VERBUL PRONOMINAL: STRUCTURA SI CLASIFICARE

Abstract

Prezenta complementului reciproc în cadrul acestor constructii obligä prezenta märcii pronominale, omiterea ei, de pe längä verb, ar fi nejustificatä. 5) verbe pronominale cu valoare eventivä: a se împietri, a se îmbujora, a se înfiora, a se ticäloi a se cicatriza, a se despnmävära etc.: "N-avem oçti, darä iubirea de moçie e un zid/Care nu se-nfioreazä de-a ta faimä Baiazid!" (M. Eminescu); "S-a desprimävärat pädurea" (M. Eminescu). Între cei doi constituenti ai microstructurii se stabilere un raport similar raportului de inerentä: se presupune radicalul verbal, iar acesta din urmä conditioneazä ocurenta lui se. b) Verbe pronominale relative: evidentierea acestui tip de verbe se justificä din mai multe motive.

Headnote

Rezumat

Verbele pronominale sunt verbele însotite de pronumele reflexiv "se" sau de cel personal "mä", "te","ne", "vä" la cazul Acuzativ.

Ele sunt structuri bimembre: morfemul "se" conbinându-se cu o bazä derivativä. Verbele pronominale sunt o clasä eterogenä, cu un comportament diferit. Ele se clasificä în: verbe absolute ("a se duce", "a se mira"); verbe relative ("a deçtepta"/"a se deçtepta"; a "îngâlbeni"/"a se îngâlbeni") §i verbe libere ("a se cunoaçte", "a se convinge").

Cuvinte-cheie: verbe pronominale, verbe absolute, verbe relative, verbe libere.

(ProQuest: ... denotes non-US-ASCII text omitted.)

Pe parcursul ultimelor decenii, problema verbelor pronominale sau a§anumitelor verbe reflexive a fost §i râmâne obiect al discutiilor dintre lingviçti. În literatura româneascâ de specialitate, tratarea verbelor pronominale diferä de la autor la autor.

Astfel, Gramatica Academiei considerä cä verbele pronominale sunt verbele "întotdeauna însotite de pronume reflexiv în acuzativ sau în dativ", precizând, totodatä, cä putine dintre aceste verbe au "continut specific, distinct de al diatezelor artivä §i pasivä"i. Similar sunt definite verbele pronominale §i în "Limba moldoveneascä literarä contemporanä. Morfologia": diateza reflexivä se construieçte cu ajutorul pronumelor reflexive la cazul dativ §i acuzativ2. Acest punct de vedere, cu mici deosebiri, este exprimat în majoritatea studiilor de gramaticä, manualelor, articolelor3.

I. Iordan, referindu-se la pronumele reflexive, cu ajutorul cärora se constituie diateza reflexivä, mentioneazä cä "verbele cu pronume în dativ nu sunt adevärate reflexive, din punct de vedere al continutului (îmi, îti, etc.), nu aratä asupra cui se mdreaptä actiunea efectuatä de verb, ci aratä interesarea personalä a subiectului la sävär§irea ei"4

În acelaçi timp, autorul sustine cä elementul aton se îndeplineçte functia de complement direct, drept dovadä fiind invocat faptul cä el poate fi dublat în structura tuturor verbelor pronominale prin forma tonä a pronumelui reflexiv (pe sine): a se îmbrâca "a tobräca pe sine însuçi"; a se späla "a späla pe sine însuçi" etc.5

Aceastä interpretare a verbelor pronominale necesitä unele precizäri, deoarece se, alipindu-se verbului, ca morfem derivativ, fl detranzitiveazä, concentrând actiunea în zona subiectului §i creându-i astfel autonomie intranzitivä, fapt ce nu permite crearea, pe baza lui, a logoformelor diateziale, ci numai a unor unitäti lexicale diferite: a uita "a pierde din memorie"/a se uita "a privi", a desträma "a desface"/a se desträma "a se zdrentui", a läsa "a abandona"/a se läsa "a cädea" etc. Se poate lesne observa cä "pronumele reflexiv în acuzativ, reprezentând aceeaçi persoanä gramaticalä cu subiectul, nu indica un raport gramatical reflexiv §i nu putem vorbi de diateza reflexiva, ci de verbe pronominale"*. Aceastä idee e relevatä §i de alti lingvi§ti. Astfel, E. Teodorescu constata cä "opozitia dintre a se uita §i a uita, a se pleca §i a pleca nu este o opozitie dintre sensuri gramaticale exprimate de unul §i acelaçi cuvänt, ci o opozitie între cuvinte"? §i cä, în cazul acestor constructii pronominale, "avem a face cu o clasä de verbe al cäror semn distinctiv fiind un pronume le-am putea numi pronominale"8.

