, (Nov., 1986)

SCHMIDT, James (ed). What is Enlightenment? Eighteenth-Century Answers and Twentieth-Century Questions, translated by James Schimdt, Berkeley, Los Angeles, London, University of California Press, 1996.

SCHMIDT, James, "Civility, Enlightenment, and Society: Conceptual Confusions and Kantian Remedies", The American Political Science Review, Vol. 92, No. 2 (Jul., 1998).

SCHMIDT, James, "The Question of Enlightenment: Kant, Mendelssohn, and the Mittwochsqesellschaft" , Journal of the History of Ideas, Vol. 50, No. 2 (Apr.-Jun., 1989).