Cu referire la problema în discutie, vom mentiona cä verbele pronominale sunt structuri lexicale bimembre, alcätuite din morfemul se §i baza derivativä (ex.: a se duce, a se gräbi, a se consola etc.).

În limba romänä, pronumele se participä la constituirea formelor pronominale: pasivul pronominal §i impersonalul pronominal, §i la formarea verbelor pronominale.

Cercetätorii au încercat sä gäseascä o denumire adecvatä acestui afix, ce ar reflecta, într-o oarecare mäsurä, dublul lui statut, dar, din päcate, n-a fost gäsitä o solutie general acceptatä.

Astfel, S. Stati considerä cä pronumele reflexiv se, pentru limba romänä, este un determinant obligatoriu, sustinând, totodatä, cä "determinant obligatoriu poate fi §i pronumele în functie de complement direct sau indirect, obligatoriu reluat sau anticipad În 'viziunea lui Gh. Cincilei, se este un prefix analitic. "Functia prefixului analitic se, mentioneazä cercetätorul, este exprimatä mai evident atunci, cänd derivatul inträ în relatie cu un nepronominal: a se adresa/a adresa"(TM). Tinînd cont cä el altemeazä în paradigma derivatului pronominal cu alte forme de pronume atone (mä, te, ne, V), putem admite, cu unele rezerve, cä se este un morfem prefixal. În legäturä cu problema în discutie, am putea invoca observatiile prof. E. Coçeriu privind functia de modificator a unor prefixe care genereazä noi forme gramaticale, cärora le corespund noi sensuri gramaticale, §i nu lexicale (citat dupä)". Acelaçi comportament îl are §i morfemul se în calitate de "prefix".

Astfel, se apare cu rol de "prefix" modificator în structura formelor pronominale ale pasivului (de tipul: casa se construite) §i ale impersonalului (de tipul: se petrece la nunti).

În aceeaçi ordine de ' idei, D. Irimia sustine cä "în sintagma verbelor pronominale, pronumele reflexiv este un "modificator" al sensului lexical sau al planului semantic general în legäturä cu dezvoltarea unei componente afective"12.

În calitate de "modificator" lexical, formantul se, ata§ându-se verbului, formeazä cu acesta un tot unic, modificându-i sensul. Cercetätoarea M. Rädulescu-Mendea mentioneazä cä "forma activä functioneazä ca o formä paralelä (nu contine o informatie semanticä diferitä de cea a reflexivului): a jura/a se jura, a gând/a se gândi, a ruga/a se ruga"(TM) Sunt insä mai multe situatii când se contribuie la formarea de noi lexeme: (a duce/a se duce, a întoarce/a se întoarce, a uita/a se uita, a obliga/a se obliga, a gäsi/a se gäsi), ele fiind prezentate în unele dictionary ca lexeme aparte, independente, cu statut lexical propriu14.

Al doilea component al verbului pronominal este baza derivativa. Baza derivativa a verbului pronominal e acea unitate semantica de la care, prin ataçarea morfemului se, obtinem unitati lexicale noi. Baza derivativa a unui verb pronominal poate fi exprimata prin diferite parti de vorbire: verbe, adverbe, substantive, adjective, pronume sau interjectii. ' Reiese ca verbele pronominale pot fi puse în relatie atât cu un verb, cât §i cu un nume: a se duce > a duce (verb), a se rätoi > rätoi '(subst.), a se covrigi > covrig (subst.), a se lenoçi > lenos (adj.), a se contra > contra (adv.), a se tutui > tu (pron.), a se väieta > vai (interj.) etc.

Unii lingviçti includ în structura bazei lexicale a verbelor pronominale §i elementul derivativ se. Altfel zis, elementul derivativ se participa în mod diferit la formarea verbelor pronominale absolute §i a celor relative.

Cât priveçte verbele pronominale absolute (a se cäi, a se fiUi, a se rätoi etc.), elementul derivativ se este parte componenta a bazei lexicale, deoarece nu exista o atare forma a bazei în paradigma formelor personale ale verbului în care ar lipsi elementul pronominal. Fara acest pronume verbul nu exista (*a cäi, *a fali, *a rätoi etc.). E evident faptul ca, în atare situatii, elementul derivativ se face corp comun cu verbul. Pe de alta parte, în structura verbelor pronominale relative (a jura/a se jura, a împrumuta/a se împrumuta, a ruga/a se ruga etc.), elementul derivativ se se ataçeaza la o baza verbala omorizica, generând unitati lexicale noi.

Seria cea mai bogata de baze apare la derivatele imediate, care au ca nucleu derivational substantive, adjective §i adverbe, mai rar pronume §i interjectii: a se' aburi > abur (subst.), a se alätura > aläturi (adv.), a se fuduli > fudul (adj.), a se rnrnci > nimic (pron.), a se cucuriga > cucurigu (inter)'.). Unele categorii de baze, cum ar fi pronumele, numeralele, adverbele §i interjectiile, sunt putine la numar, cele mai numeroase derivate fiind alcatuite de la baze verbale,' substantívale §i adjectivale.

Verbele pronominale, formate de la verbe, se prezinta ca unitati lexicale autonome. Morfemul se ca element al structurii lor morfologice reface, în primul rând, sintaxa lor (format cu ajutorul morfemului se, verbul pronominal devine intranzitiv, adica nu se îmbina cu obiectul direct, iar prin intermediul sintaxei, verbul pronominal exprima o informatie semantica adaugatoare).

Reiese ca formantul reflexiv nu numai ca determina unele schimbari în relatiile subiect-obiect ale unitatii verbale nou formate, dar §i creeaza, în limba, o notiune noua. Obtinând un statut de lexem autonom, cu potential semantic propriu, verbul pronominal nu are nevoie de conditii gramaticale pentru a-§i pästra sensul säu lexical, el nu e conditionat gramatical, §i posedä paradigma mtreagä.

Verbul pronominal, cäpätänd alte träsäturi specifice decät baza sa derivativä, devine element al sistemului lexical §i se caracterizeazä prin aceea cä are sensul säu propriu (sau chiar mai multe sensuri), inträ în relatii de sinonimie, poate crea omonimii (în dependentä de context), poate exprima diverse nuante stilistice.

Se §tie cä verbul, ca unitate a vocabularului, cumuleazä seme lexicale §i gramaticale, unitatea cärora §i prognozeazä definitia lui. Semantica verbului reflectä "aptitudinea lui de a asigura structurarea semantico-sintacticä a propozitiei15 §i de aceea fiecare verb reprezintä prin sine un potential sintagmatic. Astfel, verbul pronominal, precum §i orice verb intranzitiv pierde semul obiectului §i nu poate intra în relatie cu un complement direct. Deosebirea principalä dintre verbul pronominal derivat §i motivatorul lui nepronominal constä în faptul cä ultimul este tranzitiv §i include în sine, concomitent, semul subiectului §i semul obiectului.

Insasi recunoaçterea faptului cä verbele pronominale sunt intranzitive (dar o asemenea mentiune însoteçte toate verbele pronominale) este un indiciu al schimbärii sensului lor la pierderea complementului direct.

E lesne de observat cä verbele pronominale cu referenti verbali se formeazä adäugänd omorizicului lor tranzitiv morfemul 'se (conform modelului derivativ se + verb).

Ca structuri analitice, verbele pronominale functioneazä conform regulilor de derivare, datoritä cärora sensul derivatului nu este o sumä a sensurilor elementelor componente, ci un sens nou16. Elementul derivativ, ce se contine, în mod obligatoriu, în componenta verbului pronominal, substituie numele obiectului implicit din semantica acestui verb. Se poartä, de obicei, un caracter inclusiv: prin intermediul lui, în semantica verbelor pronominale se includ §i semele corespondentului tranzitiv.

Clasa verbelor pronominale se completeazä §i prin aça-numitele verbe pronominale cu referenti nominali, numite verbe denominative sau reflexiva tantum, ce apar în rezultatul derivärii denominative.

Verbele denominative sunt formate pe baza altor pärti de vorbire (substantive, adjective, adverbe etc.), fenomen cunoscut, de altfel, §i de celelalte limbi romanicé §i neromaniceis. De exemplu:

a) substantive: rom. a se avânta (< avânt), a se cruci (< cruce), fr. se bidonner "a se burduhäni" (< bidon), se gondoler "a se îndoi, a se legäna" (< gondole), se refugier "a se refugia, a se retrage" (< refuge), s'envoler "a-§i lua zborul, a decola" (< vol); sp. atenerse "a se retine" (< ateneo), intrupparsi "a se îmbulzi" (< truppa), amontarse "a se mgrämädi" (< monte), it. ricordarsi "a-§i aminti" (< ricordata).

b) adjective: rom. a se mândri (< mândru), a se frägezi (< fraged), a se isteti (< istet); fr. se fier "a se încrede" (< fier), se rebeller "a se razvrati, a se revolta" (< rebelle), sp. afanarse "a se osteni, a se stradui" (< afanaso); it. azzitarsi "a se calma" (< zitto), accomodarsi "a se adapta" (< accomodo).

c) adverbe: rom. a se(în)contra (< contra), a se împotrivi (< împotriva); fr. s'attarder "a se întârzia" (< tard); sp. tardecerse "a se însera"(< tarde); it. attardas "a se întârzia" (< tardo).

În componenta verbelor denominative, elementul se se desemantizeaza maximal (el nu mai exprima raportul dintre obiect §i subiect), devenind, ca §i prefixele §i sufixele cu care intra în relatii, parte integranta a noilor unitati lexicale: rom. a se dezlâna < lâna, a se învechi < vechi, fr. s'infiltrer "a se infiltra" (< filtre), s'amouracher "a se amoreza" (< amour), sp. desvivirse "a se prapadi" (< vivir) etc.

În acest sens, I. Iordan, pe buna dreptate, mentiona ca "de la orice substantiv sau adjectiv al carui continut se preteaza la transformarea lui în actiune este posibila crearea unui verb, pentru a arata realizarea, prin munca, a obiectului sau a însuçirii exprimate de substantivul sau de adjectivul respectiv. Caci verbele create în modul acesta sunt toate factitive: ele spun ca se "face (se "înfâptuieçte") ceva"« De exemplu: a se savantiza înseamna "a se face, a deveni savant", a se germaniza înseamna "a se face, a deveni german", a se umaniza înseamna "a se face, a deveni uman", a se comercializa înseamna "a se face, a deveni comercial" etc.

Formelor pronominale li se opun, în limba româna, verbele pronominale. Acestea, spre deosebire de formele pronominale, sunt unitati lexicale independente ce alcatuiesc o clasa aparte a arsenalului verbal.

Gramatica Academiei considera drept verbe pronominale verbele "constituite cu pronume reflexive în dativ sau în acuzativ, incluse în mod obiçnuit în sfera reflexivului" §i apartin diatezei active, deoarece "pronumele reflexiv poate fi înlocuit printr-un pronume personal sau printrun susbstantiv în acelaçi caz cu el"20.

Considerând ca, în aceste sintagme (verb+pronume reflexiv), "pronumele reflexiv are functiune de complement direct sau indirect", autorii gramaticii citate stabilesc diferite valori ale verbelor pronominale (verbe pronominale obiective: a se îmbraca-, verbe pronominale reciproce: a se iubi; verbe pronominale eventive: a se înnegri)2i. Dându-§i seama de caracterul neomogen al semanticii diatezei reflexive, autorii insista asupra a doua forme de reflexiv: reflexivul dinamic §i reflexivul impersonal. În acelaçi timp, alte verbe însa însotite de pronume reflexive dezvolta alte nuante de sens: reflexive-obiective (a se sinucide), reflexive-reciproce (a se interpätrunde) etc.

Analizând structurile "pronume reflexiv+verb", D. Irimia sustine ca verbele pronominale sunt "verbele însotite în permanenta, din diferite motive (lexicale, semantice, semantico-sintactice), de un pronume reflexiv, în acuzativ (mai ales) sau în dativ, forme scurte neaccentuate (§i care nu trebuie confundate cu "morfemul" de diatezä) sau de un pronume personal, în acuzativ sau dativ"22.

Includerea structurilor pronume reflexiv în dativ + verb în clasa verbelor pronominale nu se justificä, deoarece, în primul rând, sensul acestor verbe nu cadreazä cu definitia diatezei reflexive ("subiectul face actiunea §i tot el o suferä"), iar în al doilea rând, pronumele reflexiv în dativ, de cele mai dese ori, are în propozitie rolul de complement indirect, în timp ce verbul e la diateza activä ("Y oenstruieçte o casä"; "§i-a cumpärat cärti" etc.).

În aceastä ordine de idei, S. Stati, analizând verbele "reflexive" construite cu dativul, ajunge la concluzia cä, deoarece aceste verbe nu au sens reflexiv (decât partial reflexivele obiective îmi zic §i reflexivele reciproce îçi împàrtà^esc), ele "ar putea fi grupate la un loc sub denumirea de verbe pronominale, a§a cum se face uneori în gramaticile limbilor romanice occidentale", ca, în cele din urmä, sä recunoascä cä "aceastä grupare sub o singurä denumire a unor constructii cu sensuri atât de diferite nu ni se pare totu§i indicatä"23.

Referindu-ne la verbele care, eventual, ar intra în relatie cu un pronume reflexiv, trebuie sä mentionäm cä, în limba romänä, existä o clasä de verbe care nu contracteazä relatii cu pronumele reflexiv se. Din aceastä categorie, fac parte:

1) verbe cu valoare impersonalä: a ninge, a fulgera, a tuna etc.;

2) verbe copulative §i semicopulative: a fi, a deveni, a trebm, a însemna etc.

Alipirea morfemului se pe längä un verb copulativ sau semicopulativ e un fenomen destul de rar în limba romänä. Aparitia lui pare nefireascä, deoarece majoritatea verbelor copulative §i 'semicopulative sunt incompatibile cu prezenta lui se: "Ne suntem dar pentru dar/§i nu ne mai spunem nicicum" (L. Blaga).

3) verbe intranzitive care nu sunt convertibile în reflexive sau pasive: a abjura, a abdica, a abuza, a adera, a capitula, a merita, a tânji, a dispera etc.

Aparitia morfemului se pe längä aceste verbe nu e altceva decât rezultatul unor inovatii singulare: "Ei vor aplauda desigur biografia subtire/Care s-oncerca s-arate cä n-ai fost vreun lucru mare" (M. Eminescu); "Când mä disperasem... iatä-l pe omul meu cä iese din prävälia de specialitate a Regiei" (I. L. Caragiale).

Am putea aminti, în acest context, §i de verbul a râde care se foloseçte cu §i färä morfemul se. Însotit de morfemul se, acest verb are sensul "a-§i bate joc de cineva sau ceva, a face haz pe socoteala cuiva, a lua în râs". De exemplu: "La noi se râde §i se râde §i fiindcä se râde, întelegi ce vreau sä spun" (M. Preda). Ce-i drept, acest verb, însotit de morfemul se, se foloseçte greçit §i cu sensul de "a-§i exprima buna dispozitie prin râs". Paralel cu aceastä formä, apare §i forma verbului a râde: "Räzi tu, räzi, Harap-Alb, zice atunci Gerilä..." (I. Creangä).

Cät prive§te verbele care admit prezenta lui se, în literatura de specialitate, ele au fost clasificate în functie de diferite criterii (ocurenta obligatorie sau facultativä a märcii pronominale, gradul de solidaritate dintre verb §i pronume §.a.).

R. Popescu, bazându-se pe criteriul ocurentei obligatorii sau facultative a märcii pronominale, distinge trei clase de verbe pronominale24:

1) verbe care la nivelul structurii de suprafatä sunt întotdeauna marcate pronominal: a se cäi, a se fäli, a se cuveni, a se ivi, a se îmbujora etc.;

2) verbe care nu admit niciodatä ocurenta lui se: a nin^ a tuna, a trosni, a mäcäi, a durea etc.;

3) verbe cu ocurenta pronominalä facultativä: a jura/a se jura, a ruga/a se ruga etc.

Autorii manualului "Gramatica uzualä a limbii romäne" delimiteazä, în cadrul verbelor pronominale, urmätoarele trei subclase25:

1) verbe numai pronominale, care nu se utilizeazä färä pronume (a se mândri, a se flti, a se otârî etc.) sau, dacä se utilizeazä cu pronume, au cu totul alt sens (a se uita "a privi"/a uita "a nu tine minte", a se afla "a se gäsi"/a afla "a cäpäta o informatie" etc.;

2) verbe intranzitive pronominale (a se gândi, a se ruga, a se întrista, a se lumma etc.);

3) verbe reciproce (a se certa, a se bate, a se saluta etc.).

Consideräm cä aceastä clasificare necesitä unele precizäri. Evidentierea în cadrul verbelor pronominale a unei subclase aparte - intranzitive pronominale - nu e necesarä, or verbele care inträ în relatie cu pronumele se, dupä cum am mentionat deja, se detranzitiveazä, intranzitivitatea devenind una din träsäturile gramaticale specifice verbelor pronominale. Credem cä e nereu§itä, de asemenea, §i includerea în clasa verbelor intranzitive pronominale a verbelor ce denumesc fenomene ale naturii (a se lumina, a se însera etc.), care, nu pot fi puse în relatie cu un subiect §i, astfel, completeazä clasa formelor pronominale. De asemenea, nu e clar de ce verbele reciproce sunt evidentiate într-o clasä aparte. D. Irimia msä, tinând cont atät de gradul de solidaritate dintre verb §i pronume, cât §i de conditia lexicalä §i gramaticalä a pronumelui, ne propune o altä clasificare a verbelor pronominale26:

1) verbe pronominale absolute (a se abtine, a se fi, a se afla, a-gi reveni, a se duce, a se uita etc.). În structura acestor ' verbe, dupä cum sustine autorul, prezenta pronumelui reflexiv este obligatorie: pronumele "nu poate fi omis, fie pentru cä aceasta este singura formä sub care se prezintä verbul în limba romänä literarä", fie pentru cä "în absenta pronumelui, verbul prezintä alt sens lexical; este, adicä, un alt verb"27;

2) verbe pronominale relative (a se de§tepta/a de§tepta, a se mgälbem/a mgälbeni etc.). Autorul sustine ca, la aceste verbe, pronumele este un indiciu al caracterului subiectiv sau eventiv. Plus la aceasta, suprimarea pronumelui, din componenta acestor verbe, nu modifica sensul lexical concret al lor, ci structura semantica (în întelesul larg al termenului) a verbului: a se deçtepta (vb. subiectiv)/a de&pta (vb. factitiv: a face sä se de§tepte) etc.;

3) verbe pronominale libere. În structura acestor verbe, pronumele este un element subordonat verbului §i îndeplineçte o anumita functie sintactica.

Mai exista o serie de verbe care nu pot fi clasificate cu certitudine într-un grup sau alt grup de verbe. E vorba de a§a-zisele verbe (în terminologia lui D. Irimia) "rebele": a (se) însera, a(se) oua etc.

Dupa cum se poate observa, clasificarea verbelor pronominale în general (deci, nu numai a verbelor însotite de pronume reflexive, dar §i a celor însotite de pronume personale, în' acuzativ sau dativ), e divizata de prof. D. Irimia în trei clase (pronominale absolute, relative §i libere). Daca primele doua clase sunt ilustrate de lingvistul ieçean prin verbe pronominale reflexive, atunci clasa a treia de verbe e ilustrata doar prin verbe însotite de pronume personale (de tipul: a-i conveni, a-l durea etc.). Nu punem la îndoiala justetea claselor evidentiate, dar este inexplicabil de ce, în categoria verbelor pronominale libere, nu se citeaza exemple cu verbe însotite de pronume reflexiv.

Pornind de la clasificarea verbelor pronominale de D. Irimia, vom încerca, în continuare, sa aplicam aceasta clasificare doar la verbele pronominale reflexive. Astfel, vom evidentia urmatoarele clase de verbe:

a) Verbe pronominale absolute (verbe reflexiva tantum, verbe intrinsec pronominale). În structura acestor verbe prezenta pronumelui reflexiv este obligatorie. Verbele pronominalia tantum nu pot realiza opozitia semantico-sintactica reflexiv/nonreflexiv (activ) §i nu pot selecta un alt acuzativ în afara reflexivului. Asistam deci la incompatibilitatea Refl. ac. + Ob.dir care se explica prin imposibilitatea unui centru verbal de a impune de doua ori acelaçi caz, exceptând situatiile de pozitie repetata prin coordonare ("Ma vad pe mine §i pe el în oglinda") sau de repriza ("Se ucide pe sine").

Inventarul verbelor pronominale absolute este extrem de bogat în limba româna. El cuprinde atât verbe din fondul vechi §i popular al limbii (a se bosumfla, a se burzului etc.), cât §i verbe neologice (a se erija, a se eschiva, a se preta etc.).

Aceasta clasa e reprezentata prin:

1) verbe pronominale cu valoare dinamica: a se abtine, a se bosumfla, a se cäi, a se codi, a se cäauli, a se izmeni, a se fuduli, a se mira,, a se rätoi, a se sclifosi, a se zbate, a se strädui, a se otäri a se speti, a se mândri etc.: "Se mira §i el singur: ce dumnezeu, parcä mai nu demult era în toane bune, multumit de toate..." (I. Drutä,); "Te faleçti cä înainte-ti rästurnat-ai val-vârtej/Oçtile leite-n zale de-mpärati §i de viteji?" (M. Eminescu).

2) verbe pronominale cu valoare impersonalä: a se cuvni, a se cadea, a se întâmpla, a se näzän etc.: "Nu §tiu ce s-a-ntâmplat/- Surâse blând./- Mä ia o släbiciune" (L. Lari); "A§eazä parul nou cum se cuvine..." (I. Drutä). Numärul de verbe al acestei subclase este foarte redus, dar au o frecventä mare în vorbire. Uneori, cu valoare impersonalä, apar §i verbele a vrea, a dori, a 9ti, a cere §.a. Aceste constructii deçi par a fi niçte exprimäri pretentioase, se utilizeazä totuçi în diferite stiluri (colocvial, artistic etc.): "Orioe început se vrea fecund,/risipei se dedä Florarul" (L. Blaga).

3) verbe pronominale cu valoare subiectivä: a se bizui, a se isca, a se ivi, a se odihni, a se referi, a se încrede etc.: "Reci §i palide-n senin/Se ivesc deasupra stele" (G. Topârceanu); "Çi ajungând la hotarul celorlalti zmei, am stat de ne-am odihnit" (P. Ispirescu); "Bine, dragul tatei, dacä te bizuiet cä-i pute räzbate... alege-ti un cal." (I. Creangä). Aceste verbe sunt putin numeroase, dar se utilizeazä des în vorbire.

4) verbe pronominale cu valoare reciprocä: a se ciondäni, a se solidariza, a se gâlcevi, a se asocia, a se înMita etc.: "Amintirile cutreierau parcä pe chipuri, mai vizibile la ea, care se asociau cu întâmplarea care se açeza între ei" (M. Preda); "Atunci un zgomot de glasuri se auzi de parcä se gâlcevea cineva" (P. Ispirescu,). Prezenta complementului reciproc în cadrul acestor constructii obligä prezenta märcii pronominale, omiterea ei, de pe längä verb, ar fi nejustificatä.

5) verbe pronominale cu valoare eventivä: a se împietri, a se îmbujora, a se înfiora, a se ticäloi a se cicatriza, a se despnmävära etc.: "N-avem oçti, darä iubirea de moçie e un zid/Care nu se-nfioreazä de-a ta faimä Baiazid!" (M. Eminescu); "S-a desprimävärat pädurea" (M. Eminescu).

Verbele pronominale absolute constituie un caz aparte în sistemul morfologic al limbii române. Ele tind sä formeze îmbimri rigide, sudate. Între cei doi constituenti ai microstructurii se stabilere un raport similar raportului de inerentä: se presupune radicalul verbal, iar acesta din urmä conditioneazä ocurenta lui se.

b) Verbe pronominale relative: evidentierea acestui tip de verbe se justificä din mai multe motive. În cazul acestor structuri, omiterea pronumelui nu duce nici la modificarea sensului lexical concret al verbului §i nici la schimbarea sensului gramatical al sintagmei. Este, în schimb, modificatä structura semanticä a verbului: a se deçtepta (vb. subiectiv)/a deçtepta (vb. factitiv: a face sä se deçtepte), a se trezi (vb. subiectiv)/a trezi (vb. factitiv, a se rngälbeni (vb. eventiv)/a rngälbeni etc.

c) Verbe pronominale libere.

În structura unor verbe pronominale, elementul se poate fi reluat prin forma pe sine §i, din acest motiv, mai evidentiem §i o clasä a verbelor pronominale libere. În cadrul acestor verbe, pronumele e un însotitor permanent al verbului, cäruia i se subordoneazä. Spre deosebire de celelalte clase de verbe pronominale, în structura verbelor pronominale libere, pronumele îndeplineçte functie sintacticä (a se privi = a se privi pe sine, a se cunoagte = a se cunoagte pe sine, a se convinge = a se convinge pe sine etc.). Aceste constructii nu dispun de un statut diatezial deosebit de cel al constructiilor active §i nu constituie o diatezä aparte, cäci între a se convinge pe sine ¿ a-l convinge pe el existä numai o deosebire ce tine de exprimarea complementului direct: pe sine se (pronume reflexiv, identic cu subiectul actiunii) §i pe el îl (pronume personal, identic cu obiectul discutiei). Din acest motiv, nu putem fi de acord cu acei lingviçti care sustin cä structurile date constituie o diatezä aparte de cea activä.

Fäcänd un rezumat al celor spuse, am putea conchide urmätoarele:

a) verbele pronominale sunt o clasä de verbe însotite de morfemul se, care nu indicä un raport gramatical reflexiv, ci creeazä opozitii semantice între cuvinte (între verbele cu aceeaçi temä);

b) verbele pronominale au o structurä bimembrä (morfemul se + baza derivativä);

c) morfemul se, ata§ându-se verbului, se desemantizeazä §i se gramaticalizeazä, formând cu verbul un tot unic;

d) se este un morfem derivativ;

e) baza derivativä a unui verb pronominal poate fi pusä în relatie cu un verb, substantiv, adjectiv, pronume, adverb sau cu o interjectie.

Footnote

Note

1 GLR, 1966, p. 209.

2 LMLC, 1983, p. 264.

3 Pentru confirmare, a se vedea Irimia, 1977, p. 154; Stati, 1954, p. 135; Constatinescu-Dobridor, 1974, p. 211.

4 Iordan, 1956, p. 449.

5 Iordan, 1956, p. 421.

6 Dimitriu, 1965, p. 144.

7 Teodorescu, 1965, p. 545.

8 Teodorescu, 1965, p. 546.

9 Stati, 1968, p. 183.

10 ..., 1991, p. 102.

11 ..., 1987, p. 64.

12 Irimia, 1977, p. 91.

13 Rädulescu-Mendea, 1969, p. 539.

14 DGSL, 1997, p. 53.

15 ..., 1974, p. 533.

16 Matcovschi, p. 40-41.

17 ..., 1962, p. 40.

18 Popescu, 1976, p. 69.

19 Iordan, 1956, p. 460.

20 GLR, 1966, p. 209.

21 GLR, 1966, p. 210-211.

22 Irimia, 1977, p. 155.

23 Stati, 1954, p. 145.

24 Popescu, 1976, p. 119.

25 Gutu Romalo, 1972, p. 141.

26 Irimia, 1977, p. 155.

27 Irimia, 1977, p. 155.

References

Referinte bibliografice

BÄRBUTÄ, I., CICALÄ, A. Gramatica uzualä a limbii române. Chiçinau: Editura Litera, 2000 [=Barbuta et alii, 2000].

CONSTANTINESCU-DOBRIDOR, Gh. Morfología limbii române. Bucureçti: Editura Vox, 1974 [=Constantmescu-Dobridor, 1974].

Dictionar general de tinte ale limbii. Bucureçti: Editura Santifica, 1997 [=DG§L, 1997].

Dictionarul explicativ al limbii române. Ed. a II-a. Bucureçti: Editura Univers enciclopedic, 1996 [=DEX, 1996].

Dimitriu, C. Observatii în legäturä cu diateza reflexM §i verbele pronominale în limba românà contemporanä //ASUI. Tomul XI, Fasc. 2, 1965. P. 125-146 [=Dimitriu, 1965].

Gramatica limbii române. Vol. I. Bucureçti: Editura Academiei Române, 1966 [=GLR, 1966].

GUTU ROMALO, V. O problems controversatä în gramatica românescâ: diateza //LL, 1972. Nr. 1. P. 12-21 [=GuJu Romalo, 1972].

IORDAN, I. Limba romänä contemporanä. Bucureçti: Editura Ministerului Învâtamîntului, 1956 [=Iordan, 1956].

IRIMIA, D. Gramatica limbii române' Iaçi: Editura Polirom, 1977 [=Irimia, 1977].

Limba moldoveneascä literarä contemporanä. Morfologia' Chiçimu: Editura Lumina, 1983 [=LMLC, 1983].

MATCOVSCHI, Il., IONITÄ, M. Verbele pronominale denominative //Probleme actuale de teorie si practick a lingvisticii contemporane (lecturi mighiriene catre aniversarea a 70-ea de la naçterea prof. V. N. Mighirin). USB "Alecu Russo". P. 40-41 [=Matcovschi].

POPESCU, R. Diatezele pronominale în limba românâ. Timbara, 1976 [=Popescu, 1976].

RÄDULESCU-MENDEA, M. Caracteristicile sintagmatice ale reflexivului //LR. Nr. 6, 1969. P. 537-544 [=Radulescu-Mendea, 1969].

STATI, S. Categoría sintacticä a determinantilor obligatorii //LL. XVII, 1968. P. 183-190 [=Stati, 1968].

STATI, S. Verbe reflexive construite cu dativul //SCL. Nr. 2, 1954. P. 135-149 [=Stati, 1954].

TEODORESCU, E. Reflexiv gi pronominal //LR, Nr. 5, 1965. P. 545-553 [=Teodorescu, 1965].

...

...

IRIMIA, D. Introducere în stililstkä. Ia§i: Editura Polirom, 1999 [=Irimia, 1999].

...

...